Gurul nu e, uneori, numai un maestru spiritual, un iniţiator al discipolilor, cum îl descriu dicţionarele. Câteodată, el vrea să umple tot spaţiul intelectual al celor din jur, pe care va avea tendinţa să-i transforme, din elevi în supuşi. De aceea, un guru trebuie luat în considerare cu luciditate, chiar respectat şi admirat, dacă e cazul, dar nu trebuie lăsat să gândească, să citească, să reflecteze şi să ia decizii în locul celorlalţi. El trebuie să fie un adaos, nu un substitut. Dacă nu rămâne doar un îndrumător, ci e lăsat să ajungă un dictator, el se va răsfăţa tot mai mult, plutind pe forţa pe care i-o dă farmecul, validat de publicul său, care-i soarbe fiecare gest cu gura căscată, şi va abuza de charisma sa. Uneori, abuzul, întemeiat pe metafizică, este de-a dreptul fizic, mercantil, pragmatic. Gurul dă cuvinte, iluzii, speranţe sau chiar rezolvări, iar admiratorii oferă, uneori, în schimb, bani, sex, slugărnicie, fac piaţa, îi schimbă siguranţa arsă, sapă în grădină, plimbă câinele, adică răspund cu nişte recompense foarte pământeşti. Pasul dela admiraţie la adulaţie şi dela idolatrie la sclavie e foarte mic şi periculos, dar poate fi evitat dacă fiecare îşi păstrează în posesie creierul, spiritul, lecturile, îndoielile, întrebările. În anumite momente ale vieţii unor oameni, gurul poate ţine loc de un film, de o plimbare în parc, de un calmant, de o oră la psiholog, de un concert, de o carte, poate fi un bun leac contra singurătăţii sau decepţiei. Dar nu trebuie să substituie legătura celor din jur cu lumea. Mai jos, este o întâmplare particulară, dela care poate pleca un înţeles mai larg.
Un ofiţer român, întors din două misiuni în Orientul Mijlociu, revenise la viaţa sa în orăşelul de baştină din judeţul Hunedoara. Fusese plecat, convins că lupta cu talibanii trebuia dată, pentru a nu lăsa să crească şi mai mult fundamentalismul, tirania, intoleranţa pe lume. Nu mai puţin important – recunoştea el - cu banii câştigaţi riscându-şi viaţa pe-acolo, putea să-şi ridice casa în care visase să trăiască alături de familie, dar pe care încă nu o avea, deşi fiul său terminase deja facultatea. Cât a stat în misiune, şi-a descoperit vocaţia de poet. Citindu-i rândurile, e clar că talentul nu sălăşluia doar în imaginaţia proprie, acolo unde paranoia firească a aspiranţilor la artă induce adesea în eroare luciditatea autorilor. Întors, deci, acasă, după ce adunase suficienţi bani, încât să ridice casa într-o singură vară, ofiţerul a simţit, într-o dimineaţă, nevoia să organizeze, de azi pe mâine, o petrecere de udat clădirea ridicată la roşu. Şi-a chemat câteva familii de prieteni, câţiva subordonaţi şi, bineînţeles, fiul, care, după facultate, rămăsese în Bucureşti. Pe băiat l-a rugat să-i tipărească urgent, la Bucureşti, câteva exemplare dintr-o plachetă de versuri, pe care i le-a şi trimis grăbit pe e-mail, ca să aibă ceva aparte de oferit prietenilor. Versuri de dor de familie, de linişte şi, mai ales, de lumea relativ normală de acasă, în care fanatismul religios şi violenţa nu sunt la putere. Tânărul a găsit un centru de printare, care a primit lucrarea, în regim de urgenţă, urmând să aibă gata plachetele a doua zi dimineaţă, când era programată şi plecarea spre Ardeal. Sunat cu febrilitate, fiul i-a spus părintelui său că va veni din Capitală cu un prieten, muzicant, care va cânta o piesă, scrisă pe loc, pe o poezioară din plachetă. Tatăl a şi hotărât, la telefon: surpriza pentru invitaţi vor fi cărţile şi primirea cu muzică, pe versuri izvorâte din experienţa sa de luptă (“Fost-am în Afganistan / Nu să mor, să fac un ban, / Să scăpăm de talibani, / S-ajutăm pe-americani. // N-avem noi ce pune-n gură, / Dar măcar nu-i dictatură, / Nu-s de toate-n România, / Dar nu-i vie tirania. // În deşert la Kandahar / Era vară iar şi iar, / Dar în mine un îngheţ / Că nu am vreo nouă vieţi. // Şi m-am dus şi în Irak, / Nu petrol cătând, ci-un drac / Care şi el s-a ales cu / Soarta lui N. Ceauşescu…”).
Din păcate, fiul şi colegul cântăreţ n-au avut noroc nici de un drum uşor, după ce nici cărţuliile nu fuseseră gata la ora promisă. Au ajuns la petrecerea din curtea părintească hunedoreană după ce musafirii trecuseră deja de grătare şi aprofundau gradele vinului de Apold. Tatăl, care îşi făcuse în minte, din acea surpriză, un prilej de proprie lansare în poezie, nu avusese chef de nimic toată ziua şi, când a văzut maşina oprind la poartă, şi-a primit fiul cu ţipete de nemulţumire:
“De ce n-ai ajuns la timp, idiotule? O dată te rog şi eu ceva şi nu eşti în stare! Pentru voi era să mor eu în deşert? Am scăpat de mină şi-am scăpat lumea de talibani şi tu nu te-nţelegi cu ăia dela copiator? Imbecilule!” Doar atât nu-i trecea prin minte ofiţerului cu planurile date peste cap: că poate avea şi el o părticică de vină, că îi venise foarte târziu ideea cu placheta şi trimisese poeziile pe internet cu doar o zi înainte de cheful deja stabilit tot de el, că drumul de vreo 400 de km nu fusese aglomerat din cauza băiatului, în condiţiile de mezozoic ale transportului românesc.
Ca să nu îşi facă tatăl-militar de râs, înfruntându-l în public la propria sărbătoare, fiul îngăima şoptit ce putea, ca să-l liniştească, sperând că logica îi va fi de folos: termenul foarte scurt, tiparul, capsarea, împachetarea, drumul dela Bucureşti sunt argumente suficiente care să justifice întârzierea. Tatăl – nimic! Ba, chiar mai rău: “Mi te pui contra? Mă-nfrunţi? Taci, nesimţitule! Când vorbeşti cu mine, să nu te-aud!”
Umil-umil, până-ntr-un punct, fiul a răbufnit, totuşi, cu obrăznicia neexersată a copilului crescut de un părinte autoritar: “Tată, n-a fost vina mea! Am făcut tot posibilul… Da’ dumneata nu puteai să te gândeşti mai devreme?”
La replica asta, tătânele a rămas, o clipă, blocat. Deşi îşi strigase până atunci, fără motiv, indignarea că este înfruntat şi făcut de râs în faţa subalternilor şi a prietenilor, acum, când se lovise într-adevăr de un pui de replică, era pe marginea unei crize de isterie, încercând chiar să-şi pocnească fiul. Şi-a adunat cuvintele, şi-a lins buzele uscate de-atâta ţipat şi i-a întors-o obrăznicăturii: “Dacă ţi-am spus să fii aici la 6, la 6 trebuia să fii! Auzi? Să faci mistică din ce-ţi spun eu!”
Când a auzit cuvântul “mistică”, asociat cu imaginea mâinii care încercase să-l lovească, băiatul a plecat spre poartă. (Cum să fi făcut “mistică”? Simplu, pentru că, în misticism, totul e posibil! Numai pe cale mistică ar fi putut ajunge la timp, dacă n-ar fi fost delăsător, desigur, ci s-ar fi lăsat purtat de cuvântul sacrosant al părintelui său, să zboare peste Carpaţi într-o oră, păşind pe apa Oltului, în braţe cu pachetul de cărţulii, tipărite nu la xerox, ci prin puterea gândului). Încercase el să nu-l facă de râs pe taică-său în public, dar deja se făcea el însuşi de doi bani, dacă mai rămânea fără reacţie. Dincolo de toate, nu-şi imaginase până atunci că taică-său se crede Dumnezeu şi pretinde recunoaşterea noului său statut prin dovezi care se opun legilor fizicii, legilor logicii şi legilor circulaţiei.
În drum spre poartă, fiul a trecut pe lângă maică-sa, care rămăsese stană de piatră, pe durata scandalului, cu o carafă în mână. I-a spus: “Ai auzit? N-au fost gata broşurile-alea, ce să fac? Plus c-a fost aglomerat, dela Piteşti pân-la Simeria, coloană de TIR-uri, cum s-ajung?” Maică-sa nu i-a cedat nicio fărâmă de înţelegere. Privea fix spre craca unui prun, ca o martiră pusă la încercare de un inamic perfid, care folosea tăcerea ca armă de rezistenţă. Înainte să iasă, băiatul i-a mai spus: “Chestia cu mistica e prea de tot. Ce zici?” Poate calculând instinctiv că băiatul îi pleacă, dar cu soţul rămâne în casă, femeia a răspuns tare, ca să fie auzită, ca un avocat fără vocabular, dar ireductibil şi strident: “Are dreptate taică-tu. Când taică-tu spune ceva, e sfânt! Poeziile alea ale lui taică-tu sunt cele mai bune din câte-am citit…” Cu maică-sa, băiatul îşi permitea să fie reflexiv, fiindcă măcar ea nu urla şi nu încercase să dea în el, aşa că i-a mai aruncat una, ironic: “Normal că-s cele mai bune… Matale oricum n-ai citit nimic, în afară de versurile lui.” Ca să se pună bine cu tiranul, femeia a mai repetat de câteva ori: “Ce spune tac-tu e sfânt… e sfânt, auzi?”, până fiul a ieşit pe poartă.
•
Din această secvenţă plină de tensiune izolată, în care eroul-guru trăieşte drama ratării unui moment istoric, fiul eroului trăieşte secunda de emancipare insolentă luându-şi nasul la purtare şi creierul în proprietate, iar nevasta gurului practică oportunismul habotnic fără alternativă, se pot trage mai multe învăţături:
1) Tatăl familiei abia se lăudase că fusese la capătul pământului ca să scape lumea de talibani, iar el tocmai se transforma într-un taliban al propriei familii.
2) Să ceri cuiva să facă “mistică” din cuvintele tale e primul sâmbure, dar cel mai tare, de fundamentalism, care nu se mai împiedică de logică şi îl face pe pretinsul guru să nu priceapă că e exagerată pretenţia ca drumul dela Bucureşti la Hunedoara să fie străbătut în doar câteva ore, interval în care să mai fie rezolvată şi printarea unei cărţulii.
3) Subiect de adevărat miracol, care să atragă pe bună dreptate pornirile mistice, ar fi fost abia dacă fiul ar fi reuşit, în cele câteva ore disponibile, să scoată şi broşura şi să ajungă la timp, dematerializând, în cale, camioanele, căruţele şi semnele de circulaţie care limitează viteza în Crângaşi, Militari, Deduleşti, Bascov, Milcoiu, Budeşti, Brezoi, Câineni, Boiţa, Sibiu, Săcel, Deva, Sebeş şi în câte alte localităţi, unde datul Domnului o fi fost să mergi fără oprelişti, dar datul poliţiei e să te târâi cu 30 sau 50 de km pe oră în fundul TIR-urilor turceşti sau bulgăreşti.
4) Fundamentalismul bărbatului fusese hrănit şi de fobia cronică a femeii sale semidocte de a pune mâna pe carte. Îi era mult mai comod să-şi declare bărbatul poetul preferat, decât să vadă ce au scris şi alţii (Bacovia, Blaga, Eminescu sau măcar Emil Gârleanu, în cartea “Din lumea celor care nu cuvântă”, măcar titlurile “Gâza” şi “Când stăpânul nu-i acasă”).
5) Nu-i de vină nimeni, de pildă, dacă plouă exact atunci când tiranul vrea să fie soare, dar supuşii sunt de vină (pentru aberaţiile răsărite pe laşitatea lor) că îl lasă pe liderul suprem să taie capete fiindcă norii nu se risipesc când el pocneşte din degete.
6) Acolo unde şcoala este puţină, fundamentalismul înfloreşte, ca un cactus în plin deşert, care, lăsat să-şi facă de cap, va vrea să înţepe orice bulă de educaţie care ar putea trezi supuşii din obedienţă.
7) Lipsa de educaţie duce la sărăcie, sărăcia duce la nevoia de miracole, iar nevoia de miracole duce la apariţia liderilor providenţiali, care îşi fac soclu din cărămizile habotniciei, ale neştiinţei, ale izolării şi ale minunilor promise.
8) O privire sumară către harta Pământului ne lămureşte imediat că fanatismul, talibanismul şi spiritele dogmatice sunt la putere acolo unde nu prea sunt şosele, biblioteci, apă curentă, săpun, universităţi, laboratoare, circulaţie liberă a informaţiei şi dreptul celor mulţi de a alege, atât conducătorii, cât şi minutele în care să citească “Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”.
9) Un guru este, de obicei, un tip citit, care reuşeşte, însă, să-i facă pe supuşi să-l asculte orbeşte, convingându-i abil (exploatând inerţia lor la educaţie) că singura lor sursă de informaţii şi singura lor punte cu universul trebuie să le fie el. Gurul le inoculează ideea că ei trebuie să citească doar în privirea lui, să audă doar vocea lui, să-l viseze neapărat pe el, să asculte doar înţelepciunile lui, nu să înţeleagă pe cont propriu, să se documenteze alternativ, să reflecteze individual, pentru că asta e calea cea mai sigură spre întrebări, spre nesupunere, spre gândire cu propriul cap, adică spre anularea lui ca necesitate colectivă şi ca soluţie mesianică.
10) “Citesc eu în locul vostru” nici măcar n-ar fi cea mai gravă întruchipare a abuzului unui guru. Daunele ar fi doar ca la un copil care nu citeşte cartea, ci învaţă după rezumat. Mult mai gravă este ideea “Interpretez eu în locul vostru”, pentru că, dacă gurul, să zicem, încă nu a scris el însuşi cartea sfântă a sclavilor lui, va pretinde măcar să interpreteze în locul supuşilor, în mod arbitrar, cărţi de căpătâi, deja scrise de alţii. Iar tembelii fanatizaţi, care nu-şi folosesc ochii la citit şi mintea la analizat, nu vor observa diferenţa esenţială dintre o sintagmă originală ca “Să facem orice sacrificiu pentru ideea de viaţă!” şi o răstălmăcire a gurului, ca de exemplu “Să vă sacrificaţi pentru viaţa ideii mele”. Şi i se vor supune, îl vor sluji şi, la nevoie, chiar se vor sacrifica pentru gurul lor, care, din vorbe, îi va fi convins că moartea lor pe altarul fanatismului faţă de ideile lui este o fericire, o mântuire, în vreme ce eroica lui supravieţuire pe pământ, între o friptură, o ţigară, o noapte de sex, o manea, un sitcom, un meci de fotbal şi un pahar, este adevăratul sacrificiu. Nefericiţii sclavi acefali pier adesea căzând în prăpasia pe care n-o văd pentru că stau cu ochii numai la gurul lor, fără să înţeleagă că există o diferenţă esenţială, decisivă, între virgula din “Viaţa, nu moartea!” şi cea din “Viaţa nu, moartea!”
Andrei Păunescu
Sport
În 1970, Brazilia a umilit Italia în finala Mondialului. Au început exclamaţiile: totuşi, talentul sud-american! În 1974, Germania a depăşit Olanda cea elegantă. Comentariile au fost seci: totuşi, pragmatismul european! 1978, Argentina a bătut Olanda. Roata s-a întors în favoarea artiştilor: totuşi, arta! În 1982, Italia strictului necesar a eliminat probabil cea mai frumoasă echipă a Braziliei şi a dat de pământ în finală şi cu echipa neobişnuit de romantică a nemţilor. S-a comentat: totuşi, rigoarea! În 1986, Argentina lui Maradona a învins în finala mexicană o Germanie redevenită butucănoasă. Analiştii au explodat: totuşi, geniul personal! În 1990 şi în 2010, aceeaşi Germanie a bătut aceeaşi Argentină. Specialiştii au decretat: totuşi, forţa echipei şi ordinea germană! În 1994, Brazilia talentaţilor a învins pe rând Olanda atipică şi Italia riguroşilor, la Mondialul american, dând frâu curajoaselor analize post-factum: totuşi, fotbalul spectacol! În 1998, aceeaşi Brazilie a fost înfrântă în finală, de Franţa: totuşi, strategia europeană! În 2002, Brazilia a umilit Germania şi a făcut să explodeze conducta cu păreri: totuşi, imaginaţia latino-americană! În 2006, Italia a sfărâmat scurtul vis de hegemonie al Franţei: totuşi, sârguinţa!Când bat talentaţii, vin şi specialiştii cu legile supremaţiei talentului. Când bat sârguincioşii, vin, desigur, numai la urmă, analiştii cu verdictul: munca înainte de toate!
Fotbalul e la fel ca alcoolul: se găsesc mereu explicaţii pentru orice. Beţia merge şi la victorie, şi la înfrângere, la fel cum sentinţa filosofardă a specialiştilor în fotbal e bună, înţeleaptă, e chiar enunţată cu ton de previziune providenţială, deşi lupta s-a încheiat demult: totuşi, talentul!, sau, la fel de bine: totuşi, munca! Pe de o parte, fierb în transpiraţie proprie geniul, talentul, imaginaţia, inspiraţia, arta, libertatea. Pe de alta, stau să muşte din inamic organizarea, munca, seriozitatea, sârguinţa, pragmatismul, stricteţea.
În materie de pronosticuri, de când s-a democratizat fotbalul, specialiştii au avut parte de prea multe rateuri, încât nu prea mai riscă prognoze radicale, ci doar împachetează concluzia şi demonstraţia în ambalaj de ipoteză. Adică sunt viteji după război. Adică descoperă becul după ce l-au folosit deja.
Să ne amintim ce favorite erau:
- Brazilia în 1950 (când a câştigat Uruguayul, chiar pe Maracana, la Rio),
- Ungaria în 1954 (când a câştigat Germania în faţa ungurilor, după ce Ungaria o umilise în grupe),
- Germania în 1958 (când a triumfat pentru prima dată Brazilia lui Pele),
- Cehoslovacia în 1962 (când Rio a fost mai tare ca Praga),
- Brazilia în 1966 (când Anglia a învins Germania în finala cu goluri dubioase din prelungiri),
- Anglia şi Germania în 1970 (când a câştigat Brazilia),
- Brazilia şi Olanda în 1974 (când s-a impus Germania),
- Olanda şi Germania în 1978 (când Argentina lui Kempes a călcat în picioare totul, acasă),
- Brazilia, Argentina, Germania şi Spania în 1982 (când italianul Rossi a încurcat toate calculele),
- Italia şi Brazilia în 1986 (când argentinienii lui Maradona s-au jucat cu toată lumea),
- Argentina şi Italia în 1990 (când Germania reunificândă a triumfat),
- Columbia, Germania şi Italia în 1994 (când Brazilia a renăscut şi a făcut ordine),
- Brazilia în 1998 (când a apărut fâsul francez care a indus lumea în eroare şi s-a cocoţat moţ pe podium),
- Franţa în 2002 (când fâsâiala dela Paris a ajuns la maturitate şi s-a spulberat, iar Brazilia şi-a reluat locul 1),
- Brazilia şi Germania în 2006 (când Italia n-a iertat nimic) şi
- Brazilia şi Argentina în 2010 (când Spania a produs miracolul).
Fotbal şi alcool să fie, că explicaţii se găsesc imediat pentru orice. Echidistanţi din prudenţă, dacă nu chiar din laşitate, deontologii, înţelepţii şi prezicătorii aşteaptă la colţ cu pixul sau cu microfonul, să vadă scorul final, ca să-şi construiască şi ei principiile, să scrie avancronicile şi să dea pronosticurile, când publicul a părăsit deja arenele.
Evenimente editoriale
În plină perioadă de criză financiară, care afectează, ca întotdeauna, foarte mult, spaţiul culturii scrise, care se restrânge, profesorul şi cărturarul Valeriu Râpeanu a reuşit, în 2009 şi 2010, să mobilizeze resursele necesare tipăririi a două cărţi masive şi importante: Nicolae Iorga, „Oameni cari au fost”, prima ediţie critică integrală (752 pagini!) a inegalabilei colecţii de portrete făcute contemporanilor de către marele istoric, despre care Mircea Eliade scria: „Ca şi marile sale discursuri politice, portretele d-lui Iorga sunt profetice, adică clarvăzătoare, esenţiale, relevând o realitate pe care inteligenţa şi intuiţia normală nu o pot decât întrevedea.” A doua carte îngrijită de Valeriu Râpeanu, “Privind înapoi cu luciditate”, de Valentin Păunescu, reuşeşte să adune, în cele 828 de pagini dintre coperţile impresionantului volum, o selecţie din publicistica ziaristului Valentin Păunescu (1933-2004), materiale publicate în „Curierul Naţional”, între 1990 şi 2003. Cartea dela Editura „Curierul Naţional” apare cu sprijinul omului de afaceri George Constantin Păunescu, fratele autorului, şi mai cuprinde o serie de texte critice şi comemorative, semnate de importanţi contemporani, printre care Patriarhul Teoctist, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Petre Roman, Victor Ciorbea, Adrian Năstase, Emil Boc, Răzvan Theodorescu, Eugen Uricaru, Mihnea Gheorghiu, Augustin Buzura, Xu Jian, Corneliu Vadim Tudor, Dinu Săraru, Ion Brad, Horia Alexandrescu, Victor Ciutacu, Robert Turcescu, Florin Condurăţeanu, Adrian Vasilescu, Valeriu Râpeanu, Adrian Păunescu etc.
Libertatea de a emoţiona
O evaluare a presei noastre din cele două epoci de mare efervescenţă calitativă şi cantitativă (perioada interbelică şi perioada de după 1989) arată că ambele genuri publicistice luate în discuţie, satira şi pamfletul, se pot relaţiona organic cu dezvoltarea fără precedent a caricaturii politice.
Începând prin a fi un gen-accesoriu, desenul care avea ca subiect marile personalităţi ale elitei conducătoare, a devenit în scurt timp un gen publicistic de sine stătător. La transformarea dintr-o anexă într-o specie jurnalisitcă de succes a contribuit, fireşte, continua dezvoltare a tehnologiei de reproducere a imaginii, care a atins un nivel de fidelitate multumitoare odată cu punerea în funcţiune a utilajelor de gravare chimică pe suport de zinc.
Caricatura politică are două mari trunchiuri semantice de expresie, unul - în care imaginea poartă întreaga responsabilitate a mesajului ce trebuie transmis publicului receptor, şi al doilea - în care imaginea este însoţită de un text (o replică, o epigramă, un distih, o formulare aforistică, o parodie, o explicaţie etc). În ciuda afirmaţiilor unor analişti, potrivit cărora desenul fără text este superior desenului cu explicaţie, în ceea ce priveşte caricatura politică dispunerea calitativă a celor două modalităţi nu se face pe verticală, ci doar în funcţie de valoarea intrinsecă a fiecărei lucrări în parte. Astfel, putem avea o caricatură fără text, impecabilă în linie şi în perfecţiunea detaliului, dar nesugestivă ca tot-unitar, precum putem avea o caricatură simplistă, chiar rudimentară, ca realizare grafică, dar pe care textul inspirat o poate urca de-a dreptul în categoria capodoperelor genului. Prin urmare, exclusivismul tipologic nu face decât să dogmatizeze şi să piardă din vedere că arta nu este, până la urmă, o tehnică, o tehnologie stăpânită de perfecţionişti, ci este mai degrabă un ansamblu de energii spirituale (transmise la nivel cerebral prin văz şi auz) care emoţionează. Dacă obiectul de artă ar fi reproductibil după reguli stricte, după şabloane, am putea ridica fabrici de capodopere, ceea ce, bineînţeles, nu se poate, pentru că simpla închipuire că aşa ceva ar fi cu putinţă frizează absurdul. Şi, dacă absurdul ar fi posibil, atunci nu ar fi subiect de licitaţie un tablou original evaluat la milioane, ci oricare dintre copiile sale fotografice, care stau în teancuri, la librărie, unde îşi aşteaptă cumpărătorii contra câtorva bănuţi.
Stil şi tip
Convingerea că „Stilul este omul însuşi” (după cum spunea Georges-Louis Leclerc de Buffon) poate fi punctul de plecare al oricărei analize artistice, în care trebuie să ne amintim mereu că există o diferenţă, nu numai lexicală, ci şi categorială, între „stil” şi „tip”. Pe câtă vreme stilul tinde să se aşeze lângă polul inefabil al creaţiei, tipul migrează către polul reproductibilităţii, al multiplicabilului.
Dacă am schiţa un grafic imaginar, în care valoarea absolută funcţionează pe axa verticală, iar valoarea comparată - pe axa orizontală, am trage concluzia că putem include într-o aceeaşi clasă opere aparţinând unor epoci de creaţie, aflate la secole distanţă sau aparţinând unor arte (tehnici) diferite: clasicismul se referă şi la artele cuvântului şi la artele plastice, romantismul este prezent şi în literatură, şi în coregrafie, barocul este deopotrivă arhitectonic şi muzical etc. Potrivit aceleiaşi logici, putem consemna diferenţe totale de abordare în expresia unor scriitori sau plasticieni aparţinând aceleiaşi epoci, aceleiaşi culturi naţionale, aceleiaşi arte şi aceluiaşi gen.
Şansa flexibilăţii de a analiza, de a defini, de a delimita categorii şi genuri duce la nevoia acută de a face diferenţa dintre stil şi tip. Dacă, mai sus, am prezentat câteva definiţii ale stilului, în continuare vom defini, în câteva linii, tipul, care este acel obiect sau acea noţiune ce se relaţionează cu statutul de model, pentru producerea altor obiecte sau creaţii de acelaşi fel. Tipul înseamnă, concomitent, clasă, fel, soi, gen, mai precis ceea ce asigură totalitatea caracterelor distinctive esenţiale ale unui grup de valori.
