Bucureşti Băsesc

Doar atât ne-a mai rămas
Să-l străbatem toţi la pas,
Nu mai vreau să reBăsesc
Bucureştiul românesc.
Niciodată nu-i târziu
Când secretul toţi îl ştiu:
Nu trăim, cât tu Băseşti,
Capitală Bucureşti.

Oraş superb, oraş sublim
Oraşul ţintirim,
Oraş cu dame şi cu popi
În care să te-ngropi.
Trei milioane de turişti
Cu ochii tot mai trişti
Sunt azi locuitorii tăi,
Mânaţi din nou, flăcăi!
Ni-s anii tot mai răi!

Oriunde duce pasul tău:
Romană, Herăstrău,
În pieţe sau la Ateneu,
Miroase foarte greu.
În Centru sau Pantelimon,
Crângaşi sau Union,
Floreasca sau în Militari,
Pe Lac sau Sărindar,
Oraşul e-un bazar.

În Dorobanţi sau în Titan
Duhneşte a golan,
În Grant sau Bucureştii Noi
Pe garduri stau cioroi.
Un partener să giugiuleşti
În bezna din Giuleşti
Şi-n Curtea Veche nu poţi sta,
Că toţi te vor fura,
Nu poţi trăi aşa.

Sub Arcul de Triumf te dor
Duhori din Foişor,
Iar pe Aeroport ajung
Tot pedofili cu şvunc,
Pe-o Cale a Victoriei
O boarfă poţi să-ţi iei
Şi ca pe-un mastodont, să sui
Casa Poporului
- Ideea Ei şi-a Lui.

Pe Dâmboviţa curg încet
Mizerii, desuet,
La Teatru - numai puradei,
Iar la hotel - femei,
Grădina zoologică
Te paşte pentru că,
De faci, cumva, găinării,
N-ai loc în puşcării,
Şi scapi uşor, să ştii.

În Primăverii-ntr-un boschet
Recită un poet,
Miliardari şi cerşetori
Fac schimburi de urdori.
În Drumul Taberei, ceresc,
Duşmanii te belesc,
În Vatra Nouă apă nu-i,
Dulăii latră şui
Şi să te plângi n-ai cui.

Cu muşchii lor profund dorsali
Doi homosexuali,
Se hârjonesc, de cad în cur,
Dar nu pot să-i înjur,
Te sui, în primul troleibuz
Şi pleci să faci abuz,
Mâncând seminţe şi curechi,
Pe stadioane vechi,
Cu vată în urechi.

Când fanii, glasuri de canar,
Zic vorbe de birjar
Şi când, cu penetrări de cuie,
Tribuna strigă “UE!”,
Rapid, Dinamo, Steaua zic:
“Ştim fotbalul pitic!”,
Alb-roşu-albastru-vişiniu,
Microbul este viu,
În Parcul Cişmigiu.

Avem aici şi iad, şi rai
Şi gropi în care dai,
Avem minuni, avem orori
Şi porumbei, şi ciori,
E capitala bietei ţări,
Asemeni unei scări,
Ce-ar vrea să ducă doar în sus
Pe drumul spre Apus
Şi nu-i nimic de spus.

Iar, când ne muşcă un căţel
Să-l înjurăm tembel,
Dar nu pe bietul animal,
Ci pe un amiral,
Primar şi prezident, de-acum,
Ce face totul scrum
Când romul îl aprinde-n ceşti,
Pe-aici, prin Bucureşti,
Eşti liber să băseşti!

Un cântec de râs şi de jale, la care tot adaug câte ceva, de vreo 9 ani

Ce am cu Dinamo

Răspuns unui comentator anonim, probabil dinamovist

Cu Dinamo am ce am de când eram mic şi adolescent şi vedeam cu amărăciune cum echipele civile, de pildă Craiova, pe care o iubesc, nu puteau face nimic împotriva abuzurilor echipei Securităţii, care manevra arbitri, transferuri, oficiali, la fel cum făceau şi Steaua (echipa Armatei şi favorita lui Nicolae Ceauşescu), Victoria (echipa Miliţiei bucureştene), Sportul Studenţesc (favorita lui Nicu Ceauşescu), FC Olt Scorniceşti (echipa din localitatea natală a fostului preşedinte), Flacăra Moreni (echipa unui oraş drag anumitor securişti de vârf, printre care Tudor Postelnicu).

Am antipatizat, ani şi ani, aproape la fel de mult şi pe Steaua, dar, de când a devenit o echipă privată, nu mai am sentimentul luptei inegale dintre ministerele militare şi formaţiile civile. Înţelegi acum?

În plus, Dinamo este un brand specific lagărului comunist, totalitar, care nu are corespondent în restul lumii civilizate. Au existat şi exista numai Dinamo Moscova, Berlin, Tbilisi, Kiev, Zagreb, Minsk, Bucureşti, Bacău, Piteşti. Nici urmă de Dinamo la Munchen, Londra, Paris, Roma, locuri unde eventualele echipe ale poliţiştilor joacă la amatori, în diviyiile inferioare. Aşa că diferenţa între Dinamo şi Adrian Păunescu este că unii sunt obligatorii, ca orice minister de interne, iar poetul este facultativ, unii sunt o anomalie a sportului în democraţie, pe când A.P. poate fi iubit sau urât la liber. Asta e.

M-ai auzit spunând ceva de Timişoara, Iaşi, Piteşti, Braşov, Arad, “U” Cluj, Constanţa, Galaţi sau alte echipe nedepartamentale? ? M-ai auzit urând ghinion dinamoviştilor în meciurile internaţionale? Nu, nu, nu!

Sper că m-ai înţeles şi mai sper că va veni ziua când vor dispărea cluburile structurilor pe care nu le poate controla nimeni, pentru că ele sunt controlorii societăţii.

P.S. Elegant ar fi să semnezi, odată ce intri şi scrii liber în casa unui om cu identitate la vedere.

Notă: imagine preluată de pe Google

Coada la Forma fără fond, de la moaştele Sf. Dumitru, până la Dinamo

• Aţi văzut formă fără fond mai goală decât la coadă la moaştele Sfântului Dumitru din Bucureşti? Nu vorbesc despre cei mulţi – unele surse spun că au fost un milion şi jumătate de pelerini! - din cozile kilometrice, ci despre cei câţiva pretins evlavioşi, care au împrumutat copii de la adevăraţii părinţi, ca să aibă ce ţine în braţe, cerând prioritate la atingerea moaştelor. Alţii cică ar fi dat şpagă să ia un loc mai în faţă. Alţii cică s-ar fi dat bolnavi, ca să înduplece posesorii de locuri cu timp de aşteptare mai mic. Ori sunt absolut idioţi, ori sunt absolut ticăloşi, pentru că, în esenţă, atingerea moaştelor e semn că vrei să te purifici, să fii binecuvântat, însă, pentru atingerea scopului spiritual, minţi porceşte! Şi mai speri, după aceea, că Dumnezeu şi Sfântul Dumitru nu te-au văzut şi tot o să-ţi dea energiile bune, deşi ai ajuns la ele prin fraudă, prin împingere, prin şpagă, prin diversiune, prin injurie?
• Absurd este şi faptul că mulţimi de oameni din toată ţara (şi nu numai) s-au înghesuit, tot acolo, până s-au călcat în picioare, până s-au sufocat, până şi-au rupt oasele, până li s-au spart timpanele de atâtea răcnete, de au fost duşi cu tărgile şi ambulanţele pe la spitale. De ce s-au busculat? Cum de ce? Ca să ajungă la aceleaşi moaşte, unde să se roage – de pildă - pentru sănătate, pentru bunătate, pentru linişte!? Am aflat că nu a murit, totuşi, nimeni după incidentele tragi-comice, aşa că putem adopta liniştiţi strategia “râsu-plânsu-miştocăreala”: ar fi fost de-a dreptul senzaţional să moară cineva încercând să ajungă la moaştele ocrotitorului Bucureştilor, căruia voia să îi ceară o viaţă mai bună şi mai uşoară!
• Nu departe de aceste culmi ale absurdului este şi încrâncenarea cu care, de atâtea decenii, Dinamo se luptă să ia campionatul, prin orice mijloace, ca să ce? Ca să ajungă în cupele europene, unde să ce? Unde să se facă de râs şi să iasă din competiţie, mereu prematur, vai, atât de puţin le-a lipsit, vai, aşa ghinion au avut, vai, aşa arbitraje defavorabile li s-au arătat! Şi apoi să ce? Să o ia de la capăt, cu tot sosul acela roşu, de securişti, miliţieni, generali, colonei, plutonieri, afacerişti şi mecanisme murdare ale aranjamentelor, cu ce scop? Cu scopul de a fi şi mai urâţi în ţară şi de a se mai face o dată de râs în luptele adevărate, care sunt confruntările internaţionale. Şi cu năduful brutal de a se răzbuna pe contracandidaţii civili din competiţiile interne, care nu li se pot opune, pentru că nu au un Minister de Interne în spate, adică un organ menit, în mod normal nu să joace, ci să vegheze la jocul celorlalţi! Şi toate astea, fără ruşine, chiar şi după ce Ştefan cel Mare, numele bulevardului unde e cotineaţa câinilor roşii fără dinţi adevăraţi, a fost declarat sfânt. Să le mai spunem că e ruşine? Nu are rost, pentru că nu ştiu ce e aia. Să mai spunem că e absurd? Nu e cu folos, pentru că aproape tot ce se întâmplă pe la noi e o culme absurdului, începând de la fotbalul furat şi terminând cu fraudele de la coada pseudo-habotniciei.

Am fost ultimul care s-a întâlnit cu Ion, ultimul care a fotografiat-o pe Doina

În noaptea morţii lor, am fost ultimul care l-a văzut viu pe Ion şi care a vorbit cu el, în afară de Doina şi de ceilalţi doi parteneri ai ultimului lor drum. Pe 29 octombrie 1992, seara târziu, Ion a venit la noi acasă, în str. Dionisie Lupu nr 84, împreună cu Vasile Cudalb, cel ce avea să se afle la volan peste numai câteva minute, în drumul blestemat spre Chişinău. Vasile avea mulţi bani, se ocupa cu tot felul de tranzacţii, iar Ion şi Doina sperau ca, din nişte afaceri realizate împreună, să poată finanţa un nou teatru, “Unirea”, ce ar fi trebuit înfiinţat la Bucureşti, cu sprijinul şi al lui Nicolae Badea, de la ComputerLand România, pe care A.P. îl mobilizase să se implice în acel proiect generos. Ne-am uitat la televizor, la mine în cameră. La ştiri, pe TVR 1, s-au dat imagini de la prima şedinţă a noului Parlament al României, din care făcea parte, pentru prima dată, şi Adrian Păunescu, proaspăt ales senator socialist de Dolj. Cudalb, mai puţin preocupat de ceea ce era pe ecran, decât Ion (care nu-şi dezlipea ochii de la program şi spunea că are o mare nădejde, odată ce “maestrul Păunescu” a ajuns în Senat) îmi spunea că poate aduce din Rusia nişte hârtie de ziar ieftină – câteva tiruri - şi că, dacă va putea să găsească, la schimb, nişte ţigări româneşti populare, Carpaţi sau Mărăşeşti, pentru trimis pe piaţa fostei URSS, ne poate aproviziona şi pe noi la un preţ foarte bun pentru publicaţiile Totuşi iubirea şi Vremea, pe care le editam.
Ion încerca să pară familiar în discuţiile despre afaceri, dar se vedea că avea rigiditatea artistului, pus în situaţia de a accepta un parteneriat în care nu se simte în mediul lui, doar ca să poată da o şansă pasiunii sale şi a Doinei pentru muzică, teatrului în formare, studioului de înregistrări pe care voiau să şi-l întemeieze şi să-l doteze. Cudalb nu a băut nimic, era precipitat şi voia să plece repede spre Chişinău, chiar atunci, aşa că doar Ion a gustat, din câte îmi amintesc, un păhărel de tărie. Ştiau că ştiu că Doina, rămasă în acel moment în apartamentul lor bucureştean în care locuiau cu chirie în Balta Albă (pus la dispoziţie de constructorul Matei Vintilă), nu voia să plece sub nici o formă în noaptea aceea în Basarabia, dar Cudalb i-a spus lui Ion să o mai sune o dată şi să-i spună să-şi facă repede bagajul, că e neapărat să meargă cu ei. Cum Doina tot nu voia, spunând că are treabă multă în zilele care urmau, cu colegele şi colegii din corpul de balet, Ion, aflat într-o situaţie stânjenitoare pe care nu o putea ascunde, dar îndemnat cu cotul şi şoapta de Cudalb, i-a spus că se va supăra foarte tare Cristofor, băieţelul lor de 10 ani, aflat la Chişinău. În acel moment, au convins-o pe Doina.

Ion ştia că noi lucrăm până noaptea târziu la redacţie, aflată în aceeaşi clădire, şi m-a rugat să îi scot dintr-un impas important: Cudalb avea buzunarele pline de dolari, dar nu aveau lei, ca să facă plinul pentru drum. Eu, care eram şi casierul editurii, pe atunci de serviciu în redacţie şi în familie 24 din 24, le-am schimbat 50 de dolari şi le-am dat 21500 lei, la cursul acelei zile, de 430 de lei pentru un dolar, pe care n-o să-l uit niciodată. Ion era foarte încrezător că afacerile vor merge şi m-au rugat să ies până în stradă, să văd ce maşină grozavă a cumpărat Vasile, un Opel Omega gri, semn de prosperitate a firmei lor comune în constituire. Aceea a fost ultima imagine cu Ion Aldea Teodorovici viu, luându-şi rămas bun de la mine, în faţa porţii, pe strada Dionisie Lupu nr 84 din Bucureşti. Era aproape miezul nopţii şi cei doi se grăbeau spre un drum lung, mai ales că nu putuserăm să aranjăm, pe picior, pentru seara aceea, întâlnirea prognozată cu jurista Brânduşa Ştefănescu, care să îi ajute la întocmirea actelor societăţii. Cei doi au plecat spre cartierul Balta Albă să o ia pe Doina. Doina a sunat-o pe Bobi, prietena mea de atunci, inclusiv după ce Ion şi Cudalb ajunseseră deja, şi i-a spus, cu vocea tremurândă, că s-a certat foarte tare cu Ion, care, presat de Cudalb, o ia, practic, împotriva voinţei ei, la Chişinău, şi are impresia că, dacă va pleca în acea noapte, nu o să se mai întoarcă niciodată. Apoi i-a spus să trec eu a doua zi pe la ei pe acasă pentru că va lăsa ceva la cabiniera lor, pentru Bobi, pentru mine şi pentru A.P.. Pe Doina nu am apucat, deci, să o mai văd în ultima lor zi, să îi arăt pozele pe care i le făcusem, pe marginea şoselei, undeva, în drumul spre Târgu Jiu, pe 25 octombrie 1992 şi pe care abia le scosesem de la developat. Pe acel drum, am stat cu Doina pe bancheta din spate a maşinii şi cu chitara în mână, am lucrat un cântec împreună cu A.P., care, de pe locul din faţă, i-a dictat Doinei o poezie premonitorie a morţii, ca text pentru o piesă a mea, în care parcă se vorbea de accidentul ce avea să aibă loc peste patru zile la Coşereni, lângă Urziceni, în noaptea de 29/30 octombrie. Un telefon de la poliţie ne-a anunţat în dimineaţa de 30 octombrie 1992, că, în urma unui groaznic accident, a murit cetăţeanul Ivan Teodorovici, posesor al unui paşaport rusesc, dar al cărui domiciliu reiese că este în Bucureşti, pe strada Dionisie Lupu nr 84. Într-adevăr, Adrian Păunescu le oferise domiciliu oficial în casa sa celor doi prieteni ai săi, Doina şi Ion, ca marii artişti basarabeni să îşi poată face actele de repatriere în România. Iată şi versurile dictate de A.P. Doinei:

BALADA CELUI NEÎNTORS

Dar ceva mă doare,
Ca un plâns enorm,
Lucrul pentru care
Mor, dar nu adorm.
Mamă, lângă uşa
Paşilor prea deşi,
Haina mea de luptă
Aţi făcut-o preş.
Goarna morţii a sunat,
Puneţi haina la spălat,
Am să vin s-o iau ’napoi,
Că e ordin de război.

Mamă, s-a făcut târziu
Şi nici drumul nu-l mai ştiu,
Am în paşi un fel de drum
Şi în ochi un fel de fum.

Aş veni pe înserat,
Dar în uşi nu pot să bat,
Aş veni, lipit de roţi,
Când pui masa pentru toţi.

Casei noastre-i dau ocol
Şi tot văd un scaun gol,
Apă văd, nu pot să beau,
Scaun văd, nu pot să stau.

Mamă, nu mi-e bine, nu,
Nu ştiu dacă mai eşti tu,
Sau s-a dus atâta timp
Şi eşti fata mea, în schimb.

C-am rămas la orizont,
Să tot mor din front în front,
Vieţii moartea să i-o-ngân
Eu, bătrân soldat român.

Când e moarte, mă strigaţi,
Când e pace, mă uitaţi,
Însă nici la parastas
Loc la masă n-a rămas.

Mama mea şi fata mea,
Care-oţi fi, când oi cădea,
S-aveţi grijă de copii,
Ca să mai putem muri.

Mamă, nici nu te mai ştiu,
Îţi sunt tată, îţi sunt fiu,
Dar mi-e milă şi mi-e dor,
Că, de când mă nasc, tot mor.

Decalogul profeţiilor ratate

Mi s-au ratat toate profeţiile sportive de după 1989:

1. Universitatea Craiova nu a mai ajuns campioană decât în 1991. Şi eu, care calculam, în 1990, cu nerăbdare şi necaz, că e nevoie de vreo două decenii pentru ca echipele civile să ajungă din urmă palmaresul fără ruşine al câinilor-miliţieni din Ştefan cel Mare şi al generalilor din Ghencea, adunat în jumătate de secol de abuzuri!
2. Dinamo nu numai că a supravieţuit trecerii la democraţie, dar a făcut-o cu tupeu, continuând să dea iama printre civili, ca un miliţian care intră în teren şi joacă, fluierând tot el, ca un paznic care fură, păzit de el însuşi - ce mai! - ca un controlor suprem, care ştie că pe el nu îl mai poate cenzura nimeni şi îşi bate joc de restul competitorilor, concurând cu ceilalţi, care au, cu toţii, firme vinovate, datorii neplătite, evaziuni de ascuns şi alte spaime, din 1989 încoace. Ministerul de Interne e menit, în mod normal, să stea de veghe la ordinea şi legalitatea din ţară, nu să intre cu bocancii pe teren şi să joace.
3. CFR Cluj a luat campionatul în 2008, deşi nu credeam că se poate aşa ceva, din partea unei trupe de străini, patronate de un cetăţean arogant, Arpad Paszkany, care face aproape direct apologia Imperiului Austro-Ungar (acel “1907” l-a pus în titulatura echipei, ca să arate că, pe atunci, Clujul nu era Napoca de azi, ci era Kolozsvar-ul, ocupat de Budapesta). Tot respectul, însă, pentru faptul că, intraţi direct în Liga Campionilor, clujenii au devenit marea revelaţie a super-competiţiei europene în 2008/2009.
4. Craiova nu numai că nu a mai luat titlul de 17 ani, dar a mai şi dat cu fruntea de nisipul diviziei secunde, în sezonul de acum trei ani, fapt imposibil de anticipat nu demult, mai ales că destui jucători crescuţi în Oltenia fac figură internaţională pe la atâtea echipe mari.
5. Echipe care stârneau râsul, la primele semne că ar putea promova în prima ligă, au ajuns nu doar să dea bună seara sub nocturnele primului eşalon, ci s-au cocoţat până pe podium şi până în cupele europene: CFR Cluj, Unirea Urziceni, FC Vaslui.
6. Rapidul a ajuns, din cea mai iubită echipă a amărâţilor, una dintre formaţiile cele mai arătate cu degetul pentru adoptarea stilului ciocoiesc, cu patroni şi năravuri de care feroviarii nu credeau că vor avea parte în anii de surghiun prin liga a doua, când îi fugăreau râzgâiaţii epocii de la Victoria, Scorniceşti şi Moreni.
7. Sportul Studenţesc şi Progresul Bucureşti (care şi-a zis şi FC Naţional, o vreme) au retrogradat, finalmente, deşi păreau lipite de prima divizie, ca Mircea Sandu de FRF şi ca Mugur Isărescu BNR.
8. Lăcustele mici, de-o vară-două, invadează periodic lanul Diviziei A, pentru că mereu apar grăunţe de consumat, recoltate din gazele de la Mediaş, din culbutorii de la Mioveni, din taxele locale de la Otopeni, din asfaltul de la Urziceni, din praful de lignit sindical de la Târgu Jiu şi din asigurările haotice de la Astra Ploieşti. Iar lăcusta cea mai mare e, desigur, cea care a aterizat pe dealul Gruia din Cluj şi, după ce a luat titlul în 2008, îşi închipuie că patronul rozaliu va fi veşnic pompat de la Budapesta şi Bucureşti. Staţi să vedem până la ce divizie de la mijlocul alfabetului se va scufunda peste numai câţiva ani, lăsând locul tradiţional celor de la “U”.
9. Giganţi sau figuri respectabile din istoria sportului nostru nu reuşesc să se ţină pe picioare nici măcar cât să rămână la masa greilor, astfel încât în Clujul adevărat, în Arad, în Reşiţa, în Tg. Mureş, în Baia Mare, în Oradea, în Bacău, în Sibiu, în Vâlcea, în Hunedoara, în Petroşani, puştanii străzilor de azi nici nu mai ştiu că pe la ei prin oraş a vuit cândva performanţa.
10. Libertatea, democraţia, capitalismul, drepturile omului şi toate celelalte obţinute după 1989 nu au făcut decât să consemneze decesul marii performanţe în fotbalul nostru, odată cu ieşirea din scenă, treptat, dar inevitabil, a copiilor crescuţi în anii îngrădirilor, ai partidului unic, ai socialismului obligatoriu şi ai nonlibertăţilor, care, însă, prin generaţia de aur, ne-au adus Cupa Campionilor din 1986, locul 5 în lume din 1994 şi revenirea, pentru un deceniu, în cărţile internaţionale. Să ne ierte Dumnezeu, că n-am ştiut ce facem!

Pentru că

Pentru că am undeva o glandă comună care se zbate să ţină minte binele, care înseninează gândul gri, părerea neagră.
Pentru că nu ştiu când vor veni ultimele energii frumoase de după primele vârste incerte.
Pentru că trebuia să mă fac terapeut policalificat, descreţitor de frunţi de lux, salvator antitornadă, relaxator şef şi bufonissim, dar mi-am deturnat cariera, după prima amărăciune: aşa am ajuns să am mai mult, dar să fiu mai puţin.
Pentru că sunt strâmb şi gândesc nedrept, în cheia primelor 69 de silabe.
Pentru că mă tratez cu deznădejdea că, fără valuri ucigătoare, marea n-ar putea da nici viaţă, ci s-ar retrage într-o baltă a primului depou.
Pentru că schimbătorul de viteze în serpentinele minţii îmi rămâne organul care mă face să trăiesc, să uit disperarea că linia prea dreaptă e sterilă.
Pentru că, fără teama că n-o să ne mai avem, ni s-ar uzurpa rădăcinile, ni s-ar usca sevele, ni s-ar anchiloza frunzele.
Pentru că de-aia sunt tatuaje permanente: dacă vreau să mai scap, trebuie să imi rup din carne taxa de răzgândire.
Pentru că am uitat să spun: fiecare zi îmi creşte pe calendar ca un tatuaj permanent.
Pentru că m-am luat cu vorba, cu privitul şi mă fac vinovat de omisiuni cu circumstanţe agravante.

Dragă George, care îţi spui Biggy, ştii dar nu prea ştii

Fac câteva precizări, pentru că laşi impresia că deţii secrete urâte sau murdare despre mine. Ceva-ceva ştii dumneata, dar erorile sunt importante, dacă nu chiar esenţiale:

1. Valeriu Râpeanu NU a fost coordonatorul meu de doctorat, ci doar mi-a dat câteva sfaturi, în 2004, când mi-am alcătuit planul de studiu. Ulterior, a fost membru al comisiei de susţinere, dar tot procesul s-a încheiat demult, aşa încât...

2. ...Eu l-am elogiat pe Valeriu Râpeanu în septembrie 2008, iar doctoratul l-am încheiat anterior (în iulie 2008). Ai dat-o în bară!

3. Domnia sa nu îmi dă să mănânc, nici să beau, nici să muncesc, mai ales că, de câteva luni bune, nu mai ocupă nici măcar funcţia de şef al catedrei de Jurnalism, din care fac şi eu parte. Aş spune că, dimpotrivă, doctoratul a fost o problemă care m-a costat bani, nu mi-a adus bani, iar domnul Râpeanu şi ceilalţi membri ai comisiei au fost plătiţi (simbolic din păcate, conform reglementărilor legale). Ai luat-o iarăşi prin bălării, deci.

4. Am văzut că nu ştii decât frânturi şi le interpretezi aiurea. Îţi dedic acest desen pe care ţi l-am făcut special, ca să te ajute să te înşurubezi mai bine în adevăr.

5. Nu am adresa dumitale de email şi, crede-mă, nici nu palpit noaptea să o aflu. Toate cele bune

Răspunsuri în ceasul al 17-lea de octombrie

La comentariile de la “Mare e nişa gafelor TV”

Cătălina 22 cea rea devine “cea bună” când are simţ critic. Mersi şi succes la notat, dar ai grijă şi de fraza ta, să nu îţi scape greşeli exact când critici, că te iau comentatorii la puricat.

George_biggy...
1. Alianţa nu e a perfecţilor, nici a lupilor moralişti, ci a celor care observă greşeli, mai ales la alţii, dar acceptă că ei înşişi fac erori. Poţi intra în ea, inclusiv ca să îmi arăţi gafele mele. Abia aştept.
2. Orice profesor are studenţi/e pe care îi iubeşte şi studenţi pe care nu. Care e poanta? Sau ai vrut să fii eliptic de sens? Succes la bombardament!

Gabriela Marieta Secu,
Nebuniile tale trebuie citite, neapărat înţelese şi, eventual, comentate.

Claudia,
Ştiu că e mult mai greu să îţi păstrezi corectitudinea exprimării când eşti în faţa camerelor, tocmai pentru că am stat sute de ore în direct la TV. Chiar aş fi curios să îmi spună cineva câte greşeli am făcut, ca să mă pedepsesc singur. Eu nu de micile gafe mă iau, ci de trăznăile ce doboară logica şi se bat cu gramatica. Vorbeşti de mine atunci când spui de linsul rănilor? Te întreb pentru că nu m-am trezit niciodată cu limba scoasă.

Anonimule rău,
1. În poza de la Vaslui, nu de la Paşcani, Tatiana este confirmarea, Iulia Ciopraga este promisiunea, iar eu exact la mijloc. Nici una, nici alta, şi una, şi cealaltă.2. Cum să comentez citatul? Un pamflet foarte rău, pe alocuri scabros, în cea mai mare parte mincinos şi adesea aberant, dar scris cu atâta ură combinată cu ceva abilitate literară, încât a făcut carieră. Chestiunea cu cărămida de bani este o aberaţie. Mă şi mir că mă întrebi.

hippiepittis,
Ideea e bună, dar rima unde e?

Anonimo de Yahoo,
Am citit şi mă bucur că nu eşti ireductibilă în păreri

La comentariile de la “Diferenţa dintre Cioc şi Nap”

Cătălina 22,
1. Cred că ţi-e greu să simţi pe inima ta o parte din înţelesurile acestui text. Culmea e că tatăl tău, care te-a vrut băiat, este cel care ţi-a dat genul, în momentul conceperii. Ştie asta?
2. Da, spun uneori poveşti aparent fără legătură cu tema cursului, tocmai ca să nu facem din ore spaţii rigide, teoretice şi plictisitoare. Uneori iese, alteori probabil că nu.

ForeverFolk,
Mersi pentru linkul http://www.foreverfolk.com

La textul “Valeriu Râpeanu la 77 de ani”

Queenie,
Bine te-am regăsit! Tu ai avut şansa să îi fii studentă dlui Râpeanu, eu nu. Dar am onoarea să îi fiu coleg de catedră. Fiecare cu şansa lui! Da, vremea s-a încălzit, numai să o mai ţină aşa. Cât priveşte melancolia, ea e o floare de patru anotimpuri.

Cătălina 22,
Master uşor, dar ai grijă că intri în RÂPĂ dacă nu înveţi!

George_biggy,
Dacă sunt sau nu drăguţ e de discutat, dar mă faci să râd cu transcrierea cuvântului “off”. Ca să nu pară că e de la ON-OFF, ori taie un F, ori mai pune unul. Chiar aşa: nu pierd ocazia să elogiez pe cine merită. Apropo de motivele elogiilor, ele sunt pur profesionale, că nu îmi dă dl Râpeanu nici pâine, nici viză de trecere pe unde am de mers. Cred că asta ai insinuat, nu? Mai bine te-ai alătura studentului de la Tg Mureş şi i-ai spune “La mulţi ani” literatului.

La textul “Hibernare timpurie şi duhoare neaşteptată”

Delia,
O să fiu brutal de sincer cu privire la textele tale.
1. Nu invoca niciodată vârsta la care ai scris, pentru că arta nu are vârstă şi nici nu acceptă scuze sau pretexte pentru nereuşite.
2. Ortografia în textele din computer nu e ceva de nerezolvat. Corectează-le, adaptează-le, că nu sunt sculptate în granit, ci în tastatură.
3. Unele versuri dau impresia de substanţă, dar alternează prea repede cu naivităţile (“Aşteaptă probabil veniri nepromise”), ambiguităţile şi locurile comune (“Romanul nostru-a-nceput cu sfîrşitul… Ce taine ascund cuvintele scrise…Ce rost au, de fapt, chemările mele… Regret că nu pot să te-ating şi să simt… Regret că nu meriţi, regret.”).De bine: “În primul capitol trăim în zadar.”, “Mă văd cuprinsă într-un ciob de sticlă… Măsor timpul cu lacrimi.”,De rău: “E nou şi e vechi, e curat şi murdar.”, Prizonieră
4. Mulţumesc pentru îndrumări la blog, am redirecţionat deja comentariile pe mail.

Queenie,
Nu ne lăsăm deprimaţi, pentru că noi avem deprimarea şi toamna în oase!

hippiepittis,

Caut şi, după cum auzi la emisiune, marţea, găsesc din când în când. Mersi pentru sprijin.

Anonimo, preocupată de căsătorie,
Nu sunt nici acum adeptul căsătoriei, dar chiar că nu se ştie! Indiferent ce şi cum scriu madamele pe care le-am cunoscut despre mine sau despre personaje care aduc cu mine, eu le respect în amintire şi te rog să nu vorbeşti de liposucţie până nu îţi arăţi faţa sau poponeaţa, să vedem dacă nu ai nevoie tu de aşa ceva. Apropo de tango, fiecare femeie dansează ce vrea, cu cine are chef, aşa cum fiecare jurnalistă pretinde ce îi trece prin cap, lunar sau în funcţie de propriul ciclu de apariţie. Nu am mai citit presa pentru femei de un an, dar, când o făceam, exista o anume revistă care stătea detaşat pe primul loc la calitatea scriiturii. Nu ştiu care mai e situaţia acum, dar atunci se mişca foarte bine. Unde voia dânsa. Inclusiv la uşă. Pe dinafară.

Whatever,
1. Atunci îţi urez o climă ploioasă, cu ger şi caniculă, papa acră-oţet, sărată-potroacă, dulce-miere şi amară ca pelinul, cu cafea în coadă, în fum şi foşnet de carte.
2. Boxeriţa îţi mulţumeşte pentru compliment.

Neagro,
1. Ai dreptate, în principiu, aş ignora anonimii, dar unii sunt de nevoie aşa, pentru că nu se înregistrează, nu din răutate.
2. Eu cred că, dacă sunteţi aici, nu sunteţi limitaţi la minte.
3. Bora iubeşte să stea afară, dar mai vrea şi ea din când în când atenţie ca un copil şi atunci latră până o iau înăuntru. Nu ea a fost de vină pentru caca din baie, ci eu, pentru meniul ei şi pentru că nu am reacţionat când a vrut să mă trezească să o scot la cele cuvenite de dimineaţă.
4. Mulţumesc pentru felicitări. Le merit şi eu, le merită şi ea. Cu casa de piatră e o vorbă fără acoperire, pentru că ştiu atâtea cupluri care au avut relaţii de piatră îndelungate, care s-au făcut praf imediat ce li s-a urat “Casă de piatră” la primărie.
5. Dacă ştii cum să iei legătura cu studenţii care mi-au luat cărţi şi nu mi le-au restituit, fă-o, că eu vreau să le dau curând numele şi prenumele pe blog, cu tot cu tilul cărţii, ca avertisment pentru alţi amatori naivi de împrumuturi pe care i-ar putea înţepa.

Constantin Păunescu (1916-1990), bunicul meu

Acesta a fost bunicul meu, învăţătorul Constantin M. Păunescu, născut în 16 octombrie 1916 şi trecut dincolo în 7 octombrie 1990.

Azi, 16 octombrie 2008, ar fi împlinit azi 92 de ani, dacă nu ar fi avut o viaţă chinuită, cu 15 ani de condamnare la puşcăriile staliniste (până în 1964, pentru convingerile sale liberale, de care nu s-a dezis nici în cei mai grei ani de temniţă şi tortură) şi dacă, după ce a apucat să-şi vadă visul cu ochii, prăbuşirea regimului totalitar monopartit şi renaşterea Partidului Naţional Liberal, pentru care a făcut atâtea sacrificii, nu ar fi înţeles ce mizerie este noua lume politică postrevoluţionară.

Învăţător, director de şcoală, născut în Bârca - Dolj, Tataie, cum îi spuneam aproape toţi din familie, a muncit şi în Ardeal (Solona-Surduc - Sălaj, 1942-43), şi în Basarabia (la Copăceni - judeţul Bălţi, 1943-44, unde s-a şi născut singurul său fiu, Adrian), şi în Oltenia (la Cârna şi la Bârca - Dolj, după 1944, până la numeroasele arestări de până la eliberarea din 1964), şi în Bucureşti (la Şcoala nr. 171 de pe strada Vasile Gherghel, lângă Podul Grant, după 1970, de unde s-a şi pensionat în 1977).

Om de o dârzenie unică, de un caracter fără egal, a fost un copil foarte neastâmpărat, apoi a devenit învăţător, apoi sublocotenent de artilerie al Armatei Române pe frontul de Est, a iubit Universitatea Craiova fotbalisitcă şi i-a aşteptat toată viaţa pe americani, pe care nu a apucat să-i vadă venind niciodată.

Mare e nişa gafelor TV

Aproape că uitasem câte perle televizate am notat în ultimul an pe şerveţele sau pe alte petice răzleţe de hârtie, când, în plin buletin de ştiri (serios - credeam noi), pe 2 octombrie 2008, la Antena 3, s-a spus că „Sindicaliştii ameninţă cu boicotarea alegerilor electorale”. Ei, hai, că ne-aţi sculat amintirile din morţi! Şi nu boicotul alegerilor ar fi problema, ci faptul că, prin natura lor, alegerile sunt electorale, fiindcă electoral înseamnă chiar asta: ceva legat de a alege. Odată pornită avalanşa perlelor, am dezgropat şerveţelele, peticele şi securea războiului şi iată ce am găsit, picurat pe nervii noştri de prin gura crainicilor sau de prin rezervorul editorilor de ştiri:
„Alarma falsă cu bombă de pe stadionul Ghencea a fost o glumă proastă, PROBABIL”. Cum „probabil”, domniţă Raluca Lăzăruţ, care slujiţi la aceeaşi redutabilă Antenă 3? Aveţi vreun dubiu că o farsă de acest fel este de proastă calitate? Sau 26 martie 2008 o fi fost declarată, fără ştiinţa noastră, ziua trăznăilor lăsate libere în eter.
Concurenţa de la Realitatea TV se sesizează destul de lent, faţă de aşteptările noastre, şi contraatacă, abia în aprilie, cu o maximă paradoxală: „Foamea trece prin stomac”. Noi nu contestăm că foamea poate avea şi o componentă colaterală psihică, dar, în cele mai multe situaţii, foamea rămâne, totuşi, apanajul stomacului. Sau crainicul o fi dorit să citeze adevărata maximă care spune: „Conştiinţa trece prin burtă”, dar nu i-a ieşit?
Alternanţa la putere în materie de gafe continuă în nişa prin excelenţă strâmtă a posturilor TV de ştiri. Cine urmează? Desigur, Antena 3, unde se spune solemn că „Pacea, liniştea şi fericirea VA dăinui”. Ne vine inima la loc: aha, deci nu vor dăinui toate trei! Dar atunci care, pe cont propriu? Pacea, în gălăgie şi tristeţe? Liniştea, în conflict şi amărăciune? Fericirea, în război şi nelinişte? Sigur nu „va dăinui” toate deodată, pentru că avem un verb la singular şi trei substantive. Iar acordul subiectului cu predicatul se dovedeşte atât de încăpăţânat, încât nu vrea să cedeze nici la presiunea teleaştilor zilei.
Se înşală cine crede că laurii concursului de gafe de la distanţe au fost adjudecaţi deja: Realitatea TV nu se lasă: „Miron Cozma va fi eliberat din Valea Prahovei”. S-a deschis o nouă puşcărie sau e vorba despre numele închisorii Rahova, citit cu ochi strâmbi şi capul în nori?
Antena 3 se ridică din colb şi vine tare din urmă: „Va fi plebicist în Rusia.” Dintre cei aflaţi, pe bani buni, pe-acolo, prin studio, nu s-a prins nimeni, la vreme (în timpul şcolii generale) că I.L. Caragiale a folosit intenţionat o formă greşită a cuvântului „plebiscit” şi l-a lăsat moştenire într-o formă strâmbă. De fapt, Caragiale e de vină de toată confuzia. De unde să ştie editorii mileniului trei că dramaturgul se ţinea de ironii?
Neîmpăcat cu înfrângerea, crainicul de la Realitatea TV citeşte (şi loveşte) din nou, ca într-un ultim recurs: „Strada Arhanghel Ion Mincu”. Precizăm că prescurtarea „Arh.”, cum, desigur, era scris pe hârtie sau pe prompter, vine de la „arhitect”, nu de la vreun grad din calendarul cu sfinţi. Lăsând la o parte faptul că numele marelui arhitect ar fi trebuit să aibă domiciliu stabil în cultura generală a oricărui om de televiziune, mai ales dacă e vorba de un post de ştiri.
Când totul pare tranşat, Antena 3 se scoală din propria cenuşă, găseşte soluţii surprinzătoare şi transcrie numele unui stat american, în josul ecranului, în 5 feluri, dintre care 4 sunt greşite, pe parcursul a doar două minute: „Lowsiana” (pardon!), „Lossiana” (nu e bine nici aşa?), „Loussana” (nu merge, mai încercăm!), „Loussiana” (hai, lăsaţi-o-ncolo, că se termină toate variantele!). Şi, când nimeni nu mai speră, pe ecran apare: „Louisiana”. Da, aţi reuşit! Desigur, cu pierderi colaterale, dar aţi scos-o la capăt. Cinci dintr-o lovitură!
Auzind ce se întâmplă pe la Antena 3, care e pe cale să piardă partida perlelor, sora mai mare, Antena 1, vine în ajutor cu o rubrică sport de o frenezie vecină cu delirul: „CFR a debutat plin de victorie... Meciul începe în mai puţin de câteva ore... Va fi în teren şi Boian”. Noi, care nu suntem de specialitate şi nici nu luăm bani pentru asta, ştim şi am fi în stare să pariem pe orice că sunt doi jucători cu numele Goian, dar niciunul cu numele Boian, cel puţin în meciul despre care se vorbeşte. E posibil ca persoana care comentează să fi fost atât de pătrunsă de versurile lui Eminescu, încât să fi luat Boianul din poezia „Doina” şi să-l fi dus în Liga lui Mitică. Pe cale de consecinţă, cum poemul nu poate rămâne cu un cuvânt lipsă, ar însemna să facem o ultimă schimbare în cartea eminesciană, în prelungiri: „Din Goian la Vatra Dornii / Au umplut omida cornii”.
Juriul încă deliberează cui să acorde întâietate şi, de aceea, propunem ca, măcar provizoriu, prima poziţie în campionatul de gafe să revină unei afirmaţii de valoare internaţională, cu dublu tăiş: „ROvignetele pentru Ungaria şi Bulgaria sunt valabile până expiră”. Păcat că nu sunt valabile şi după ce expiră. Bine că cu expiră înainte de a-şi pierde valabilitatea, ca laptele uitat afară din frigider. Nu lipseşte din cadru decât o imagine cu un ceferist ungur, alături de unul bulgar, care să spună că ROvigneta maghiară şi cea bulgară sunt atât de scumpe, încât e mai ieftin să pleci cu maşina şi să te întorci cu trenul.

Diferenţa dintre Cioc şi Nap

Ghinionul domnului Cioc probabil că a început în clipa când părinţii, deşi îl botezaseră, fără să-i oblige nimeni, Ştefan, au început să-l strige mereu George, tot fără să-i oblige nimeni. Nu există nicio scuză pentru această substituţie de destin. Dacă, la beţie sau din snobism, l-ar fi botezat Epaminonda, Vişinel, Teofilact sau Acachie şi l-ar fi alintat Gică, ar fi fost de înţeles. Dar aşa?
Ghinionul a luat amploare, s-a umflat la propriu, când, mai târziu, fotbalist fiind, puiul de carieră al lui Cioc Ştefan, zis George, s-a oprit din zbor undeva, în divizia B, la Rapid, nu se ştie cu precizie dacă la seniori sau la juniori. Istoricii vor dezlega enigma. Umflătura a fost în zona moale, pentru că tânărul jucător a primit o minge drept în testicule, care au crescut până ce omul a leşinat şi a fost trezit cu apă rece dintr-o sticlă: un jet pe faţă, unul pe zona calamitată, unul pe faţă, unul pe bojocii expandaţi. Aici începe drama! Omul îşi dorea mult să aibă copii, mai ales un băiat, ca să poată juca fotbal cu el. Accidentul cu umflătura l-a speriat că ar fi sterpit, aşa că vestea cum că iubita i-a rămas gravidă nu l-a înspăimântat, dimpotrivă. Umflătură din umflătură se face raiul.
După nouă luni de aşteptare, ghinion! Fetiţă! Dar tânăra mămică, iubindu-l tare pe Georgică, l-a liniştit: las-că următorul o să fie băiat! Zis, dar nu şi făcut. Oamenii s-au pus pe treabă, umflătura burţii s-a tot mărit timp de nouă luni şi, când să apară un frăţior pentru copila cu nume de glorie, vestea de la maternitate a căzut ca un trăznet: fetiţă iarăşi! George a înţeles că pe drumul ăsta nu poate ajunge nicăieri şi a schimbat femeia. Pe atunci nu se ştia ceea ce s-a confirmat după mai mulţi ani, şi anume că bărbatul e vinovat de sexul copilului.
Ca să se elimine orice risc, în drumul către scop (un băieţel cu care Cioc senior să joace fotbal), noua femeie a fost aleasă exact ca să nu semene cu prima: una mică, cealaltă mare, una blondă, cealaltă brună, una slabă, cealaltă durdulie, una fără certificat de căsătorie, cealaltă cu certificat. Poate că ghinionul venea chiar din ocolirea primăriei şi a nunţii. Cine ştie? Una-două, femeia nouă a lui Georgică a rămas grea. Pe vremea aceea, nu se putea şti nimic despre sexul pruncului, până ce tânărul - mă rog, tânăra - nu ieşea la lumină. Numărătoarea inversă a început, apa s-a rupt, gravida a fost dusă urgent la spital, 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, foc: fetiţă! A treia! Nu se poate, a zis George. Ba se poate, au spus toţi ceilalţi.
Peste câteva luni, dna Cioc a venit acasă cu o veste: era din nou însărcinată! George s-a speriat: până aici! Nu mai e loc de a patra fată! Vremurile sunt grele, regimul strânge cureaua, în case e frig, la alimentare e coadă şi nici măcar nu ai satisfacţia să joci un fotbal cu fiu-tău – a gândit George. Cu chiu, cu vai, au găsit un ginecolog dispus să rişte (era pe vremea lui Ceauşescu) şi, deşi fătul era foarte mare, chiuretajul s-a petrecut. Din păcate, nefericitul tată a primit o veste cumplită: copilul sacrificat era băieţel. Dezastru! Cine ne-a pus să-l scoatem? Dar a existat şi o rază de lumină în toată drama: înseamnă că, totuşi, se poate! Hai repede, acum e momentul, femeie, i-a spus dl Cioc doamnei sale şi, cu ultimele puteri, după ce rana s-a vindecat, după ce energiile blazate s-au adunat cât de-un cocoloş, fecundarea s-a produs, de data asta calculat, studiat, ca la specialişti, să nu mai pună de alt patrulea copil aşa, oricum. Nouă luni trec repede, mai ales când ştii că a început sezonul de băieţei şi că, peste câţiva ani, o să baţi mingea cu al tău, cu micul Cioc.
Traseul este de-acum cunoscut: vome, grijă, tandreţe, mângâieri pe burtică, papa bun, amenajat camera, provizii de lapte praf Milumil, de import, în vremuri de autarhie, apa ruptă, fuga la maternitate şi vestea mult-aşteptată, din partea medicului: felicitări, domnule Cioc, aveţi o fetiţă! A patra! Imposibil! Să ne trăiască! Las-că nu contează ce e, sănătoasă să fie!
De câţiva ani, nu se mai ştie nimic de dl Cioc. A plecat, cică, prin America. S-o fi întors, nu s-o fi-ntors, cine ştie? Păcat că nu m-a mai căutat, pentru că voiam să-i fac cunoştinţă cu colegul meu de trupă, Mihai Napu, care, acum câţiva ani, s-a hotărât şi el să se aşeze la casa lui. S-a însurat, iar nevasta i-a făcut, în primul an şi jumătate, doi băieţi. Apoi, din păcate, neînţelegerile au dus la divorţ, Mihai s-a recăsătorit, iar noua doamnă Napu, pusă pe treabă, tocmai a născut un al treilea Nap mic.
Însă Mihai Napu nici nu vrea să audă de fotbal. Pune-l să-ţi cânte o noapte întreagă, la nuntă, pe scene folk, rock sau la orice petrecere şi nu te va dezamăgi. Pune-l să-ţi aducă orice maşină din Germania şi o va face la preţ bun şi în timp scurt. Pune-l să-ţi povestească scene de tot hazul din copilăria din Militari şi o să mori de râs. Dar nu-l pune să dea în minge, că-şi va lovi singur piciorul de sprijin. Păcat că n-are cine juca fotbal cu cei trei Napi mici.
Şi, dacă tot veni vorba de fotbal, e curios cum partida dintre dl Cioc şi dl Napu a fost câştigată de al doilea, deşi Cioc a marcat de 4 ori, iar Napu doar de 3 ori.

• Avertisment: orice asemănare a faptelor şi personajelor din acest text cu unele din realitate nu este deloc întâmplătoare, pentru că realitatea se vede că e mult mai spectaculoasă decât ficţiunea. Mai ales când cele de mai sus sunt transcrise după chipul şi asemănarea povestirilor autobiografice ale eroilor principali şi după adevărurile ştiute de toţi cunoscuţii lor, care suntem noi. Şi care depunem mărturie că între Cioc şi Nap este exact diferenţa dintre fotbal şi muzică.

Valeriu Râpeanu la 77 de ani

Oameni de drum lung


Textele omagiale fac, de multe ori, deservicii şi celui ce scrie, şi celui omagiat. Mult mai sănătoasă, mai credibilă, e povestea faptelor celui despre care e vorba, uneori numai enumerate, care au avantajul fără egal al conţinutului de sub cuvânt. Scoarţa uscată cade şi lasă loc, la vedere, tulpinii vii. Despre oamenii de cultură e mai dificil de scris decât despre fotbalişti sau manelişti, pentru că o carte şi o carieră se urmăresc mai greu decât un gol sau o ratare, decât conduita unei boarfe, căreia nu i-a fost şucar să bage mâna-n buzunar. Oamenii de cultură sunt subiecte delicate pentru că lasă întotdeauna loc de interpretări altfel decât în alb sau negru. Comerţul şi mondenităţile se caută, pe când cultura plictiseşte pe mulţi sau chiar dă ameţeli.
Redutabilul editor, scriitor şi profesor Valeriu Râpeanu împlineşte 77 de ani, în acest final de septembrie 2008. Despre importanţa activităţii sale îndelungi de director al Editurii Eminescu, de eseist, de publicist, de istoric, de om de media şi de analist al culturii noastre scrise, vorbesc cărţile şi articolele sale publicate, alături de cărţile şi articolele atâtor altor autori, pe care le-a trimis la tipar. Despre cariera sa universitară vorbesc performanţele jurnaliştilor şi gânditorilor care i-au fost studenţi, în ultimii 15 ani, şi valoarea în sine a cursurilor sale, tipărite sau vorbite. Despre emisiunile sale de radio şi televiziune pot depune mărturie cei care le-au urmărit şi care, astfel, au avut şansa indiscutabilă să se îmbogăţească.
Eu vorbesc despre Valeriu Râpeanu ca mai tânăr coleg de catedră universitară de jurnalism (pe care a condus-o, ani de-a rândul, la Facultatea de profil a Universităţii Spiru Haret) şi ca fost doctorand care, primind câteva sfaturi lămuritoare la începuturile, firesc tulburi, ale ambelor ipostaze (activitatea de cadru didactic şi structurarea tezei de doctorat), a putut merge mai departe mult mai uşor cu sentimentul că sunt fără măsură de importanţi erudiţii ce ştiu să marcheze trasee, să dea orientări, să limpezească ape învolburate şi să împământenească borne.
Îi mulţumesc lui Valeriu Râpeanu şi îi mărturisesc că, poate, cel mai memorabil şi emoţionant fapt care mă leagă de domnia sa este drumul nostru la Constanţa din 14 iulie 2008, către şedinţa de susţinere a doctoratului meu, când orele în care m-am aflat la volan şi l-am avut pe distinsul om de cultură pe scaunul din dreapta au fost un adevărat spectacol de memorialistică vorbită, de axiologie culturală şi jurnalistică, de prietenie fără reţineri, dar plină de respect, dincolo de vârsta şi de gradele profesionale care ne despart, dar care ne apropie, de fapt. Ca într-un film dat pe repede înainte, se derulau din memoria domnului Râpeanu secvenţe în care apăreau Nicolae Iorga, Gh. I. Brătianu, Mircea Eliade, I.G. Duca, Pamfil Şeicaru, Nae Ionescu, Vasile Pârvan, Take Ionescu, Nicolae Carandino, Dumitru Popescu „Dumnezeu”, Leon Kalustian, doamna Kantuniary, Adrian Păunescu, Nicolae Arsenie, Ştefan Andrei, Dan Hăulică, Andrei Pleşu... Era să rămânem, atunci, din vorbă-n vorbă, fără motorină, pe o autostradă a Soarelui fără benzinării, cale de 150 de kilometri, cum numai în România se poate. Dar un drum lăturalnic, apărut la vreme, pe ultimul litru al rezervorului aproape gol, ne-a scos spre o staţie din apropiere de Lehliu şi ne-a salvat, să putem ajunge la timp în Bucureşti, unde gentlemanul Râpeanu avea grijă să sune din când în când şi să o asigure pe doamna sa că ne vom întoarce fără întârzieri.
Într-o ţară cu drumuri şi servicii alandala, mergând cu domnul Valeriu Râpeanu alături, am găsit soluţia să nu rămân fără combustibil.
Într-o aceeaşi ţară, cu o scară de valori culturale mereu în mişcare, mereu puse în discuţie de câte un cutremur de cele mai multe ori politic şi oportunist, cu literatul Valeriu Râpeanu alături, nu poţi rămâne în pană de criterii.

Vintilă Ivănceanu (ultimele): „Cu excepţii pe care le luăm în proprietate, suntem o rasă de asasini”

Un reportofon clandestin salvează amintiri, păstrează gânduri şi face istorie

25 august 2008, Viena

• Abia am ajuns la Viena, venind la volan de la Bucureşti, Deva, Timişoara şi Sânnicolaul Mare, împreună cu tata şi cu sora mea, Ioana, la reîntâlnirea cu cealaltă soră, mai mică, Ana Maria, şi cu mama ei, Carmen, care abia au ajuns şi ele în marele oraş austriac, din cealaltă direcţie, cu miros iberic şi francez în păr.

• Cu bagajele încă nedesfăcute, A.P. vorbeşte la telefon din camera de la hotel cu vechiul său prieten, scriitorul Vintilă Ivănceanu, stabilit de vreo 30 de ani în Austria, care vrea mult să îl aibă oaspete la el acasă pe Adrian Păunescu, aici, în Viena, împreună cu noi, la o cină între familii şi amici. Discutăm ce avem de făcut, unde să mergem, mai ales că tot drumul am vorbit despre localurile ţărăneşti de la marginea Vienei (Gumpoldskirchen şi Grinzing), la care amintirile frumoase de altădată ne chemaseră să ajungem cât de repede. Aceste localuri mai pot aştepta, însă, pe când invitaţia la Vintilă Ivănceanu nu poate, mai ales că scriitorul a chemat acasă şi alţi prieteni.

• Totuşi, cum ajungem la destinaţie, prin labirintul vienez? A.P. refuză varianta metroului, pe care dl Ivănceanu o consideră cea mai uşoară: staţie chiar în faţa hotelului nostru de pe Johannes gasse (Stadt Park), staţie chiar în capul străzii St. Veit. A.P. vrea să aibă mereu controlul, să poată veni şi pleca independent. De aceea, cel mai bine se simte cu maşina. Mi-l dă la telefon pe V.I., care, când să îmi explice cum dăm de străduţa sa, îi pasează repede receptorul soţiei sale, doamna Heidi, mult mai pricepută să ne desluşească traseul de vreo 15-20 de km, câţi sunt, după aprecierea sa.

• Ajungem într-o jumătate de oră în vestul oraşului, dincolo de palatul imperial Schonbrunn, pe străduţa St. Veit. A.P. e supărat pe mine că umblu în pantaloni scurţi, că nu simt că măcar la vizita aceasta ar fi trebuit să rezist comodităţii de vară. Faptul că şi Ana Maria, şi Ioana, şi Carmen sunt cu echipament cel mult treisferturi pe picior atenuează din presiunea care risca să mă transforme în singura oaie neatră cu crac neterminat a serii.

• Intrăm în casa cu puţine etaje, unde dl Ivănceanu ne conduce în salonul mobilat în stil vechi de la primul etaj. Fiica scriitorului este însărcinată într-o fază foarte vizibilă. Vorbeşte în engleză cu noi, pentru că e crescută aici, cu mamă austriacă. Mai sunt la masă alte câteva persoane apropiate familiei. E o zi fericită în familia Ivănceanu, pentru că fiicei i-a apărut azi o carte, iar scriitorul a dat la tipar forma finală a unui nou volum. Mâncarea amestecă spiritul domestic simplu şi rafinamentele occidentale. Cei care au dreptul legal beau un pahar de vin. Singurul care are privilegiul să fie şofer în această seară (eu) bea o excelentă apă de izvor, venită la robinet direct din munţi, să alimenteze cinci sectoare din apropierea fostului palat princiar, aflat în apropiere de locul unde ne aflăm, în Viena de vest. Neamator de băuturi, A.P. trece rapid pe apa alpină.

• A.P. şi Vintilă Ivănceanu vorbesc, în colţul lor de masă, despre perioada când gazda noastră de azi încă nu emigrase. Pun în discuţie chestiuni majore de morală, de umanism şi de estetică, de parcă ar fi la un congres al marilor probleme, nu la o cină amicală. Iar eu, clandestin, pun între pahare reportofonul cu tot cu husa care îl ascunde, de parcă ar fi un telefon nevinovat. Şi las gestul meu ingrat să salveze amintiri, să păstreze gânduri şi să facă istorie:

V.I.: Noi am degenerat, am dezvoltat războiul, ca o formă de estetică metafizică, în loc să dezvoltăm amorul, ca o formă de estetică metafizică - cu toate nocivităţile amorului, cu toate ghinioanele. Şi ce-am învăţat? Am învăţat să asasinăm! Problema este înfiorătoare, de fapt, pentru că te uiţi acum la toate proiectele eşuate ale umanismului. Fiecare devine procuror general al conştiinţei, se scoală pe trei picioare, începe să urle: tu eşti fascist, ba nu, tu eşti comunist! De fapt, cu excepţii pe care le luăm în proprietate, suntem o rasă de asasini. Este, din păcate, aşa. E numai o întâmplare că nu ne-am distrus total.
A.P.: Dar e şi un semn de lene.
V.I.:Ha, ha! Aşa e!
A.P.: Nu ne prea îndemnăm nici să ne omorâm.
V.I.: Da! Nici măcar n-am avut această forţă! Dacă ar fi vorba de o lene cultivată, ar fi altceva...
A.P.: Acum vreo 30 de ani, am scris o poezie, care a intrat în folclor, pe care n-aş mai putea-o scrie acum: “Calul călare”: “Calul călare pe cal, / calul călare pe calul călare, / calul călare pe calul călare pe cal, / calul călare pe calul călare pe calul călare. // La ora când toţi, în secunda când toţi, / bolnavi, sănătoşi, unii vii, alţii morţi, / ies noaptea din casele-n care / s-au dus să petreacă în destrăbălare / şi vor să încalece şi vor să se ducă / şi vor să-şi ia caii legaţi de ulucă, / o, şi-a găsit fiecare, / o, şi-a găsit fiecare / calul călare pe cal, / calul călare pe calul călare, / calul călare pe calul călare pe cal, / calul călare pe calul călare pe calul călare.”
V.I.: Foarte frumos!
A.P.: Am încercat să îmi mai induc starea aceea, dar nu am reuşit. E mult prea departe de estetica radicală în care scriu acum. Nu îmi mai plac metaforele. Îmi plac viziunile. Nu mă mai tulbură ca în tinereţe nici metaforele lui Ritsos.
V.I.: Nu te mai seduc...
A.P.: Îmi place, de exemplu, „Iarba” lui Sandburg: „Sunt iarba, lăsaţi-mă să lucrez!”. Sau „Patru preludii pentru joaca vântului”, care, aparent, n-are nicio poezie în ea. Dar creează o stare de nebunie.
V.I.: L-am redescoperit pe Borges. Auzi: „Ce viaţă urâtă! Nu e nici o stradă dreaptă şi nici o stradă nu se numeşte Borges.” Poezie foarte liniştită. Fără marea gesticulaţie: vai ce păcat!...
A.P.: ... Şi nici o stradă nu se numeşte Vintilă Ivănceanu!
V.I.: Nici nu vreau. Mi s-a propus, la 60 de ani, şi am refuzat. Am alte lucruri mai bune de făcut. Patru ore am muncit la supa asta cu crutoane, o jumătate de oră am dat la maşină crevetina. Asta e problema: sunt frumos, sunt deştept, ştiu să gătesc, fac amor bine şi sunt genial. Ce să fac? Dă-mi un sfat.
A.P.: Să te exporţi.
Heidi Ivănceanu: S-a exportat deja.
A.P.: Să se mai exporte o dată, undeva, unde e în deficit ceea ce are el!
V.I.: Adriane, mulţumim lui Dumnezeu că avem încă posibilitatea să ne exprimăm, în sensul cel mai tare al cuvântului. Rămâne după noi ceva! Rămâne!

•

După câteva zile, Vintilă Ivănceanu a murit, în timpul călătoriei în Maroc, loc care - spunea scriitorul - îi este drag şi îi prieşte.