20 decembrie 2007

Principiul ventilatorului bumerang

Bumerangul şi ventilatorul sunt fraţi de cruce. Crucea sentimentelor noastre. Elicile descentrate ale neputinţei noastre. Nu am văzut această înrudire, decât atunci când am dat cu noroi în amintirile frumoase, ca să le uit mai repede. Ca să supravieţuiesc mai uşor. Şi să transform fosta iubire în silă. Dar noroiul n-a avut remuşcări, nici ezitări, şi mi s-a întors în faţă, ca să mă facă să mă simt nu eliberat, ci mai vinovat ca niciodată.

• I-am reproşat femeii mele că nu a avut răbdare să mă aştepte, o jumătate de viaţă, în sihăstrie, până m-am hotărât să o văd, să o cunosc, să îi cer să-mi deschidă calea spre trupul şi inima ei. Mi se părea că am dreptul să-i pretind să mă fi aşteptat în singurătate - dar de ce nu într-o chilie? - iar eu să nu-i dau, atâta amar de timp irosit, nici un semn, nici o certitudine că, vreodată, voi veni. Şi m-a durut fără scăpare, când mi-a spus că, împroşcând-o cu adevărurile destăinuite din trecutul ei, am uitat să mă uit în urmă, să văd ce tinichele mi-am agăţat de propria gleznă, în jumătatea de viaţă în care fiecare dintre noi a trăit şi a iubit, după cum i-a dat soarta. Ventilatorul memoriei noastre, puse într-un cont comun, nu a făcut decât să îmi returneze, în plină figură, cu dobândă, noroiul cu care am încercat s-o murdăresc, fără să văd cât moloz am eu însumi, pe mâinile cu care am mângâiat alte trupuri, cât zaţ îmi stă, cimentat, pe inima care a palpitat şi pentru alte femei, cât de apăsătoare sunt tatuajele definitive de pe carnea mea.
• I-am reproşat prietenului meu egoismul de a trăi şi pentru el, nu doar pentru mine, şi mi s-a-ntors în ochi nu vinovăţia lui, ci praful propriei mele neputinţe de a fi mai generos cu alţii decât cu propriul meu egoism. Pentru că, abia atunci, prietenul meu a avut puterea să îmi dea de ştire că eu sunt campion regional la prietenia cu măsuri de siguranţă. Bumerangul m-a lovit în tâmpla care încă pulsa de reproş.
• I-am reproşat tatălui meu toate neputinţele mele, tot balastul din cauza căruia am spus că nu m-am putut ridica, de atâtea ori, când, de fapt, eu mi-am încărcat, mereu mai mult, mereu mai grei, sacii cu nisip, ca să nu zbor prea sus, de unde să risc prăbuşirea. Cu amărăciune în vocea mai albastră decât ochii cu care mi-a însoţit toate vârstele de până azi, nu a trebuit decât să îmi trimită, aproape fără cuvinte, amărăciunea fiecărui părinte, care face cât de mult bine urmaşului, vină pentru care copilul nu-l va putea ierta, desigur, niciodată.
• Le-am reproşat copiilor mei cinismul cu care uită să-mi întoarcă telefoanele, care dau mai mult de căsuţa vocală, decât de vocea lor vie. În mâini cu un bumerang, cu ventilatorul vinovăţiilor (iertate, dar nu uitate) în glas, ei mi-au adus aminte de schijele de viaţă în care nu am fost lângă ei şi pe care le au încă înfipte în trunchiuri, ca după un bombardament sub care au nimerit fără voie. • Cât de mult seamănă între ele toate elicile! Ale ventilatorului care ne aruncă îndărăt, în ochi, greşelile şi murdăriile de care vrem să scăpăm, dând vina pe altcineva. Ale bumerangului împreună cu care vrem să ne azvârlim dincolo de orizont vinovăţiile, ca să ne pomenim cu ele, înapoi, când tocmai credeam că le-am uitat. Ale maşinii de tocat greşeli, în care îndesăm atât de tare gunoiul istoric, încât ne prindem degetele înăuntru şi nu mai ştim ce curge: sângele nostru de azi sau sângele cadavrului erorilor noastre trecute?

14 decembrie 2007

Mutilaţii sexului virtual

Loto pornosport

Dinţoşi, aduşi de spate de pe la 20 de ani, întinzându-ţi o mână moale şi transpirată, fără curajul de a te privi direct în ochi, adesea bâlbâiţi, aceşti băieţi sunt robii computerelor, sunt sclavii tastaturii, ai mouse-ului şi ai monitorului. Narcotizaţi de lumea virtuală în care-şi câştigă pâinea, ei îşi înlocuiesc, încet-încet, viaţa reală cu ceea ce văd pe ecran. Mai ales de când o mulţime de site-uri porno oferă gratis eşantioane, suficient de lungi pentru bărbaţii care n-au nevoie de mai mult de două minute, ca să bifeze o nouă partidă de sex. Fără partener. Pentru că ei sunt mutilaţii sexului virtual.

Lorin B. e un informatician care s-ar descurca şi la Microsoft. Face sisteme, reţele, grafică, proiectare, tehnoredactare şi sparge cam orice parolă îi cade sub nas, de la programe oricât de bine protejate contra hackerilor. Am lucrat împreună o vreme şi îi impresiona pe toţi nu numai cu buna stăpânire a biţilor, ci şi cu orele suplimentare pe care le făcea noaptea la birou, fără să ceară plată în plus. Pentru că era atât de priceput, de flexibil la program, de nefamilist şi de nepretenţios băneşte, l-am rugat să-mi programeze şi mie computerul de acasă. A venit cu o geantă de discuri, mi-a aranjat impecabil calculatorul, dar, după ce a plecat, mi-am dat seama că şi-a uitat, printre hârtiile mele, câteva CD-uri. Le-am pus deoparte, dar nu m-am putut abţine să nu mă uit prin ele. Băiatul uitase numai materiale porno. O adevărată videotecă pentru cunoscători, inclusiv împerecheri între oameni, câini, cai şi castraveţi! M-am jenat de întâmplare, m-am gândit că o să intre-n pământ când o să-i restitui comorile. A doua zi, i-am dus discurile şi, când i le-am dat, crezând că o să se facă palid de ruşine, Lorin mi-a zâmbit, cu ochii rotindu-i-se-n cap, şi mi-a spus, fără nici o reţinere: „Ţi-au plăcut? Mai am!”. Am înţeles că nu le uitase, ci îmi oferise o promoţie, ca să-i devin client. Cel mai mult m-a uimit relaxarea cu care el, un tânăr de douăzecişiceva de ani, pe care nu-l văzusem în nici o împrejurarea tandră cu nici o fată (şi nici măcar cu un băiat!), trăia convins că sexul pe calculator şi sexul de-adevăratelea se bat de pe poziţii egale, iar pe el nu-l deranja că virtualul bătea realul. Fără să-şi dea seama că, în fiecare zi, năravul bolnav îi aducea noi bâlbâieli, lărgirea strungăreţei şi frica de a se uita în ochii celor cu care vorbea. Nu prea frumos - avea cifoză, iar incisivii uriaşi şi umerii strâmţi îi trădau viaţa în care nu prea auzise de sport, Lorin ne-a invitat, totuşi, peste patru luni, la nuntă. Peste nouă luni, nu ne-a invitat şi la divorţ, dar auzisem cu toţii că nevasta l-a părăsit, încă virgină, la termenul la care ea îşi plănuise drumul la maternitate. Fiindcă el stătea, în continuare, nopţile, la noul loc de muncă, partener cu computerul. Lorin, informaticianul care s-ar fi descurcat fără probleme şi la Microsoft, nu s-a putut descurca într-o căsnicie, în care dezvirginarea şi fecundarea nu se pot rezolva făcând dublu-click sau scoţând aparatul din priză când eşti în impas, fără ca softurile să-ţi facă scandal şi să bage divorţ.

Dorinel N. a ajuns să lucreze, peste un timp, în postul din care Lorin fusese demis, pentru că exagerase cu descărcările nocturne şi frauduloase de materiale de pe Internet, din computerele de la muncă. Băiat tânăr, şi el sub 30, Dorinel l-a făcut repede uitat pe predecesor. La fel de abil în operarea calculatorului, la fel de bun navigator pe Net după orice imagine, orice text sau orice program, tânărul s-a instalat fără probleme la slujbă, unde a început să primească, mai mereu, prime de excelenţă de la şef, pentru bună purtare profesională, şi simpatia colegelor pe care le fermeca prin inocenţă şi scrisorele bine alese din bibliotecile electronice. Timid, Dorinel avea, printre defecte, unele care semănau uimitor cu ale lui Lorin: coloana vertebrală îi era la fel de strâmbă, ochii îi fugeau la fel de grăbiţi spre podea, când îţi vorbea, mâna pe care ţi-o întindea era tot flască, rece şi cam transpirată, incisivii în aceeaşi măsură de rebeli. Nici mătreaţa nu părea să-l deranjeze pe redutabilul IT-ist. O colegă de birou cam pistruiată l-a rugat să îi deparaziteze computerul de acasă. Dorinel a venit, şi-a făcut treaba, dar a rămas că se întoarce a doua zi, pentru că mai avea de pus un antivirus puternic şi o memorie suplimentară, la un preţ de nimic. Fata a rămas trăznită de speranţe când a găsit, printre fişierele nou-instalate, şi cataloage întregi de poze cu nuduri, unele chiar cu colegul ei, expunându-şi zonele intime impresionant de dezvoltate, plus filmuleţe cu scene dure şi adrese de site-uri de specialitate, pentru adulţi. Singură - ea, ştiindu-l singur şi pe el, a doua zi l-a primit în capot, cu cafeaua arzândă, cu tastatura deschisă şi cu lumina mică. Dorinel şi-a făcut programările finale şi a dat să plece. Fata l-a tras îndărăt: a înţeles apropourile electronice de pe hard disk, care se potriveau de minune cu tentativele lui mai vechi de a o complimenta, bâlbâit, şi de a o curta, cu ochii în tavan, când colegii ieşeau la o ţigară. A tras fata de el cât a putut, l-a şi dezbrăcat, dar n-a putut scoate nimic de la el. Pentru că şi Dorinel era viril de unul singur, faţă în faţă cu monitorul, dar se dovedea apt necombatant, faţă în faţă cu femeia adevărată.
• Ca Lorin şi Dorinel sunt atâţia alţi roboţei ai computerelor, care nu mai ştiu ce e fotbalul cu mingea, din moment ce îl pot juca din tastatură, care nu mai dau cu tacul, ci cu mouse-ul, în biliardul de pe monitor, care n-au auzit de plăcerea de a merge în gaşcă la un ghişeu de loto-pronosport, de când i-a acaparat viciul loteriei pornosport. Iar unii chiar se miră de ce, după atâta iubire cu năbădăi, doar pe chat şi pe mess, nu le strigă pruncii prin casă „Tată! Tată!”. Mutilaţi ai sexului virtual din toate ţările, treziţi-vă!

7 decembrie 2007

Bărbatul, cea mai feminină creatură

Formalităţi contra realităţi

Mă înscriu la licitaţia paradoxurilor de ocazie şi depun garanţie în alb că eu, bărbatul, ţin, în adânc, suflet mult mai femeiesc, decât poate chiar femeia mea. Ea se poartă femeieşte. Eu simt femeieşte. Ea râvneşte volanul, acel drept istoric masculin pe care, odată ce mi l-ar smulge, nu ar şti cum să repare întorsătura stupidă contra naturii, ca să-şi recapete slăbiciunea ce ne-a adus alături. Şi ea, ca fiecare femeie, uită că, într-un raliu în care nu-ţi doreşti neapărat să ajungi în râpă, şoferul e unul. Şi că rolul de navigator e cel puţin la fel de strategic. Uită că drumul e semn de iubire, nu planurile măreţe din debara. Uită că drumul la primar s-a inventat ca să ajute dragostea, nu s-o substituie, s-o sugrume.

Eu îi dădusem dragostea mea necondiţionată. Nu era fericită. Aştepta eticheta civilă, lucind pe deget şi pe cartea de identitate.
Eu îi oferisem trupul meu, cu clauză de exclusivitate, trecându-mi prin furcile memoriei anii de dinaintea erei noastre, când purtasem la vedere, cu cinism şi orgoliu, drapelul infidelităţii, pe acelaşi catarg pe care fluturam dragostea oficială. Nu era fericită. Aştepta viza de intrare, de la umbra unui vameş, dintr-o vamă părăsită, de care am fi putut trece demult, căci graniţa se şi desfiinţase, între timp.
Eu mă retrăgeam, din timp în timp, în plin mers, pe scaunul din dreapta, lăsând-o să conducă, clandestin. Nu era fericită. A oprit, în plină viteză, pe sensul unic al iubirii noastre, ca să-mi deseneze hărţi traumatizante, să-mi zgârie trasee teoretice şi să-mi pretindă promisiuni formale.
Eu îi spuneam că nici un angajament de cuvinte n-ar trebui să bată fapta. Nu era fericită. Brânza bună nu avea valoare - ce amărăciune! - fără burduful de câine.
Eu o cadorisisem cu mecanismul brevetat al perechii noastre. L-a aruncat în groapa de nereciclabile, dispreţuind aparatul miraculos, doar pentru că nu fusesem capabil să-i anexez şi un prospect mincinos, dar lucios tipărit.
Eu îi dăruisem inima mea, apărată sub temelii de bazalt. Ea întreba de inelul metalic, rătăcit în turnul de nisip. Originalul pălea în faţa propriei cópii.
Eu îi arătam viaţa mea, cum îşi scurge, zi după zi, mustul, pentru vinul nostru. Ea aştepta eticheta uscată, primăria promisiunilor goale, preotul miracolelor iluzorii, voalul aparent, certificatul căpăstru, nevrând să-i vadă pe nefericiţii care se repeziseră la acestea toate, iar acum fugeau, cu capetele sparte, din războiul despărţirilor subite de după jurămintele de veşnicie.
Chiar în ziua în care abia ne începuse un nou an, mi-a spus că ori totul, ori nimic. Ori primar şi preot, ori adio trup şi suflet. La post scriptum, chiar mă întreba dacă nu cumva mă tem de preoţi. Nu, nu mi-e frică de preoţi - i-am răspuns - dar binecuvantarea cea mai puternică e atunci când ne-o dăm singuri. O cutremurau certitudinile mele. I-am răspuns că mă încred mai mult in simţirile mele, decât în oricare altul care pretinde că îmi poate da şabloane, cu atât mai mult cu cât, hirotonisit sau ales, călăuzitorul mă leagă de femeia mea doar după ce-i achit factura pentru servicii.
Nu e o vină să cred mai mult în noi, decât în ce zice lumea despre noi. Nu e o blasfemie să cred mai mult în dragostea propriu-zisă, decât în labirintul clădit, formal şi instituţional, în jurul iubirii, de frică, de nesiguranţă, de slăbiciune. Nu merit capete de acuzare pentru credinţa în puterile provocării la prospeţime, iar nu în băltirea din spatele angajamentelor scrise, din cutia cu acte şi din catastiful sfatului popular, unde sunt stivuite jurăminte şi partaje, în devălmăşie.
De atunci, tot vreau să înţeleg cum, tocmai în numele dragostei, poţi da realitatea pe formalitate. De atunci, i-aş tot spune că orice tragedie se ponoseşte într-o cicatrice comună. Ce e insuportabil devine suportabil. Ce părea definitiv strigă la noi că veşnicia durează cât avem chef. Durerea, dragostea şi lumina ni se tocesc, retrogradând în divizia "C" a priorităţilor, până ne pomenim nu morţi de suferinţă, ci însănătoşiţi de uitare.
Cea care pretindea o iubire pentru totdeauna a avut puterea să experimenteze ruptura, să joace un tango aritmic, contra pulsului nostru, să răvăşească operele complete ale iubirii mele.
În cabinele teatrului în care destule femei repetă obsedant paşii pentru premiere de faţadă, contingente masive de bărbaţi aşteaptă căderea cortinei peste această tragicomedie absurdă. Pentru că bărbatul poartă cel mai autentic suflet femeiesc al lumii.

Andrei Păunescu
andrei_paunescu@yahoo.com

3 decembrie 2007

Maestrul maionezelor tăiate

Marele câştig al uriaşei pierderi

Când vreau să mă mint că sunt om social, o iau pe străzi şi-ncerc să merg la pas cu lumea. Oricum m-aş amesteca, oricât aş opări oala în care tocmai m-am vârât singur, păcăleala năvăleşte la suprafaţă. Terciul se desparte. Nu ştiu dacă eu sunt uleiul sau eu sunt apa, dar sigur sunt maestrul maionezelor tăiate. Încerc să-nţeleg, atunci, de ce nu-mi nimeresc niciodată costumul, care să n-aibă nevoie de tiv nou, de găuri în plus la curea. De ce râd exact când ceilalţi dau în plâns şi de ce hohotesc prosteşte, când împrejur deja se respiră aer mortuar.

Saltul calitativ s-a petrecut. În prăpastie

Câţiva paşi printre ceilalţi îmi sunt de ajuns să observ că axul meu nu-i acelaşi cu al celorlalţi, pe care-i invidiez grosolan pentru motivul simplu că, având, mulţi dintre ei, aceleaşi valori, pot fi solidari, în tragedie sau în băşcălie. Prea rar îmi văd motorul funcţionând cu un combustibil care se găseşte pe toate drumurile, compatibil cu toate sufletele. Mă simt împăcat când discheta îmi e compatibilă cu computerul majoritar. Revelaţiile acestea de rând, care-mi lămuresc, însă, viaţa, mi se arată, ca orişicui, pe temiriunde mă prinde gândul din urmă. Un informatician român a inventat, stând pe closet, un program de computer de care au ajuns dependente zeci de mii de firme. Un arhitect danez a imaginat proiectul vieţii sale când i s-au ars frigănelele. Eu n-am inventat nici softuri cheie şi nici n-am proiectat clădiri şui. Am reuşit doar să mă împac cu gândul că fac parte din lume, fiind izolat şi speriat de ea.
Iubita mea mi-a făcut cadou, nu demult, participarea la un seminar american, recunoscut în toată lumea pentru că limpezeşte identităţi şi integrităţi, pentru că provoacă salturi calitative, pentru că te determină să nu mai minţi. La seara finală, când stăteam alături, atât de tare ni s-au limpezit amândurora ochii, încât ne-am mărturisit că nu mai avem nici o şansă împreună. Recunoşteam, în fine, amândoi, că ne despart alegeri opuse şi decizii ireconciliabile. Hodoronc-tronc, ne descoperiserăm pe noi înşine şi trebuia, pe loc, să acceptăm proba verităţii, că am făcut fiecare saltul calitativ. Direct în prăpastie.

Principiul bordurii înguste

Bulversat de marele câştig teoretic al uriaşei pierderi umane, am luat-o iarăşi pe străzi, a doua zi, a limpezire, a uitare. Şi m-am minunat, ca şi cum aş fi fost primul, că am mers necontenit pe trotuar, păşind rectiliniu, o jumătate de oră, pe bordura lată de doar 20 de centimetri, fără să cad. Tot eu, care, mai demult, mă suisem pe un podeţ fără balustradă, de lângă Mănăstirea Râmeţi, lat de un metru, de pe care doar norocul m-a ferit să nu cad în apă, înainte să-l străbat jumătate. Eram acelaşi, aveam aceiaşi pantofi, aceiaşi ochi sub frunte. Doar echilibrul mi-era altul. Cine mi-l dăduse, pe bordura îngustă, pe care fluieram liniştit, şi cine mi-l luase, pe podeţul de cinci ori mai lat, pe care am îngenunchiat ca să mă salvez? Ce mă făcuse să nu am ezitări pe fâşia subţire şi meschină de piatră şi să mă împleticesc pe puntea generoasă de lemn şi cabluri oţelite? Frica de perspectiva prea înaltă! Frica de comparaţie şi de conştientizare. Frica de ce-ar putea fi, dacă m-aş prăvăli, prin absurd. Şi absurdul mi s-a arătat grabnic. Zgâlţâind cu energii nevăzute podeţul şi fluturându-mi în nas posibilitatea că o să ajung în râpă.
Închipuindu-mă deja căzut printre bolovanii din râu, neştiind unde se termină noroiul şi de unde începe sângele, mi-am cusut încă o cămaşă de zale pe cord deschis, m-am ancorat de o cordelină interioară şi mi-am instaurat cenzura marţială a laşităţii, căreia îi spunem cu toţii prudenţă: mai dureros mi-ar fi, totuşi, să cad de pe un vârf la care am îndrăznit, decât să suspin că n-am avut curaj.

andrei_paunescu@yahoo.com