Deducem, deci, că, în vreme ce stilul păstrează conotaţia de cald, personal, subiectiv, cu frontiere flexibile, eminamente umane şi nereproductibile, tipul preia rolul sobrietăţii, al încadrării reci, detaşate, al catalogării riguroase, obiective, multiplicabile. Nu este întâmplător că, pornind de la particularităţile acestor doi termeni, apropiaţi generic, dar diferiţi specific, chiar şi cuvintele care s-au dezvoltat în urma lor păstrează trăsături originare:
a) STIL-stilizare-stilizat-stilistică-stilistic-stila-stilat-stilist (cuvinte specifice domeniilor artistice, estetice, calde, interpretabile subiectiv).
b) TIP-tipar-tipări-tiparniţă-tipografie-tipografic-tipăritură-tipograf-tipizat-tipizare-tipologie-tipologic-tipic-tipicar-tipesă (cuvinte specifice domeniilor tehnice, ştiinţifice, profesionale, analitice, categorial reci sau peiorative, cum este cazul termenului tipicar);
Un individ cu bune maniere, sensibil, plăcut, este „stilat”, nu „tipizat”, dar un utilaj de multiplicare este o „tipografie”, nu o „stilografie”. Când avem nevoie de un înţeles mai apropiat de valorile frumosului, spunem „stilist”, nu tipist,, dar, când avem nevoie de o abordare obiectivă, spunem, de exemplu, despre un formular pentru contabilitate, că este „tipizat”, nu „stilizat”. Iată de ce, atunci când intenţionăm să abordăm domeniul sensibilităţii, al esteticului viu, cald, al epocii, al valorii particulare, spunem „stilistică” şi nu „tipologie”, pentru că familia semantică a termenului „tip” plasează aprecierea într-un spaţiu de analiză detaşată, sistematică, generalizatoare.
Şi atunci, facem diferenţa dintre stil şi tip, în arte. Lucrările ce pot fi incluse în aceeaşi categorie largă, independentă de artist, de epocă şi de artă, aparţin unui tip (tipul plastic, care cuprinde şi pictură, şi sculptură, uneori şi artă teatrală, şi din antichitate, şi din contemporaneitate), pe când trăsăturile specifice unei opere şi unui artist definesc, delimitează, recunosc un stil.
În „Studii de stilistică” (ediţia 1968, capitolul „Stilul”, la pagina 30), Tudor Vianu consideră că este dificilă, necesară, dar posibilă delimitarea teoretică dintre noţiunile de stil şi tip: „Tipul rămâne prima încercare de sinteză teoretică în artă. El nu este însă singura”. Chiar dacă şi stilul se defineşte prin gruparea operelor după similitudini structurale, „tipul grupează operele în jurul unuia sau altuia dintre momentele constitutive ale artei sau în jurul totalităţii lor”, pe câtă vreme „stilul le grupează în jurul agentului lor artistic fie acesta o individualitate artistică, o epocă, o naţiune sau chiar un întreg cerc cultural. Din această pricină, se poate vorbi de un stil individual, cum ar fi stilul lui Dante sau Shakespeare, de un stil epocal, cum ar fi romanicul sau goticul, de un stil francez sau german şi de stilul antic sau modern. Niciodată însă nu se poate lega vreunul din aceste atribute de noţiunea vreunui tip. Unitatea unui tip este întotdeauna superioară distincţiilor individuale sau istorice. Sfera lui este cu mult mai întinsă... Prin stilul ei, drama lui Shakespeare este unică. Prin tipul ei, ea aparţine, după cum a arătat bine O. Walzel, formei baroce a artei, în care intră nu numai majoritatea operelor de pictură, sculptură şi arhitectură din epoca imediat următoare Renaşterii, dar şi modalităţi artistice epocal diferite, cum ar fi de pildă goticul flamboyant... Tipul este o noţiune pur sistematică. Stilul este o noţiune în acelaşi timp sistematică şi istorică... S-ar putea spune că tipul este produsul unei operaţii de generalizare, pe când stilul - al unei lucrări în acelaşi timp de generalizare şi de individualizare. Stilul este, astfel, din punct de vedere metodologic, o noţiune mixtă în care se întrunesc perspectiva istorică cu cea sistematică. Căci el unifică un grup de opere, nu după raportul lor de succesiune, aşa cum face istoria în interiorul seriilor sale, ci după similitudinele lor de structură.”
Arta este, cu siguranţă, unul dintre drepturile fundamentale ale omului reflexiv şi emotiv, ale individului creator şi consumator de spirit, căutător între tip şi stil, tăritor între general şi particular, drept neînscris în Declaraţia Universală, dar înscris în aspiraţia fiecăruia de a dobândi libertatea de neoprit de a se emoţiona pe sine şi de a-şi emoţiona semenii. Pentru că, aşa cum spunea Saint Marc Girardin, „Cultura este ceea ce reţii după ce ai uitat tot ce ai învăţat”.
Scurt istoric selectiv
Tipul caricaturii politice se particularizează în stilul fiecărui autor în parte, fie că e vorba despre Constantin Jiquidi (1865-1899, care a lucrat alături de I.L.Caragiale la „Moftul român” şi care a fost primul grafician-autor de benzi desenate, în publicistica noastră) sau despre fiul său, Aurel Jiquidi (1896-1962, puternic inspirat de actualitatea socială a primelor decenii ale veacului XX), fie că ne gândim la Ary Murnu (1881-1971, pictorul care s-a exprimat plenar în grafica politică şi de moravuri) sau la Iosif Iser (1881-1958, gravorul de excepţie care, trecând prin caricatura aspră, cu accente antimonarhiste, a ajuns să fie clasicizat şi ales, în ultimii trei ani de viaţă, membru al Academiei Române). Aceşti autori şi, alături de ei, alţi mari artişti, ca Francisc Şirato (1877-1953, autor al unui excelent desen de război), Nicolae Tonitza (1886-1940) şi Camil Ressu (1880-1962) au dat greutate şi consistenţă aşa-numitei plastici perisabile, cum este considerată grafica publicistică.
O sursă de autoritate
Caricatura politică interbelică a găsit în autorii deceniilor următoare, cu care noi am devenit contemporani, elemente de continuitate, pe mai multe paliere. Întrucât ziarele au fost şi au rămas o sursă de informare şi de autoritate (cu toată ascensiunea televiziunii), caricatura a găsit mereu calea cea mai rapidă de a comunica un mesaj, chiar şi celor cu mai puţină carte sau analfabeţilor. Astfel, reperele esenţiale ale genului au fost preluate, din generaţi în generaţie, ca „o moştenire de îndemnuri”:
- portretul propriu-zis, deformat către extremele care singularizează;
- satirizarea subtilă sau creionarea pamfletară a faptelor şi a intenţiilor, mai ales în perioadele de campanie electorală, care pun în evidenţă trăsături comune ale individului politic, dela leit-motivul agresivităţii de tip fizic pe care puterea şi opoziţia o încurajează deopotrivă, până la clişeele verbale, de care politicienii nu se pot elibera, care sunt parodiate în textul ce însoţeşte imaginea grotescă;
- complementaritatea limbajului verbal şi a celui nonverbal;
- cuvintele sau sugestiile-cheie, ca: minciună, promisiune, păcăleală, răzbunare, neruşinare, asociate cu obiecte relaţionabile, ele însele, cu violenţa, sărăcia şi neadevărul: bâta, bastonul, biciul, zdreanţa, nasul roşu, teroarea, peticul, furtul.
Astfel, s-au dezvoltat, către contemporaneitate, în câmpul mediatic românesc performeri ai caricaturii politice, ca Mihai Stănescu, Horaţiu Mălăele, Mardale, Ion Barbu, Mihai Pânzaru Pim, Octavian Andronic... şi, ultimul în această listă, dar cel dintâi, ca notorietate globală, multimplul campion mondial la caricatură, Ştefan Popa Popas. Ei şi încă atâţia autori importanţi, indiferent de epoca în care au creat, şi-au transformat lucrarea în operă estetică, în armă socială, în cale de informare sau chiar în cronică istorică în imagini, calitatea lucrărilor depăşind, uneori, cu mult, rezistenţa în timp a celor pe care i-au caricaturizat.
Dela clasicii genului la exemplul personal
Odată dispăruţi din jilţul înaltei funcţii politice deţinute, politicienii, care au fost, la un moment dat, subiect la modă al caricaturiştilor, dispar şi din prim-planul mediatic. Televiziunile nu îi mai arată la jurnalele de ştiri, ziarele nu le mai publică fotografia pe prima pagină, astfel încât aceşti indivizi exponenţiali temporar, în zona politicii propriu-zise, îşi pierd notorietatea imaginii fizice, iar conturul lor, după un timp (în caricatură sau chiar în poză) trebuie însoţit de precizări, de legende: „acesta este... care a avut funcţia de...”.
Este de făcut, aici, o diferenţă tipologică, între omul de stat, omul politic şi politician. Pe panta uitării şi a anonimizării, primii care alunecă sunt politicienii, cei care, în mare măsură, şi-au aservit politica pentru un scop personal. După ei, cu un mai îndelungat timp de aşteptare întru uitare, alunecă oamenii politici, care şi-au şi servit ţara, nu doar şi-au aservit-o, fapt care le dă un mandat în plus în memoria comunităţii. În fine, posesorii celor mai durabile chipuri, gravate în amintirea populară, sunt oamenii de stat - figuri rare, istorice - cărora nu le sunt necesare explicaţii care să le însoţească figura, reprodusă viitorimii pe tipărituri sau pe monitoare: Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Avram Iancu, Nicolae Bălcescu, Carol I, Ion Antonescu. Ei nu au nevoie decât de sugestia chipului lor pentru a fi identificaţi de mulţime, deşi sunt secole sau decenii întregi de când au dispărut ca fiinţe pământeşti. Aceasta în vreme ce miniştri sau prim-miniştri mai recenţi, care au avut numele pe buzele tuturor, mult mai târziu, cât timp au fost în funcţii, ca Romulus Zăroni, Emil Bobu, Radu Vasile şi câţi alţii, au nevoie de texte însoţitoare, atunci când, ocazional, le este făcut public chipul, în fotografii sau în caricaturi.
Caricatura politică necesită, după un timp, explicaţie, legendă, mai exact după ieşirea din prim plan a personajelor reale, caricaturizate, care nu au rămas în istorie prin fapte eroice sau monumentale. Eroii politicii de conjunctură trec la asterisc şi, dintr-un desen de epocă – instantaneu pe la vreun palat, rămânem doar cu bucuria esteticăa reuşitei caricaturistului, dacă nu ni se oferă, în litere, şi numele, şi funcţia celui din imagine, răposatul memoriei noastre selective. Durabilitatea rămâne privilegiul creatorilor (şi al oamenilor de stat, uneori al oamenilor politici, dar mai deloc al politicienilor), ca o revanşă a faptului că oportunitatea materială a fost privilegiul mandatelor actorilor politici.
Puterea politică generează o memorie iluzorie, chiar dacă (sau tocmai pentru că) are o eficienţă economică şi mediatică imensă, la un scurt moment dat.
La aceste gânduri m-a obligat cursul de pamflet, satiră şi caricatură politică în presa românească, la care mă dusesem să le arăt, entuziasmat, studenţilor mei, cele câteva zeci de lucrări proprii, publicate în presă (mai ales în perioada 1990-2000), întâlnire la care m-am văzut ocupând o mare parte din timp explicându-le cine sunt cei desenaţi pe planşe. Fie pentru că, între timp, peste eroii caricaturilor de acum un deceniu şi mai bine, s-au aşezat anii, moartea sau doar dezinteresul publicului, am obosit spunând: acesta e Emil Constantinescu, acela e Ion Iliescu, celălat e Victor Ciorbea, alături e Radu Vasile, dincoace îl aveţi pe Traian Băsescu tânăr, dincolo vă asigur că este Mugur Isărescu..., cei mai mulţi dintre ei - eroii politici celebri de acum un deceniu, care au devenit sau vor deveni necunoscuţii deceniilor viitoare.
Bibliografie
Colecţiile publicaţiilor „Vremea” (1992-1997), „Totuşi iubirea” (1990-1997), „Flacăra” (2001-2008), Adevărul, Dreptatea, Dimineaţa, Universul, Facla, Curentul, Cuvântul, Viitorul.
Andrei Păunescu
Comunicare la Simpozionul „Arta şi realităţile ei” (Zilele academice timişorene, 14-15 mai 2009),
Universitatea de Vest Timişoara, Facultatea de Arte şi Design,
text publicat în volumul „Arta şi realităţile ei” (Adriana Lucaciu, Timişoara, Brumar 2009)
Sport
Cine n-a suferit, când sud-americanii au ieşit prematur din competiţiile fotbalistice? Oricine cred că trebuie să fie sincer şi să admită că, fără brazilieni sau argentinieni în finală, orice Mondial e mai sărac, mai urât, mai arid. Dar, dela asta, până la atitudinea limită a pateticilor, e o cale lungă şi plină de capcane, pe bordurile căreia stau, pe ciuci, concluzii stereotipe:1) „Şi dacă pierd, tot sunt cei mai buni!” Sigur că marii înfrânţi pot rămâne cei mai frumoşi şi cei mai talentaţi, dar nu sunt şi cei mai buni, pentru că a fi cel mai bun înseamnă şi a învinge. Nu încape nicio îndoială că nimeni nu joacă fotbal ca brazilienii şi argentinienii, dar, ca la femeile frumoase şi proaste, aspectul nu e suficient, decât prin excepţie şi pentru un timp scurt. Mai trebuie şi continuitate, şi pragmatism, ca farmecul să aibă consistenţă, ca relaţia să dureze, ca familia să rămână solidă sau, mutând discuţia în terenul de fotbal, ca să iei titlul mondial.
2) „Au pierdut ai mei! Mi-e rău! Sunt bolnav, mă doare ficatul de când i-au scos olandezii pe brazilieni! Am palpitaţii de la meciul Germania-Argentina 4-0!...” Am avut şi eu regrete după aceste meciuri, dar nu merită să dăm frâu palpitaţiilor cardiace şi să sacrificăm prea multe celule hepatice, doar pentru că brazilienii Robinho, Lucio, Maicon, Kaka şi argentinienii Messi, Tevez sau Higuain au dat pe lângă băşică şi – săracii de ei – nu-şi vor adăuga la avere încă 10 milioane de dolari, lângă zecile sau sutele de milioane pe care le au deja, deşi mulţi dintre ei nu ştiu nici să scrie cecuri sau să numere până la 110, câţi metri are un teren, din poartă-n poartă.
Din zilele Mondialului 2010, îmi rămâne în memorie şi sila cu care tatăl meu (şi el, iubitor de fotbal-spectacol) ne-a spus, în timp ce ne uitam la TV, că nu o să mai dea importanţă competiţiei, după ieşirea marilor sud-americani din luptă, odată cu acel meci de groază, în care Germania a bătut Argentina cu 4-0: „Poate să marcheze şi Hitler, nu mă mai uit!”
Brazilienii s-au purtat, la C.M. din Africa de Sud - 2010, ca nişte fete mari care au pierdut trenul cel mai serios pentru că au avut un surplus de ifose când nu mai era cazul şi apoi au regretat că nu au zis da, după ce norocul s-a mutat în altă curte. S-au dat artişti coregrafi pe gazon, preocupaţi doar de puritatea şi de ezoterismul pe care tot ei l-au adus în fotbal, şi s-au mirat că meciul cu Olanda s-a terminat prea devreme, când ei mai aveau chef de goange şi de răsturnări de scor, care, prin regulament, trebuie să se realizeze cel târziu până în minutul 90 sau 120.
Argentinienii, cu o aroganţă de femeie frumoasă care nu crede că poate îmbătrâni şi poate fi ignorată sau evitată de la un moment dat încolo, au crezut că toată lumea o să cadă pe spate doar văzându-le pletele şi au dat cu capul în zidul german. Fiindcă nemţii n-au ştiut, ca de obicei, de glumă şi nici n-au avut chef de lucruri frivole. Argentinienii, în loc să se ocupe de fotbal, au fost nişte gigoloi pe terenul de fotbal şi au rămas cu pletele în vânt, pentru că teutonii le-au confiscat cartela pentru semifinale.
E bine să pledăm cauza frumuseţii în fotbal, să nu ne dezicem de artişti (sud-americanii), să ne pară sincer rău pentru eşecul lor, să sperăm că pragmaticii germanici ai sportului se vor molipsi de plăcerea jocului măiastru, dar să îi îndemnăm pe toţi cei care sunt dispuşi la o retorică prăpăstioasă, la sacrificii ale sănătăţii, la deprimare şi chiar la sinucidere (sunt şi dintre aceştia!), după un meci pierdut de favoriţi, să afle că nu merită! Până şi regretata tanti Matilda Bădoi îi îndemna pe toţi microbiştii care îi treceau prin bucătărie, să nu se consume de pomană din pricina acestui „flagel mondial” care e fotbalul: „Atâţia nervi, pentru unii care aruncă mingea şi fug ca idioţii după ea? Vai de mine!”
Din puţul fără fund, cu telecomandă
• „Prefer să las vorbele, nu faptele, să vorbească.” (Daniel Funeriu, ministrul Educaţiei, „Naşul”, B1TV, 4 octombrie 2010)
Aşa se şi întâmplă. De asta ne temeam şi noi: vorbele ţin loc de fapte. Onoare demnitarului care recunoaşte! Pixelul albastru de pe film şi viteza mâinii băsesciene peste obrazul copilului şi al poporului român îşi spun cuvîntul.
• „Cătălin Măruţă: Domnule Dragomir, sunt reprezentatntul Pamelei Andreson în România...
Dumitru Dragomir: Mă doare-n p…lă, mi se rupe de Pamela voastră. Să-i mâncaţi curu’ de băbăciune. E aproape de vârsta mea, e o băbăciune. Fi-v-ar Pamela a dracu’!” (dialog telefonic la Pro TV, „Happy Hour”, 21 septembrie 2010, reprodus şi la Prima TV, 29 septembrie 2010)
Puteţi repeta, nea Mitică? Nu am reuşit să ne dăm seama dacă o simpatizaţi sau nu pe vedeta Playboy. Alo? Vă doare ceva, undeva, sau doar ni s-a părut?
• „Mucles! Mucles! Nenorociţilor care incitaţi lumea la violenţă!... Nimic nu e incorect dacă nu e ilegal, dacă nu a furat nimeni, dacă nu a jignit nimeni pe nimeni! Mucles, nenorociţilor dela Gazeta Sporturilor! Numai mucles o să vă spun . Eu dau banii şi voi mucles! Jucătorii sunt soldaţi, Marius Lăcătuş e generalul, iar eu sunt împăratul!” (Gigi Becali, GSP TV, 28 septembrie 2010)
Nu puteţi vorbi mai pe înţelesul nostru, că de atâta limbaj academic ne-a luat durerea de cap? Aşa e, nimeni nu jigneşte pe nimeni. Mucles cine nu e de acord! Şi nu uitaţi să ne spuneţi, mărite împărate, cine e nebunul, că pionii îi putem identifica şi singuri.
• „Domnule Roşca Stănescu, toată stima, sunteţi cel mai mare ziarist al României! Nu vă băgaţi în lupta politică că vă mănâncă porcii!” (Nicolae Dragu, primar de Călăraşi, Realitatea TV, 28 septembrie 2010)
O nedumerire: primarul, aflat exact în lupta politică, acolo unde cică ar fi porci, ori a fost prea sincer, ori doar i-a scăpat mărturisirea că nu e bine ca ziariştii să se bage, pentru că politicienii, inclusiv primarii, au ocupat toată troaca? Pe cine a prins în direct, dl Dragu a umplut de superlative (Varujan Vosganian).
• “Sunteţi nişte javre!.. La revedere, javrelor! N-o să mai aveţi primar niciodată în viaţa voastră. Aţi fost în mizerie. Asta e mulţumirea voastră? Nu vă e ruşine, nemernicilor? Voi nu reprezentaţi Călăraşiul, o haită de derbedei şi golani. La revedere! Trăiască Călăraşiul!… De ce huiduiţi? V-am scos din mizerie. Huo!” (Nicolae Dragu, primar de Călăraşi, Realitatea TV, 28 septembrie 2010)
Cuvintele primarelui către javrele urbei sale (inclusiv o cacofonie spumoasă), rostite pe o scenă, în piaţa oraşului, unde câţiva tineri îşi permiseseră să-l fluiere, au umplut de însufleţire nu numai inimile celor prezenţi, ci şi speranţele noastre că viaţa politică românească este asanată. Se pare, însă, că dejecţiile au fost depozitate în oraşul pe malul Dunării. Despre activitatea şi personalitatea edilului pot depune mărturie colegii din PSM, PNŢCD, AP, PNL şi UNPR, partide prin care gospodarul a trecut, consecvent, dela stânga la dreapta, fără să privească înapoi.
• „Domnul Falcă prinde puţin aripi în PDL.” (Cristina Şincai, Realitatea TV, 2 octombrie 2010)
Aşa se face. Azi se prind aripi în partid, mâine se prinde un tren spre Capitală, poimâine - un mandat cine ştie pe unde. Important e ca primarul Aradului, fin al preşedintelui Băsescu, să tot prindă câte ceva, ca nimeni să nu rămână cu Falca umflată.
• „Mii de doze de vaccin antitribal... pe apa sâmbetei.” (Saviana Rusu, Antena 3, septembrie 2010)
Ăsta e genocid pe faţă! O să ne dea în judecată toate organizaţiile anti-discriminare, nu numai pentru că am avut pe stoc un asemena vaccin antitribal, ci şi pentru că ne plângem că nu l-am folosit pe tot.
• „Ăsta mi se pare un copil infantil.” (TVR2, 2 octombrie 2010)
Şi dacă descoperim că e, de fapt, un moş patriarhal, îmbătrânit, uzat şi cam vechi, aflat la senectute?
• „După un an şi jumătate, să restituie înapoi banii oamenilor.” (Valentin Ionescu, Realitatea TV, 28 septembrie 2010)
Avem îndoieli, domnule fost ministru. Dacă guvernul încă nu a restituit înapoi şi nici înainte bănuţii, nici pomeneală să dea înapoi salariile vechi.
• „Hotărârea şi decizia aparţine preşedintelui Camerei.” (Cristian Rizea, Antena 3, 29 septembrie 2010)
După ce că avem de-a face cu o hotărâre care mai e şi decizie, consemnăm că, de fapt, amândouă este una singură. Ambele două. Ceea ce trebuia spus dela început.
• „Italienii continuă să rămână la cârma jocului.” (Steaua-Napoli 3-3, ProTV, 30 septembrie 2010)
Iar românii sfârşesc încheind să înceteze să mai spere. Ce să poţi să faci?
• „Suntem un popor de 4 ori mai mic ca Franţa!” (Tudor Barbu, OTV, 28 septembrie 2010)
Franţa are o populaţie de circa 62 de milioane locuitori, România – de circa 22 milioane. Conform aritmeticii lui Tudor Barbu, 62 împărţit la 22 nu fac 2,8, ci 4. Poate că au fost introduşi în ecuaţie ţiganii nomazi şi emigranţii români legali şi ilegali, care au încurcat datele problemei. La Televiziunea Poporului, merge cu cifre umflate. Nu ştim dacă şi la Partidul Poporului.
• „Asta domnul Badea o hotăreşte, dacă-n caz că nu mai e nevoie de mine.” (Ioan Andone, antrenor Dinamo, Antena 1, 29 septembrie 2010)
Dacă-n situaţia că-n caz că nu, în consecinţă atunci deci vom mai vedea.
• „Un ministru, Vasile Blaga... tace şi nu prea vorbeşte.” (Radu Moraru, B1TV, 29 septembrie 2010)
Noi am auzit că, tocmai, ar fi fost invers: Blaga ar fi fost mazilit dela Interne tocmai pentru că ar fi vorbit prea mult, prea tare şi prea urât în faţa cui nu trebuia, despre cine nu trebuia (către taifunul Băs despre vântuleţul Ud).
• „Rapid, echipa momentului, o echipă care marchează multe goluri şi primesc puţine.”
(Dan Alexa, FC Timişoara, GSP, 29 septembrie 2010)
Fiind o echipă formată din mai mulţi jucători, bine sudaţi în apărare, Rapidul primesc puţine goluri. Cum altfel? Nici echuipa lui Alexa („Câine până la moarte!”, nu?) nu se face de râs, căci Timişoara nu pierd deloc de 10 etape!
• „Ne-am săturat de stadioanele gen Dinamo sau Giuleşti care nu ne dă nicio civilizaţie.” (Mircea Sandu, GSP, 29 septembrie 2010)
Dacă, de 20 de ani, Federaţia condusă de Mircea Sandu nu dă nimic la stadioane, nici stadioanele nu dă la nimeni. Decât lipsă de civilizaţie. Amuzant e că se plânge de asta (în loc să se scuze) exact şeful fotbalului românesc din ultimele decenii. Totuşi, un adevăr tot a grăit dl. Sandu: Dinamo are nu numai cel mai urât trecut şi cel mai urât prezent, ci şi cel mai urât stadion.
• „Trebuie să fi găsit domnul Boc o găselniţă.” (Oana Stancu, Realitatea TV, 29 septembrie 2010)
Tocmai, asta e problema, că premierul Boc n-a găsit găselniţa miraculoasă în economie, ci doar găselniţe de propagandă politică, ascunse în promisiuni şi apoi în justificări şi minciuni.
• „Sunt lucruri care nu le alegi în destinul tău.” (Iuliana Marciuc Enache, ProTV, 28 septembrie 2010)
Aşa o fi cu lucrurile mari, dar „pe” prepoziţia acuzativului o poţi alege. E mică. E slabă. E liberă. Şi e gratis. Şi nu ţine de destin, ci numai de cartea de gramatică. Mai ales pentru teleaştii Televiziunii publice, chiar când sunt invitaţi în studioruile concurenţei.
• „Substanţele deversate sunt extrem de chimice.” (Antena 3, 28 septembrie 2010)
Ne-am liniştit. Extrem de chimice sunt toate cele de pe pământ şi de sub pământ. Bine că substanţele deversate nu sunt extrem de toxice. Atunci ar fi trebuit să avem grijă. Ieşiţi din ascunzători, oameni buni!
• „Centrările abuzive înseamnă că nu ai idei.” (Cristian Geambaşu, GSP, 2 octombrie 2010)
Sigur că asta înseamnă, dar nu puteţi vorbi româneşte mai clar şi mai corect? Nu centrările sunt abuzive, ci tactica şi, fireşte, cuvintele folosite aiurea.
• „Vor dispare de pe piaţă întreprinderi mici şi mijlocii.” (Ioan Ghişe, Antena 3, 30 septembrie 2010)
Limba română va dispărea şi ea, la fel ca microîntreprinderile sub Uraganul Băs, dacă o mutilează toată lumea la televizor. „A dispărea” e verb de conjugarea 2, nu de conjugarea 3 (nu există „a dispare”, la fel cum nu e corect „a place”, ci a „a plăcea”). E chiar aşa de greu să învăţăm cele 4 conjugări? 1. A-ARE (a gafa, a mutila, a candida, a vota, a abera, a persevera); 2. EA-ERE (a bea, a plăcea, a dispărea, a trunchia); 3. E-ERE (a distruge, a alege); 4. I-IRE, Î-ÎRE (a vorbi, a prosti, a greşi, a minţi, a maimuţări, a hotărî, a borî).
• „Te simţi reconfortant... E tare, nu moale...” (Teleshopping, Antena 1, 29 septembrie 2010)
Ce femeie nu s-ar simţi bine, reconfortată, chiar reconfortantă, dacă – ioi, ce paradox! –în loc de moale, ar da de tare? Cui nu-i place dragostea, hei, lai, lai-li-la-li-la...
• „Celulita aceea neatrăgătoare...” (Teleshopping, Antena 1, 29 septembrie 2010)
Am vrea să ni se arate în imagini şi celulita atrăgătoare. De aia nasoală suntem sătui. Bărbaţii au luat demult doctoratul în specialitatea asta, în aproape fiecare casă de românce grase şi frumoase.
• „Dispozitivul îţi transformă orice proiect într-un fleac.” (Teleshopping, Antena 1, 29 septembrie 2010)
O fi bine chiar aşa? Ce facem cu marile proiecte arhitectonice, cu marile proiecte sociale, culturale, inginereşti, spaţiale, informatice? Chiar totul devine un mizilic? Mai bine ne ferim de acest dispozitiv.
• „Tigaia HotPan este prietenul meu special. Îmi face toate poftele.” (Teleshopping, Antena 1, 29 septembrie 2010)
Chiar toate poftele? Face şi sex? Duce şi la munte? Face şi weekenduri la Mamaia? Ia şi haine? Scoate bani de sub capac? Ar părea că tigaia în cauză e mai tare ca vrăjitoarea Samantha şi mai vitează ca Zorro.
• „Dumnezeu şi natura mi-a dăruit aceste două talente.” (Ion Columbeanu, „Acces direct”, Antena 1, septembrie 2010)
În vorbele octogenarului tată al lui Irinel (care a spus în aceeaşi emisiune că a fost funcţionar în Guvern din 1958 până în 1998 – desigur, e doar o coincidenţă că fiul său a ajuns miliardar!) sălăşluieşte nu un simplu dezacord, cum ar părea la prima vedere, ci o întreagă filosofie a existenţei şi creaţiei: Dumnezeu, fiind natură, şi natura, fiind Dumnezeu, ambele este una şi una sunt două! Aşa se fac banii şi cariera, din una-n două, până numărăm primul milion. De dolari.
• „Acest program poate fi vizionat de copii numai cu aprobarea sau împreună cu părinţii.” (toate posturile, 2010 şi înainte)
Acest Acuzativ („împreună cu părinţii”) nu poate fi folosit, în aceeaşi formă, alături de sau în loc de un Genitiv aşteptat, dar nerostit, nici măcar cu aprobarea Academiei. Corect ar fi fost: „Acest program poate fi vizionat de copii numai cu aprobarea părinţilor sau împreună cu părinţii.”
Din puţul fără fund, cu telecomandă
• „Ne-am săturat de cioare borâte!” (Mădălin Voicu, B1TV, 25 septembrie 2010)
Bine zis! Mai ales că nici nu poate fi vorba de vreo pledoarie pro-domo sau de vreo pornire rasistă din partea vorbitorului.
• „Mi-e frică de avion. Sunt un om foarte curajos pe pământ. În aer mă simt ca un cur.” (Mircea Dinescu, Realitatea TV, 17 septembrie 2010)
De ce s-o simţi Mircea Dinescu aşa? Poate pentru că ţara e în aer? Poate pentru că aerul este încă dominat de era Băs? Poate pentru că poetul simte o responsabilitate urât mirositoare pentru că l-a susţinut pe Traian Băsescu să câştige primul mandat?
• „N-am vorbit la nervi. Eram supărat.” (Ioan Andone, GSP, 26 septembrie 2010)
Nu ne dorim ca antrenorul dinamoviştilor să treacă dela nervi la supărare. E bine aşa: Dinamo pierde în serie.
• „Nu există o lege care să oprească contrabanda cu cereale şi cu vapoare.” (Radu Moraru, B1TV, 21 septembrie 2010)
Bine zis, Naşule! Urmărit de umbra lui Traian Băsescu, realizatorul ne-a dat să înţelegem că de contrabanda cu cereale se ocupă mulţi, pe când de cea cu vapoare s-a ocupat unul singur şi bine.
• „Parlamentarii nu se gândeşte la nimic. Îşi bate joc de noi!” (Antena 3, 21 septembrie 2010)
Uneori, nişte grave dezacorduri gramaticale, spuse de o pensionară disperată, dezvăluie nişte mari adevăruri. De fapt, cam toţi fiind o apă şi-un pământ în clasa politică, singularul folosit nu e chiar atât de absurd.
• „Primul gol a fost la o gravă defensivă a apărării.” (Radu Naum, CFR Cluj-FCM Tg. Mureş 1-2, GSP, 18 septembrie 2010)
Superb! Mica eroarea de substituţie („defensivă” în loc de „greşeală”) s-a transformat în marea eroare pleonastică. Nu rămâne decât să spunem că al doilea gol a fost la o excelentă ofensivă a atacului.
• „Poliţiştii este la a patra mişcare. Primul semnal de alarmă s-a tras pe vremea ministrului David. Problemele este foarte dureros. Poliţiştii este o instituţie foarte serioasă a statului care te poţi baza pe ei.” (Ion Popescu „Meridian”, Realitatea TV, 25 septembrie 2010)
Bine le spune liderul sindical: problemele este dureros şi multe!
a) Bine că s-a tras doar semnalul de alarmă şi nu vreun foc.
b) Renumita solidaritate profesională se observă şi în comentariile despre mitingul poliţiştilor: toţi este ca unul şi unul sunt ca toţi.
c) Orice societate îşi doreşte apărători ai legii şi escortă care te poţi baza pe ei. În afară de preşedintele Băsescu, care şi-a luat jucării dela SPP şi a renunţat la motociclurile şi girofarurile Poliţiei.
• „Noi am avut tăria să ieşim în stradă, să fim civilizaţi, să nu supărăm pe nimeni.” (Florin Vălnei, Antena 3, 27 septembrie 2010)
Aşa e. Poliţistul lider-sindicalist are dreptate. Cum se putea supăra preşedintele Băsescu auzind strigăturile civilizate ale oamenilor legii, la fereastra Cotrocenilor: „Ieşi afară, javră ordinară!”? Poliţia i-a vorbit preşedintelui pe limba lui: javră, găozar, ţigancă împuţită, ce dracu’?
• „Dinamo a făcut foarte bine când l-a repatriat pe Bordeanu după un sezon la Astra Ploieşti.” (Dinamo-Vaslui 1-2, Digi Sport TV, 18 septembrie 2010)
1. Nu îi bănuim pe comentatori că au luat în serios „Republica dela Ploieşti” din Caragiale sau din alte izvoare, fiindcă asta ar însemna că, totuşi, au citit ceva.
2. Pur şi simplu habar n-au ce e aia repatriere.
3. O fi altă ţară la Ploieşti faţă de Bucureşti, dar numai la figurat.
4. Bordeanu trebuie să fie mulţumit: rezultă că a avut la Ploieşti un contract în străinătate, visul oricărui fotbaliator.
• „Echipa lui Tamaş a avut o revenire spectaculoasă în repriza a doua, marcând de 13 ori. West Bromwich a învins pe Birmingham cu 3-1.” (Antena 1, 18 septembrie 2010)
Spectaculos, într-adevăr, să marchezi de treisprezece ori într-o repriză, dar ce s-a întâmplat cu celelalte zece goluri?
• „Este o situaţie simpatică care produce o coliziune.” (Antena 3, 25 septembrie 2010)
Coliziunea unor cuvinte produce coeziuni cacofonice. Poftă bună!
• „Să ia numărul meu de telefon ca să vorbim între patru ochi.” (OTV, septembrie 2010)
Dacă „îndrăgostita în direct” vorbeşte la telefon cu ochii, atunci să îşi pună ochelarii, ca să poată conversa cu iubitul între două urechi.
• „Instituţiile statului începe să se detaşeze de atitudinea de eretic a preşedintelui Traian Băsescu.” (Mădălin Voicu, Realitatea TV, 16 septembrie 2010)
Corect spus, din punct de vedere politic. Dar noi ne detaşăm de erezia dezacordului dintre subiect şi predicat. Fără urmă de discriminare.
• „N-am absolut niciun motiv să fiu geloasă.” (Promo, Antena 2, 17 septembrie 2010)
Oare? Nu e prea riscantă afirmaţia? Poate spune cineva aşa ceva, fără a risca să aibă surprize?
• „Este clar că şi-a adus aportul.” (Formula 1, TVR2, 26 septembrie 2010)
E şi limpede şi clar şi fără dubiu că nu numai aportul a fost adus, dar şi pleonasmul tipic, de bază, elementar, fundamental, esenţial, care se învaţă chiar la începerea gimnaziului.
• „Constanţa şi echilibrul este aduse în primul rând de Mark Webber.” (Formula 1, TVR1, 12 septembrie 2010)
Iar asta produc succesuri.
• „Cam în jur de 40.000 de elevi.” (TVR2, 26 septembrie 2010)
Noi am zice că elevii aceştia ar încăpea aproximativ circa în tribunele arenei unui stadion românesc mare.
• „Ar trebui să facem un scurt rezumat al acestei zile.” (Antena 3, 27 septembrie 2010)
Mai bine faceţi o rezumare sintetică exhaustivă lungă, pentru că lată aţi făcut-o deja.
• „Lupu îşi păstrează cumpătul şi trimite spre Pădureţu” (Urziceni-Dinamo 1-0, Antena 1, 27 septembrie 2010)
Ne e nicio gafă aici, doar coincidenţa legică, logică şi sonoră între lupul cumpătat şi pădurea izbăvitoare. Bine că nu a jucat Curcă în poarta bucureştenilor, că ar fi avut viaţă grea.
• „Un eveniment care urmează în următoarea perioadă.” (Cristian Boureanu, Antena 2, 27 septembrie 2010)
Relaxat până la crispare de creditele nerambursate şi de executările silite, deputatul pedelist probabil că se gândea cât de bine ar fi ca totul să urmeze în perioada trecută, dela datorii până la tendinţa în sondaje a partidului cuplului Băsescu-Boc. Aspiraţionalul a luat locul, involuntar, pentru o clipă, realului.
• „Conducătorul autovehicolului a fost tastat cu aparatul etilotest.” (Realitatea TV, 26 septembrie 2010)
Ca să nu se repete, pleonastic (etilotestul testează), poliţistul vorbitor a făcut variaţii vocalice la nimereală, pentru că „a tasta” înseamnă, de fapt, în româneşte, a pune sau a schimba tastele de pe griful chitarei. În engleză ar însemna „a gusta”, dar nu credem că îi mai arde cuiva de degustări după ce este prins cu alcoolemie penală.
• „Nu vreau să-i pomenesc pe prietenii noştri buni care o să-i prezint la sfârşitul emisiunii.” (Cătălin Ştefănescu, „Garantat 100%”, TVR1, 24 septembrie 2010)
Păi aşa ne fu vorba? Ce garanţie sută la sută mai e asta? Prepoziţia aceea lipsă dela acuzativ ne face să cerem schimbarea numelui emisiunii în „Garantat 49%”.
• „Dinamoviştii nu au promişi vreun bonus.” (Dinamo-Vaslui 1-2, Digi Sport TV, 18 septembrie 2010)
a) La cum joacă, dinamoviştii ar trebui ei să plătească bonus clubului, că îi ţine.
b) Bonusul sunt bun, doar dacă punctele e obţinute.
• „Nu se revine iarăşi la vot?” (Lavinia Şandru, Realitatea TV, 23 septembrie 2010)
Nici vorbă, Lavinia! Parcă nu îl cunoşti pe Uraganul Băs (care s-a cam fâsâit, ce-i drept!). El şi ai săi se întorc din nou încă o dată la popor sau la vot doar când se simt siguri. Ceea ce nu e cazul.
• „Dacă doamna ministru nu-şi retrage mizeria de ordin, feroviarii va face un miting.” (manifestant ceferist, Antena 3, 24 septembrie 2010)
Probabil că şi acordul dintre subiect şi predicat va fi restabilit, dar numai dacă Anca Boagiu va anula ordinul respectiv. Dacă nu de dragul ceferiştilor care oricum face probleme oricărui guvern, măcar de dragul limbii române.
• „Vor fi sancţionaţi liderii de sindicat ai poliţiei care nu au respectat programul aprobat a manifestaţiei.” (Vasile Blaga, Antena 3, 26 septembrie 2010)
A fost ultimul dezacord, în direct, al ministrului de Interne. După care a demisionat. După care premierul Boc şi preşedintele Traian Băsescu i-au aprobat rapid demisia pe care tocmai şi-o doreau atât de mult şi de demult. Ca dovadă că au pus un nou ministru în câteva minute, ca Blaga să nu cumva să se răzgândească. Cică râca dintre cei doi, boala pe Blaga, ar fi început când tocmai începea să urce steaua politică a Ciocănitoarei Woodrea, iar Vasâle i-ar fi spus lui Trăienilă că unele muieri cu năravuri grele ar trebui să stea nu la masă, să facă politică, ci sub masă, să facă altceva. Aşa ceva nici nu se uită, nici nu se iartă.
• „Să ştii că şi la surori e la fel, identic.” (Daniela Crudu, matinal, Antena 1, 24 septembrie 2010)
Dacă nu e exact fix aidoma întocmai, nu am făcut nimic! Cuvintele rămân crude, nefierte, necoapte, nefripte, tinere, fragede, până se fac feroce, crâncene, nemiloase, violente şi sălbatice, precum numele asistentei din studio.
• „Forţele de ordine pe care de obicei suntem obişnuiţi să le vedem.” (Realitatea TV, 24 septembrie 2010)
Aşa e cu obiceiurile: de obicei în general de regulă creează obişnuinţe.
• „Este o mască care se toarnă singură.” (Cristian Tudor Popescu, TVR Cultural, 22 septembrie 2010)
O fi limba română cacofonică, dar ar fi bine să n-o facem noi şi mai cacofonică decât este.
• „Chiar îmi pare rău despre Ilie Dumitrescu” (Marius Şumudică, GSP, 22 septembrie 2010)
Noi suntem siguri că lui George Copos – mare om, mare caracter! - nu o să-i pară la fel de rău despre Şumi, dacă se întrerupe seria de rezultate bune ale Rapidului.
• „Le înţeleg frustrarea (bugetarilor), dar nu avem soluţii.” (Traian Băsescu, B1TV, 22 septembrie 2010)
Noi credeam că expresia din campanie, „Să trăiţi bine!”, înseamnă, tocmai, că preşedintele are soluţii. Care nu se văd, în 6 ani de mandate de până acum. Dimpotrivă. Cine se gândeşte, încă, dacă să-l creadă sau nu pe preşedinte, să numere şi să vadă dacă au trecut cele 5 minute de când dl Băsescu a promis, în 2007, că demisionează imediat, dacă îl suspendă Parlamentul. Şi căi de mii de ani treceau în tot atâtea clipe...
• „A fost cândva odată o rampă de lansare acel iepuraş (pentru Gina Pistol).” (George Ciolacov, TVR1, 21 septembrie 2010)
Poate că doctorul chirurg estetician e bun la morfologia şi sintaxa sânilor, dar iepuraşul Playboy ar trebui să îi dea un sprijin şi la morfologia şi sintaxa gramaticală.
• „Un guvern asumat politic la un anumit moment dat.” (Teodora Bertzi, Realitatea TV, 19 septembrie 2010)
După ce că momentul e anumit, mai e şi dat! Bine că ni s-a spus.
• „Vreau să vă spun lucrul cel mai grav care l-a spus dl. Sebastian Vlădescu... Guvernul Boc are o credibilitate de 9%.” (Victor Socaciu, Realitatea TV, 20 septembrie 2010)
La câte drepturi le-a luat românilor guvernul, ce mai contează o prepoziţie răpită acuzativului?
• „Happy Hour – Jurnalul tristeţii.” (pe ecran la Pro TV, august 2010)
În goana după senzaţionalul, la care, desigur, nu doar Dan Diaconescu are dreptul, Cătălin Măruţă prezintă un jurnal terifiant în cazul sinuciderii Mădălinei Manole şi lasă pe post un oximoron devastator. Cearta regilor – bucuria nebunilor! Gafa teleaştilor – bucuria telespectatorilor!
• „Repet încă o dată: scuze celor pe care nu i-am invitat la nuntă.” (Gabriela Vrânceanu Firea Pandele, Antena 1, 15 septembrie 2010)
Nu face nimic! Spunem din nou iarăşi: mireasa să fie fericită. Chiar o fi un cap de ţară nunta cu dans, după şapte-opt luni îndelungi de văduvie? Morţii cu morţii, mirii cu mirii!
• „Speranţa lui Cârţu stă în faptul că în poarta românilor va sta Lobonţ.” (avancronică la A.S. Roma – CFR Cluj în Liga Campionilor, GSP, 25 septembrie 2010)
Crainica a citit de pe prompterul fără diacritice româneşti şi a nu vrut să greşească. Nu e prima oară când, din păcate, românii sunt confundaţi cu romanii. Dar nu vorbim de romanii cuceritori antici ai lumii, ci de romanii cuceritori actuali ai buzunarelor şi periferiilor oraşelor europene, cunoscuţi şi sub numele de ţigani, deşi ei cică ar fi romi. Iar românului dela Roma, Bogdan Lobonţ, nu îi dorim decât un gol din partea oricărui portughez, argentinian sau african dela Cluj. Asta da globalizare! Asta da romanizare!
