31 ianuarie 2008

Schimbarea la faţă a lui JR? Nu! Schimbarea noastră de perspectivă!

Mi-e atât de ruşine de ipocrizia celor care nu recunosc că se uită la filme uşoare şi că ascultă muzică vulgară, încât nici nu mai îndăznesc să spun că nu consum telenovele şi nu-i ascult pe Florin Salam şi pe Sorinel Puştiul, încuiat în casă ori furişat în maşină. M-am rugat să apară ceva, să mă pot fideliza măcar unui serial-telenovelistic, ca să am destulă credibilitate când spun că nu sunt client de poveşti siropoase şi de hituri de gen „Haide-hai, să-ţi fac damblaua, / Să mă cauţi cu salteaua, / Sunt bărbat adevărat / Şi sunt cel mai bun la pat.” Ruga mi-a fost ascultată, şi „Dallas”-ul a revenit. Acum am autoritatea să spun tuturor că dau de pământ cu toate scenariile braziliene şi că închid volumul maneliştilor, din moment ce recunosc, fără reţinere, că rar mi se întâmplă să pierd vreun episod din „Dallas”. Am văzut filmul de trei ori, plus ediţia în derulare pe Romantica TV.

••• Cea din 1979-80 nu se pune, pentru că eram prea mic. La 10 ani, eram prea puţin răbdător cu drama-foileton despre afaceri, familii, intrigi şi politică, mai ales că serialul ne-a fost întrerupt brusc, atunci când nici măcelarii de la cenzură n-o mai puteau scoate la capăt tot tăind scenele cu finanţarea loviturilor de stat din ţările sărace, de către imperialiştii care îşi voiau înapoi sondele, că nu mai rămânea nimic din film. Şi l-au oprit de la difuzare fără explicaţii. Am rămas, atunci, cu impresia tulbure că, printre personajele ostentativ pozitive, eminamente plicticoase (Bobby - băiatul bun de serviciu; Pamela - idealista de serviciu; Miss Ellie - împăciuitoarea de serviciu) şi personajele monocolore, la fel de stângaci conturate, de se vedea de la o poştă ce e cu ele (beţiva veşnic frustrată - Sue Ellen; ratatul cu ambiţii - Cliff; văcarul limitat, dar bun la inimă ca animalele pe care le îndruma - Ray), există, totuşi, un tip, care enervează pe toată lumea, care joacă pe toată lumea după cum îi vor pălăria şi puţul şi care, prin urmare, este interesant: ticălosul J.R. Ewing.
••• În 1990-91, filmul s-a dat din nou, de data aceasta întreg, pe TVR. Impresiile din copilărie mi s-au reconfirmat. La 21 de ani, intrat deja în lupta zilnică a propriei familii, devenită instituţie, pentru supravieţuire, am început să fiu şi mai intransigent cu falsitatea personajelor pozitive, creionate prea de tot, dar mai puţin radical, mai analitic, cu monstrul J.R. Parcă nu era chiar atât de ticălos cum spuneau telespectatoarele puritane de la prima difuzare. Parcă nimic nu avea sens fără veninul necesar al canaliei.
••• În 1998-99, Antena 1 a reluat serialul, dar de la jumătate încolo. N-a fost o idee bună să se treacă exact peste epoca de formare a conflictelor, dar m-am uitat din nou, şi aşa. Personal, trăiam, de ani şi ani, în capitalismul cel mai sever, reinstaurat la Bucureşti. Familia noastră trecuse prin lungi perioade în care nu ştia dacă va avea cu ce să-şi plătească facturile de luna viitoare. Aveam şi momente de vârf, cu publicaţiile „Totuşi iubirea” şi „Vremea”, cu Cenaclul reînviat, cu cărţile şi emisiunile TV, dar pricepeam că lumea în care intrasem tocmai asta era: societatea posibilităţii de a ajunge pe culme, de unde, cu puţină neatenţie, te poţi prăvăli imediat în faliment. Iar „Dallas”-ul vorbea tot mai mult despre ceea ce ni se întâmpla tuturor, la muncă, în familie şi între cunoscuţi: toată lumea vrea să iasă la suprafaţă ca să respire, toţi se luptă fără milă pentru un ban, pentru o poziţie, toţi fac compromisuri, mai mari sau mai mici, ca să reziste, să nu le-o ia înainte cavaleria de şmecheri, tot mai agresivă şi mai fără de milă. În mintea mea, personajele pozitive ale serialului se scufundau, cu fiecare episod, într-o jenantă lipsă de credibilitate şi de autenticitate, pentru că societatea pe care o jucau în faţa noastră nu mai era America îndepărtată, ci chiar România capitalistă, care se zbătea lângă noi, sub noi, peste noi, în fiecare zi. Şi, peste tot, pe la toate tejghelele, birourile, telefoanele, ministerele, agenţiile, regiile şi oficiile unde mă aflam, mişunau şi acţionau J.R.Ewingii reali. Care minţeau, şantajau, mituiau, falsificau, profitau, înşelau, corupeau, furau, curvăsăreau, creau diversiuni, adică supravieţuiau în junglă, voind putere, bani şi notorietate. Monstrul J.R. pălea în faţa realităţii (româneşti).
••• Din toamna lui 2007, serialul se dă din nou, pe repede înainte, zilnic. Figurile pozitive nu mai sunt credibile aproape deloc. Vânzătoarele de pâine şi frizeriţele de azi s-au emancipat şi nu mai jură necondiţionat că Bobby, Pam, Ellie şi Ray sunt buni, dacă nu se arată şi puţin răi, pentru condimentare. Casieriţele şi chelnerii din 2008 au văzut atâtea trecându-le prin faţă, că nu-l mai bombăne pe J.R. decât când mogulul întrece măsura, dar nu pentru orice şantaj sau fals - locuri comune ale vieţii noastre de fiecare clipă. Se compară copilăriile de fiecare săptămână ale petrolistului, cu guvernările noastre iresponsabile, care au făcut praf nu adversari de familie, ci economia naţională cu totul? Mai pare J.R. diabolic, când sute de mii de oameni strigă de ani şi ani că banii le-au fost înghiţiţi de găuri negre, jocuri şi fonduri, dar nimeni nu vrea să le facă dreptate? Mai pare imoral texanul care se uita noaptea, clandestin, în testamentul lui taică-său, când hoţii noştri aleşi se uită ziua pe harta ţării, să vadă cum mai pot pune de-un ultim tun? Măcar J.R. îşi iubeşte tatăl, copilul, familia, compania!
••• Şi iată-l pe monstru, devenit om între oameni. Sau, mai degrabă, iată-ne pe noi, devenind monştri între monştri, care îl fac pe căpcăunul din serial să pară un locuitor de rând al omenirii capitaliste, mai mult lateral dezvoltate, fragmentate, însingurate, înspăimântate, abrutizate. Care acceptă orice. Şi care îşi schimbă viziunea asupra răului, cultivând răul în ea însăşi.

andrei_paunescu@yahoo.com

30 ianuarie 2008

Linişte


Nu-ţi pot da nume,
Nu am cum să te strig,
Nici o adresare
N-ar fi întreagă,
N-ar semăna
Cu chemarea dinăuntru.

Nici iubita mea,
Nici dragă,
Nici dragostea mea
Nu au puterea
Să adune
Înţelesul
Atât de frumos
Când nu e spus,
Atât de comun
Când e rostit.

Tac.

Vei înţelege
Din linişte
Singura
Adevărată
Declaraţie de dragoste.

Andrei, tăcutul ascuns în toate

29 ianuarie 2008

Integrarea în poşircă (pe axa de cârnaţi Bucureşti-Budapesta)

Dacă doriţi să revedeţi din programul de acum un an...

Exodul: "Români, vă ordon, treceţi graniţa! Cu buletinul"
. Ca tot omul care se respectă, am fost serios de mic, dar m-am prostit la bătrâneţe. Mâine-răspoimâine adun 39 de episoade, în care nu m-am putut rupe niciodată de fabuloasele programe tv româneşti de an nou, nici în epoca Saiuz-ului alb-negru al bunicii, nici în a Telecolorului optzecist, nici în a telecomenzilor democrat-copos-populare. Nu m-am rupt până acum, dar tot ce e bine are un final. Nu numai că am plecat de revelion, dar unde şi cu ce învăţăminte? Nu prea departe. La tradiţionalii prieteni unguri. Odată cu atâţia alţi daci, hotărâţi să nu mai stea doar în propria bătătură, ci să scrie ultimele pagini ale exodului cu paşaportul, ca să se reverse înapoi acasă, în 2007, doar cu buletinul, palmat lejer, european. E vremea buletinului, şi la electrocasnice, şi la graniţă. Surpriza fu mare, căci înşişi ungurii nu s-au prea văzut pe propriul lor vapor de An Nou dunărean, din pricina românilor şi a câtorva italieni. Iar, dacă, totuşi, pe ici-colo, s-au mai văzut, de auzit nu s-au prea auzit. Am tras degeaba cu urechea pe la prora, am căutat să desluşesc silabe prin toaletă, am iscodit zadarnic frânturi de vorbe pe ringul de dans, doar-doar mă va mângâia dulşea limbă maghiară. Am rămas nemângâiat! O sută de guri vorbeau, mâncau şi beau româneşte, vreo câteva, rătăcite - italieneşte şi prea puţine în mlădiosul grai de Budă şi Pestă. