31 martie 2011
Oameni care dau viaţă, oameni care schimbă vieţi
Sfârşitul de martie este plin de zile de naştere ale unor oameni cu o importanţă mare în viaţa mea. În primul rând mama, fără de care, fireşte, nu aş fi existat: pe 29 martie 1941 s-a născut mama, Constanţa Buzea, căreia îi doresc tot binele, la 70 de ani!
Tot pe 29 martie, dar în 1908, s-a născut poetul Virgil Carianopol, ale cărui versuri din poeziile Mama şi Amintire (Învăţătoarea) le tot difuzez cu emoţie, puse pe muzică de Tudor Gheorghe şi de Raul Cârstea.
Pe 31 martie 1933 s-a născut Nichita Stănescu, a cărui existenţă poetică ne marchează pe toţi, mai ales pe noi, cei care l-am şi cunoscut.
Tot pe 31 martie, în 1955, s-a născut Angus Young, chitaristul trupei vieţii mele, ACDC, care mi-a schimbat viaţa, după ce am descoperit-o, abia în 1982.
Nu am vrut decât să vă amintesc acestea toate, din respectul faţă de oameni care dau sau schimbă vieţi.
20 martie 2011
Assisi (Perugia) şi Roma în imagini
Am cam întârziat cu postarea imaginilor de la amfiteatrul din Assisi-Perugia din 5 martie 2011 şi Roma (Teatro Tendastrisce) din 6 martie 2011, dar mai bine mai târziu decât deloc, pentru că intră în acţiune vechimea, ca la vin.
Pe scurt: în poze sunt, în primul rând oamenii mulţi care au venit să vadă spectacolele organizate de Eugen Terteleac (liderul comunităţii românilor din Italia, cel cu microfon în mână, singur în poză). Apoi suntem noi, cei de pe scenă: Maria Crăciun (fetiţa cu voce grozavă pe care am acompaniat-o la chitară), Vacanţa Muzicală (în pozele în care Radu Pietreanu e în stânga, între mine/Mihai Napu şi Tică Lumânare, este folkistul Călin Jicărean, care trăieşte acum la Florenţa, şi care a urcat pe scenă pentru câteva cântece pe care le-am cântat împreună la Perugia).
În alte imagini, eu şi Mihai Napu (clape), Corina Chiriac, Lavinia Şandru (care a prezentat spectacolele) şi, special lăsat de mine la urmă, dar autor principal a evenimentelor, regizorul Cornel Diaconu.
Când am văzut sala aceea uriaşă din Roma plină, mi-am dat seama încă o dată de ce 1000 de cuvinte nu fac, uneori, cât o poză. Şi, de aceea, vă ofer fotografiile, mulţumindu-i lui Gheorghe Todor, care mi le-a pus la dispoziţie.
Poze de la El Primer Comandante găsiţi pe Facebook, de exemplu la adresa:
http://www.facebook.com/photo.php?pid=631271&id=100000359958699#!/photo.php?fbid=197320556956608&set=a.197319923623338.44991.100000359958699&theater
Sabia cu două tăişuri răneşte doar luptătorul prost
O sabie cu două tăişuri este construită ca să dubleze şansele luptătorului. Dacă luptătorul este fraier, fleţ, sabia cu două tăişuri i se întoarce împotrivă şi îi devine, din şansă, ghinion. Noi, românii, ne-am obişnuit să luăm de lamă, şi nu de mâner, sabia cu două tăişuri pe care istoria ne-a oferit-o generos, ca unor combatanţi care se presupune că vor şti să o folosească. Dar, în loc să lovim cu ea de două ori, noi ne rănim de două ori. Geografia excepţională, primită de la Dumnezeu, am dus-o de râpă, iar talentul cu nemiluita, primit în gene, ni l-am transformat în talente risipite şi păguboase. Aşa am reuşit să ne ne răsturnăm şansele, până ne-au devenit blesteme.
În 1918, am avut şansa istorică de a aduna în interiorul aceleiaşi hărţi o Românie Mare, după conturul firesc al spaţiului nostru etnic, istoric şi cultural, validat, în fine, atunci, de toată lumea civilizată. Dar norocul nu ne-a ţinut mult. Contextul internaţional şi mâncătoria naţională au spulberat visul, după numai 22 de ani. De atunci încoace, cum ne gândim să redeschidem dosarul Basarabiei rupte de trupul ţării, ni se aminteşte că, odată pornită discuţia despre graniţe, Ardealul începe să se clatine.
Mereu, când vom cere sau vom spera la unirea cu Moldova de la est de Prut, invocând argumentul lingvistic, cultural, etnic şi teritorial-istoric, ni se va arăta pisica pierderii Ardealului, în care inamicii sapă cu sâng enclave purificate etnic de prăsilă, pentru orice oportunitate şi eventualitate de tip Kosovo. Apărând dreptul basarabenilor la autodeterminare, la propria identitate, limbă, cultură şi revenirea la situaţia teritorială de dinainte de abuzul nazisto-bolşevic din 1940, alimentăm cu aceeaşi energie şi iredentismul hungarismului, care nu uită că a ţinut Ardealul sub cizmă, timp de secole, şi pretinde revanşe.
Mereu, când vom apăra Ardealul de amuşinările budapestane, invocând inviolabilitatea frontierelor, vom primi vergele peste palmă, că nu păstrăm acelaşi standard, aceleaşi criterii, şi în ceea ce priveşte graniţa de la Est. Apărându-ne integritatea statală actuală, statu-quo-ul teritorial european, suntem nevoiţi să îngropăm visul readucerii Basarabiei acasă.
De ce toate acestea? De ce suntem nevoiţi să avem mereu de ales între mere şi pere şi nu le putem avea pe toate, care ne aparţin de drept? Suntem, totuşi, vreo 20 de milioane în ţară şi alte câteva milioane în ţările din jur, suntem în Top 10 din punct de vedere al teritoriului pe continent, avem resurse naturale şi umane cât o mare putere. De ce teritorii mici sau pitice, ca Elveţia, Israel, Luxemburg, Monaco, Vatican şi-au făcut destine de state mult mai importante decât România? Pentru că nu suntem capabili să ne ducem în spate şansele, pentru că nu generăm acţiune timpurie de învingători, ci doar reacţiune tardivă de învinşi.
Un iresponsabil obraznic, Csibi Barna, membru important al organizaţiei nelegal constituite „Garda Secuiască” şi funcţionar public al statului român din Miercurea Ciuc, a spânzurat, la propriu, în piaţa publică din reşedinţa judeţului românesc Harghita, o păpuşă reprezentându-l pe Avram Iancu, chiar de ziua maghiarilor de pretutindeni (15 martie 2011). Nicio autoritate a statului român nu a luat măsuri. Autorităţile româneşti nu iau, prin tradiţie, măsuri împotriva agresorilor antiromâni, din mai multe motive, printre care, la loc de frunte, stă nevoia meschină de susţinere parlamentară a guvernului în exerciţiu, care mereu trebuie să se sprijine pe procentele UDMR. Acum, premier e Emil Boc, dar nu altfel s-a întâmplat când executivul era pe mâinile altor prim-miniştri. Un guvern permanent susţinut şi înţesat de udemerişti fireşte că nu va lua niciodată măsuri împotriva acţiunilor udemeriste, consecvent puse în practică din decembrie 1989 încoace, chiar dacă acţiunile acestea sunt de o obrăznicie şi de un pericol fără seamăn. Iar „măsuri” nu înseamnă cuvinte pulverizate steril, de ochii lumii, la televizor şi nici măcar în Parlament, ci acţiuni în justiţie, unde încălcarea legii se lasă, firesc, cu dosar penal, judecată, condamnare, amendă, închisoare, cazier, interzicerea unor drepturi sau expulzare.
Nu ajungea infamia cu „păpuşa Avram Iancu”, spânzurată la Miercurea Ciuc, că un ministru al României, Laszlo Borbely, a apărut la televizor, în aceeaşi seară de 15 martie 2011, la oră de vârf, cu tricolorul maghiar pe piept, afişându-se okoş, în miezul Capitalei României, pe un post naţional, rânjind către conaţionalii săi mândri şi către blegii de români umiliţi, care îi lasă pe iredentişti să-şi facă de cap, de două decenii. În afară de nişte cârteli şoptite în studio, nici acest gest nu a fost sancţionat. Realizatorii emisiunii i-ar fi putut condiţiona tupeistului intrarea în platou de scoaterea drapelului străin de pe piept, iar organele legale, care ar trebui să vegheze ca toţi cetăţenii români să respecte Constituţia şi legile, ar fi trebuit să se arate la locul faptei, ca la orice ilegalitate unde se duc să-l pedepsească pe cel ce încalcă legea. Pe cei mici care fac găinării, autorităţile se grăbesc să îi sancţioneze exemplar. Dar e mai grav să furi o găină decât să furi o ţară? E mai drept să bagi imediat la puşcărie un beţiv care şi-a rănit nevasta, dar să nu trimiţi după gratii pe niciunul dintre cei care rănesc România? Mai mult decât atât: la fiecare scrutin, agresorii României sunt lăsaţi să se aleagă între ei în tot felul de demnităţi, tocmai pentru că au cazierul curat, din cauza laşităţii majoritarilor care suntem. Elefantul românesc tremură ca prostul de frica şoarecului iredentist obraznic.
De ceea ce ne temem nu scăpăm niciodată, pentru că stăm în genunchi. Nu e o coincidenţă că, până şi la fotbal, pierdem calificările primind gol în ultimele minute, dacă, în politică şi în economie, pierdem demnitatea şi averea naţională, negociind cu laşitate ceea ce nu ar trebui cedat niciodată.
Inevitabilul s-a produs, deci, din nou, când dl Borbely a spus că Budapesta are dreptul să se poarte cu ungurii din România la fel cum se poartă Bucureştii cu basarabenii, acordând cu generozitate cetăţenie. Tupeistul a închis gura celor prezenţi, deşi sigur că situaţia nu suportă comparaţie: Basarabia este un teritoriu românesc istoric, etnic şi cultural, răpit ultima oară de ruşi, după pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, pe când Ardealul nu a avut niciodată o legătură organică cu buricul hungarismului de la Budapesta. Când ungurii au venit în Europa şi au început să tânjească după Ardeal, pe acest teritoriu, românii trăiau de secole. Obrăznicia cu care un ministru al statului român dă argumente împotriva statului român îşi este suficientă şi ne blochează replica, pentru că am ajuns să nici nu ne mai mirăm că demnitari ai României lucrează pe faţă împotriva României, pe banii cetăţenilor români. Obrăznicia antiromânilor devine tot mai mare, pe măsură ce noi ridicăm apatia la rang de politică naţională, nu îi eliminăm din zona puterii, nu îi izolăm în ţarcul trădătorilor sceleraţi şi nu îi scoatem în afara legii. La vinovăţia lor oportunistă se adaugă vinovăţia noastră de fond.
Mizele mari au dispărut demult din caietul de sarcini al politicii noastre. Mizele mici sunt la modă şi se rezumă la disperarea de a păstra coaliţiile de compromis, care susţin guvernul cu orice preţ, fie el echivalent cu periclitarea integrităţii statale. Octavian Goga spunea, acum aproape 100 de ani, că „La tribuna ideologilor s-au îmbulzit negustorii şi au făcut dintr-un amvon o tejghea.”
Sabia cu două tăişuri pe care am primit-o, la începutul lumii, ca să ne facem loc în lume cu ea, noi o mânuim oligofren. În loc să ne croim cale tăind hăţişuri cu ea, noi ne tăiem singuri degetele, crengile de sub picioare, conştiinţele şi caracterele. Ocupaţi, apoi, să ne lamentăm că ne doare şi sângerăm, îi lăsăm pe ceilalţi concurenţi să ne-o ia înainte, să stea la masa unde se decid destinele popoarelor, naţiunilor, statelor. De atâta non-combat istoric, o să ajungem să rezumăm marele regat traco-dac iniţial la o ţărişoară cât spaţiul dintre patru pereţi, eventual de scânduri, între care n-o să mai avem loc nici să ne plângem de milă că suntem mereu blocaţi de alţii să ajungem la masa deciziilor internaţionale. Cine nu reuşeşte să-şi facă loc la masa unde se iau decizii înseamnă că nu merită acel loc. Pentru că sabia cu două tăişuri răneşte doar luptătorul prost, iar locul din faţă nu se oferă cu mărinimie, nu se primeşte din milă, ci se câştigă, se ia, se cucereşte.
Emisiunile trece, perlele rămâne (45)
Din puţul fără fund, cu telecomandă
• „Cred că aşa se duce şi regele Japoniei şi începe să bată în zgârie-nori.” (Mihai Gâdea, Antena 3, 13 martie 2011)
Se pare că, după seismul de 9 grade pe scara Richter, după valurile tsunami de 10 metri care au ucis mii de oameni şi după exploziile de la centrala nucleară de la Fukushima, dl Gâdea îi sugerează, discret, împăratului Japoniei să o lase mai moale cu titlurile şi să se mulţumească, măcar temporar, auster, să fie doar rege. Îi sugerăm şi noi dlui Gâdea să îi transmită suveranului japonez ca, dacă numărul victimelor va trece de 10.000, împăratul să fie declarat marchiz, la peste 15.000 de victime – să devină conte, la peste 20.000 – baron, iar la peste 25.000 – să devină portar necalificat la propriul palat.
• „O mică armată de mascaţi au fost azi-noapte pe urma fugarului Nicolae Galeş.” (Pro TV, 16 martie 2011)
Chiar dacă e la singular şi mică, armata a fost, se pare, suficient de activă, încât să îi provoace comentatorului un dezacord între subiect şi predicat.
• „Numai timpul este singurul şi unicul care decide.” (Radu George Serafim, TVR Cultural, 15 martie 2011)
Un şirag de perle multicolore, în doar câteva cuvinte: un ligament roz nepreţuit (pul+e) şi un pleonasm sidefiu (singurul+unicul).
• „Va scoate în stradă minimum cel puţin 50.000 de oameni.” (Gabriela Vrânceanu Firea Pandele, Antena 3, 15 martie 2011)
Uite că n-a fost aşa. Românii au oferit mereu surprize în ceea ce priveşte apatia. Deşi sondajele arătau o nemulţumire înfricoşătoare a populaţiei faţă de noul Cod al Muncii, în faţa Parlamentului nu s-au strâns, la dezbaterea moţiunii de cenzură decât doar numai maximum cel mult în cel mai bun caz vreo circa aproximativ în jur de cam 15.000 de protestatari.
• „Arbitrul s-a grăbit repede să fluiere.” (Sevilla-Barcelona 1-1, DigiSport TV, 13 martie 2011)
Când îi arbitrează pe nişte extratereştri, conduşi de Leo Messi, orice arbitru nu trebuie să se grăbească lent şi încet, ci rapid şi iute, ca să nu aibă surprize şi să-l prindă etapa viitoare tot printre noi, nu printre ei.
• „Am stat în casele japonejilor.” (Mihai Tatulici, Realitatea TV, 13 martie 2011)
Puternic marcat de tragedia poporului japonez, venerabilul teleast a mărturisit, stâlcind consoane, nu numai că a stat o lună la niponi în ţară, ci chiar în casele lor. Dacă tot a avut ocazia, privilegiul, ar fi trebuit să ne spună dacă japonejii, în intimitate, sunt mai rafinaţi ca francejii, mai băţoşi ca englejii, mai serioşi ca suedejii şi mai perverşi ca olandejii. Mai muncitori decât chinejii se pare că nu mai sunt.
• „Cum a spus domnul Şmecher.” (Robert Negoiţă, Antena 3, 10 martie 2011)
Nu ştim dacă intenţionat sau nu, dar dl Negoiţă a pocit cumva în sens corect numele analistului TV Niels Ştecher... Schnecker.
• „Lăsaţi-mă să termin tot ce am de spus până la capăt.” (Parlamentar al opoziţiei, Realitatea TV, 13 martie 2011)
Aşa e! Opoziţia trebuie lăsată să-şi ducă propoziţia până la final, încheiere, sfârşit şi epilog.
• „Le pică ca o mănuşă în autismul pe care ei şi l-au dezvoltat.” (Niels Schnecker, Antena 3, 16 martie 2011)
• „Acesta e scopul adevărat al moţiunii.” (Emil Boc, Antena 3, 16 martie 2011)
Străduindu-se să nu facă o nouă gafă de limbaj, premierul s-a ţinut tare până la ultima propoziţie de la dezbaterea moţiunii de cenzură, când a oferit naţiunii, în loc de soluţii, acest ligament, pe cât de mare, pe atât de impertinent.
11 martie 2011
Votul concesiv, balaurii şi căpuşile
În loc ca, la fiecare scrutin, să alegem apăsaţi de dilema că ar fi bun şi ăla, şi celălalt, şi unul, şi altul, am ajuns să alegem în silă, aruncând votul în urnă, cu sentimentul că n-ar fi meritat nici ăla, nici celălalt, nici unul, nici altul. „Ce să facem, asta e, lasă, că, până data viitoare...” Până data viitoare ce? Această idealizare comodă a viitorului care va naşte el, de la sine, candidaţi mai buni ne-a aruncat în şanţ.
Votul concesiv este mai periculos chiar decât votul negativ, pentru că, la votul negativ, măcar ştim că, din doi, unul e cu certitudine mai rău şi aplicăm alternativa, selecţia între plus şi minus. Dar votul concesiv nu ne dă (în cazul fericit în care ne mişcăm din case spre secţiile de votare) decât frustrarea unui amor fără orgasm, a unei rutine muribunde, ca într-un cuplu plictisit, care trece prin dormitor doar pentru că amândoi au impresia că, astfel, o să se mai lungească băltirea călâie din familie, când nu există şansa reîndrăgostirii sau curajul divorţului.
Să ne gândim o clipă la ultimul an electoral pentru preşedinţie, 2009, când au intrat în scenă pioni, cai, nebuni – hai, treacă de la noi, şi ture -, dar nicio regină, niciun rege. Cum să meargă ţara bine când, în confruntările finale, clasa politică a aruncat în arenă exponate ca Taifunul Băs, Damigeana de Tablă, Mim Fantomescu, după ce se pierduseră pe drum tot felul de figurine, în frunte cu Prinţul de Pârţland şi Element Horor? Cum să iasă bine piesa noastră politică, dacă am avut de ales între Uraganul Pestilenţial, Ezitantul din Pădurea Stângită, Chucky Făr’ de Pupile, Dr. Buc, Steaua Jos Răsare şi Ciocănitorul Doody?
Pentru ca hemoragia naţională să se oprească, toţi aceştia ar fi trebuit strânşi cu garoul de avocaţi ai poporului şi duşi la clinici de dezalcoolizare sau de vitaminizare, la centre de deparazitare sau de vertebrare, dar în niciun caz lăsaţi de către puzderia de partide care i-au lansat să aibă un rol reprezentativ în scrutinul naţional.
Bazinul nostru electoral fără de raţiune naşte monştri. Ei se simt bine în mijlocul nostru, tocmai pentru că nouă nu ne este bine în mijlocul lor, în cercul strâmt de soluţii pe care l-au creat, în care nici inima şansei de supravieţuire nu mai are loc să bată de atâtea blocaje şi decepţii. Dar nu sunt numai ei de vină. Păsările măiastre ale politicii noastre au dispărut şi pentru că indiferenţa, incultura, iresponsabilitatea, plăcerea de a fi minţiţi a celor mulţi au distrus şi rezervele de seminţe, şi luciul apelor, şi cuiburile de odihnă şi perpetuare ale creaturilor care ştiau ce a acela un zbor sus, un zbor cu perspectiva interesului general naţional, nu numai câte un meschin, josnic zbor deasupra unui cuib de muci, buci sau curci.
În aceste cuiburi groteşti ale curvăsăriei sexuale şi economice din politica românească se aud cum colcăie ouăle balaurilor şi căpuşilor de ieri, de azi şi de mâine, care vor să mai să mai sugă o secundă, un an, un mandat. Încă din stadiul de larvă, aceste sinistre creaturi trepidează de pofta de a mai prinde un kilometru de autostradă existentă numai pe hârtia igienică, o licenţă bine acoperită legal pentru devalizare, un stufos studiu de fezabilitate pentru demolarea naţională. Vina nu este numai a lor, că au în gene numai verbele „a suge” şi „a roade”, ci şi a noastră, că nu ştim să dezinfectăm, să deratizăm, să reconstruim instituţia politicii adevărate.
Andrei Păunescu
Figuranţii
Regizorii au fost ucişi încet,
Actorii nu se simt, nici ei, prea bine,
E vremea şefilor de cabinet
Şi-a foştilor tălmaci de limbi străine.
Ridicaţi de potop,
În deceniul profan,
Figuranţii în top,
Figuranţii-n prim-plan.
Au intrat în scenă figuranţii,
Care cred că sunt nemuritori,
Figuranţii au ajuns celebri,
Dându-le otravă la actori.
Nu există veste mai urâtă,
Ca măruntul zornăit de lanţ,
Sar la cârme moaşe comunale,
Lumea e pe mâini de figuranţi.
Figuranţii spun şi ei cuvinte,
Cică sunt artişti neînţeleşi,
Au intrat în scenă figuranţii
Ce-şi plătesc ascensiunea cash.
Toată drama noastră cade-n farsă,
Trecem prin tunel cu ochii-nchişi,
Figuranţii fără de ruşine
Iau puterea, ca pe un bacşiş.
Prostul ăla ce-a umblat cu tava
A ajuns să fie el servit,
Două viziuni, aceeaşi piesă,
Pentr-un figurant nenorocit.
Nici măcar acces la tragedie,
În curând, nu vom putea avea,
Figuranţii deformează totul,
Ce caricaturi în temenea!
August 1995, Haţeg
4 martie 2011
Emisiunile trece, perlele rămâne (44)
Din puţul fără fund, cu telecomandă
• „Partidul acesta au reuşit să depăşească greutăţile...” (Emil Boc, Antena 3, 27 februarie 2011)
Partidul, prin definiţie, este format din mai mulţi oameni, aşa încât nu e ilogic, chiar dacă e absolut negramatical, să i se pună alături un verb la plural. Suntem siguri, însă, că premierul Boc, înalt cadru universitar, nu a greşit la întâmplare, ci a ţinut neapărat să arate că în Partidul Democrat-Liberal sunt mai mulţi membri, nu doar preşedintele Traian Băsescu, despre care toată lumea ştie că duce singur în spate partidul, în treburile căruia Constituţia tocmai că nu-i dă dreptul să se bage.
• „Hormonii la femei până la menopauză reduce riscul...” (Florin Condurăţeanu, OTV, 1 martie 2011)
Ceva trebuie obligatoriu tratat aici: ori reducem numărul de hormoni până rămâne unul singur, care să se acorde cu verbul „reduce”, ori punem la plural verbul, până ajungem la forma corectă „hormonii reduc”.
• „E o fată tânără care am tot respectul din punctul meu de vedere.” (Marian Vanghelie, Hot News, 30 martie 2009)
Deşi destul de veche, această precizare revine în actualitate, după ce primarul Sectorului 5 a afirmat public că a învăţat să se îndrăgostească, exact de la Lavinia Şandru, odată cu lansarea Pădurii Îndrăgostiţilor, căreia i-a oferit, generos, un teren.
• „Pacientul se pare că este dascălul bisericii din Grădiştea – Ilfov şi a fost internat la Spitalul Elias cu fractură de coloană... Ne puteţi spune dacă va fi operat sau este o afecţiune uşoară?... Aţi aflat dacă căzătura are legătură cu incendiul?... Probabil că biserica este cimentuită.” (Antena 3, 25 februarie 2011)
Mai întâi, ni se spune că omul, căzut de la 12 metri, are fractură de coloană, apoi aceeaşi voce întreabă medicul aflat la telefon dacă nu cumva e vorba de o afecţiune uşoară. Noi, deşi nu suntem medici, putem răspunde sigur că, dimpotrivă, afecţiunea este foarte gravă. Ca tortul gafelor să fie bine împopoţonat, mai consemnăm aici o cacofonie splendidă (că-că) şi un cuvânt dubios, „cimentuită”, care pare să semene cu „cimentată”.
• „Traian Băsescu a făcut numai acţiuni riscante şi multe i-a ieşit.” (Mugur Ciuvică, Antena 3, 26 februarie 2011)
Scăparea dlui Ciuvică are, cu siguranţă, o explicaţie solidă: Traian Băsescu, în fond, a făcut o singură acţiune riscantă care i-a ieşit: întreaga sa activitate politică, în care a câştigat totul (simpatie, alegeri, avere) şi nu a făcut nimic din ce a promis.
• „De-atunci şi până când s-a aruncat de pe bloc acum, omul era abătut şi chiar supărat.” (Antena 3, 25 februarie 2011)
Păcat că sinucigaşul nu a fost vesel şi chiar bine dispus, că poate ar fi zburat şi chiar ar fi planat pe o suprafaţă care să-i fi cruţat viaţa. Gafa e din categoria „E nasol, dar urât”, „E grasă, însă obeză” sau „E prost, dar tâmpit”.
• „Toate argumentele care le-am adus se loveşte de ideile sale fixe ale ministrului muncii.” (Bogdan Hossu, Realitatea TV, 25 februarie 2011)
Totul este potrivit în acest tablou cu lider sindical ce atacă guvernul: ton încrâncenat, rostire sacadată, absenţa prepoziţiei „pe” de la un acuzativ, dezacord între subiect şi predicat şi tautologie. Cum ar fi fost să avem parte de o exprimare rafinată? Nu e, deci, de mirare că sindicalistul este reales în funcţie continuu, de două decenii.
• „S-ar putea ca mâine să nu mă mai salute bătrânul ăla şi mi-ar pare rău.” (Mircea Băsescu, Antena 3, 23 februarie 2011)
Chiar dacă bătrânul respectiv ar fi sau nu profesor de română, ar fi explicabil dacă nu l-ar mai saluta pe M.B., care calcă în picioare conjugările verbelor, la fel cum fratele său, Traian, preşedintele României, calcă în picioare toată societatea românească, de atâţia ani.
• „O ţară întreagă (Libia) este sfâşiată de lupte feroce.” (Antena 1, 26 februarie 2011)
Când e vorba de oameni, ar fi de preferat termenul „atroce”, chiar dacă taberele rivale din ţara arabă manifestă porniri animalice.
• „De aceea aceasta preşedenţie e aşa.” (Andrei Marga, Antena 3, 27 februarie 2011)
De la un mare profesor universitar, rector, fost ministru al învăţământului, ne-am fi aşteptat măcar la o mai bună cunoaştere a cuvântului corect care este “preşedinţie” (de la “preşedinte”), la care, la un moment dat se spunea că ar fi putut candida.
• “Focuri de armă în Cartierul Militari din Capitală: un echipaj de poliţie urmăreau nişte suspecţi…” (Realitatea TV, 2 martie 2011)
Sigur că într-un echipaj sunt mai mulţi poliţişti, dar substantivul rămâne la singular, oricâţi oameni ai legii sunt în echipă şi orice grad au ei.
• „Mihai Gâdea: Ştiam că Lincoln e un nume de maşină...
Bogdan Teodorescu: Da, dar e după numele unui preşedinte împuşcat.” (Antena 3, 2 martie 2011)
Fără comentarii. Le-a făcut profesorul Bogdan Teodorescu, în direct, la „Sinteza zilei”.
3 martie 2011
“Zece zile de iubire” în Bucureşti
“Şi totuşi există iubire” şi “Manifest pentru sănătatea pământului” sunt două expresii care au făcut carieră în anii ’80. Adrian Păunescu a scris aceste cuvinte, le-a aşezat în poeme, cărţi, cântece, filme şi conştiinţe, le-a transformat în titluri şi refrene atât de fireşti, de bine potrivite şi de durabile, încât ele au putut sta, ca frontispiciu, stagiunii “Zece Zile de Iubire”, desfăşurate între 14 şi 24 februarie 2011, între Sfântul Valentin şi Dragobete, perioadă dedicată iubirii, prin tradiţie. Oamenii au venit la manifestările de muzică, poezie, umor, desen, dialog şi proiecţii cinematografice cu entuziasmul pe care îl dă sentimentul că nu toţi oamenii publici urmăresc un interes imediat, că mai sunt artişti şi oameni publici care încearcă să păstreze pământul sănătos, încât el să-i ţină în viaţă şi pe urmaşii noştri. Am participat la această stagiune despre care vorbesc datele prezentate succint mai jos, imaginile cu spectatorii veniţi la concerte şi, mai ales, sutele de gânduri scrise de oameni, în apărarea sănătăţii pământului. Până la urmă, acest lucru este cel mai important, că ne mai pasă, că le mai pasă, că mai avem o şansă:
Muzică şi dragoste pentru natură în Alive Club
• Locul: Alive Club, Bucureşti.
• Data: 17 februarie 2011.
• Durata: trei ore.
• Număr de participanţi: 200.
• Distribuţia manifestării: Emeric Imre, ”Vacanţa Muzicală” (Radu Pietreanu, Mihai Napu şi Tică Lumânare – trei chitare şi trei voci), Andrei Păunescu (voce şi chitară) + Trupa Totuşi (Ionel Tănase Tase – tobe, Vlady Săteanu – bass, Mihai Napu - clape).
• Calitatea manifestării: excelentă.
• Calitatea organizării: foarte bună.
• Noutăţi: “Unde să pleci” (o piesă de Andrei Păunescu, pe versuri de Adrian Păunescu, care a mai fost cântată o singură dată în public, în 1999, la Casa Studenţilor).
• Evenimente: în clubul situat pe strada George Enescu, lângă Magazinul Eva, s-a desfăşurat a doua manifestare de muzică, poezie, umor, desen şi dialog din stagiunea “Zece zile de iubire”
(14-24 februarie 2011), sub genericul versului lui Adrian Păunescu: “Şi totuşi există iubire”. La manifestarea cu intrare liberă, s-au distribuit gratuit tuturor participanţilor ce au umplut sala reviste Flacăra lui Adrian Păunescu şi alte materiale culturale. Caricaturistul Mihai Pânzaru PIM a realizat portrete, pe loc, autorilor celor mai frumoase mesaje, scrise pe tema apărării naturii.
• Succesele spectacolului: “Suntem aroganţi”, “Amor cubist” (Andrei Păunescu + Trupa Totuşi), “Între înger şi drac” şi programul de imitaţii (“Vacanţa muzicală”), “Nebun de alb” şi “Oraţie de nuntă” (Emeric Imre).
„Manifest pentru sănătatea pământului” la Sala Palatului
• Locul: Sala Palatului din Bucureşti.
• Data: 24 februarie 2011.
• Durata: trei ore şi jumătate.
• Număr de participanţi: 4000.
• Distribuţia manifestării realizate de regizorul Cornel Diaconu (Asociaţia „Pro Familia”) şi Lavinia Şandru (iniţiator, organizator principal şi prezentator al manifestărilor stagiunii):
Alina Dragomir, Andrei Păunescu + Trupa "Totuşi" (Ionel Tănase Tase - tobe, Vlady Săteanu – bass, Mihai Napu - clape), Silvia Ştefănescu, Valentin Moldovan, RoMania, George Nicolescu, Maria Crăciun, Colegiul PIM, Raul Cârstea şi Constantin Neculae, "Vacanţa Muzicală" (Radu Pietreanu, Mihai Napu, Tică Lumânare), Emeric Imre, Victor Socaciu, Florin Chilian, Direcţia 5, Felicia Filip, K1.
• Calitatea manifestării: extraordinară.
• Calitatea organizării: excelentă mobilizarea organizatorului principal, Asociaţia “Iniţiativa 2003” (Lavinia Şandru, Vicenţiu Popa), a Asociaţiei “Pro Familia” (Cornel Diaconu, Gina Ştefan, Viorica Zorilă, Mihai Apolozan, Răzvan Popa), cu sprijinul Primăriei Sectorului 5 (Marian Vanghelie), al regizorului Cristian Mihăilescu, al revistei “Flacăra lui Adrian Păunescu” (Andrei Păunescu), al directorului Sălii Palatului, Lucian Iliescu, al sponsorilor şi al membrilor caravanei “Zece Zile de Iubire” (care au mers zilnic pe străzile Capitalei, strângând mesaje şi promovând evenimentele).
• Evenimente: spectacolul a fost transmis în direct de postul N24 TV şi a încheiat seria de manifestări de muzică, poezie, umor, desen şi dialog din stagiunea “Zece zile de iubire”
(14-24 februarie 2011), sub genericul versului lui Adrian Păunescu: “Şi totuşi există iubire”. Intrarea a fost gratuită, pe bază de invitaţii, primite în schimbul câte unui mesaj lăsat organizatorilor, pe tema „Manifest pentru sănătatea pământului”. Caricaturistul Mihai Pânzaru PIM a realizat sute de portrete participanţilor la spectacol. Imnul stagiunii - cântecul „Depinde totul doar de noi” (versuri de Andrei Păunescu pe o veche muzică italienească) a fost prezentat în deschiderea şi în finalul excepţionalei manifestări de la Sala Palatului, de către Trupa Totuşi şi ceilalţi artişti prezenţi pe scenă.
• Organizatorii (Pro Familia, Iniţiativa 2003 şi Flacăra lui Adrian Păunescu) au acordat numeroase premii, intitulate „Manifest pentru sănătatea pământului”, după un ritual emoţionant, în care personalităţi aflate pe scenă au rostit cuvintele „laudatio” şi au înmânat distincţiile (realizate de plasticiana Mariana Pachis din cd-uri reciclate, colorate în verde şi gravate cu însemnele stagiunii „Zece Zile de Iubire”): regizorul Cristian Mihăilescu a înmânat premiul lui Eugen Terteleac (lider al comunităţii românilor din Italia), sportiva Ruxandra Dragomir – Ministerului Mediului (reprezentat de secretarul de stat, Cristian Apostol), foarte tânăra cântăreaţă Maria Crăciun – lui Marian Vanghelie (primarul Sectorului 5), Andrei Păunescu a anunţat premiul primit de jurnalistul Marius Tucă (absent, directorul „Jurnalului Naţional” a fost prezent printr-un mesaj filmat, proiectat pe marele ecran al sălii), profesorul Gheorghe Stoica – pentru Compania Blue Air (reprezentată de Gheorghe Răcaru), creatoarea de modă Wilhelmina Artz – lui Giorgio Versace, fondatorul Casei Orizont, soprana Felicia Filip şi regizorul Cristian Mihăilescu – savantului Gheorghe Oprea (pe ecranul sălii a fost prezentat momentul decernării premiului, la Opera din Cluj, filmat cu câteva zile în urmă), Florin Vâlnei – postului Naţional TV, Lucian Iliescu, director al Sălii Palatului – cantautorului Florin Chilian, Lavinia Şandru – Consiliului Naţional al Audiovizualului, parlamentarul Valeriu Steriu – Firmei Jidvei, muzicianul Radu Fornea (K1) – solistei Felicia Filip. Au mai primit premii Societatea Română de Radio şi Complexul Phoenicia.
Noapte de rock la Crossroads
• Tot în seara de joi 24 februarie, târziu, după Sala Palatului, am mers la Club Crossroads, pentru un concert de rock şi folk organizat de Dana Osiac, cu sala plină şi multă energie . Am cântat noi, cei de la Totuşi (cu Tase, Vlady, Napu şi Andrei), Ţapinarii, Marius Matache şi Micul Paris. Excelentă noapte!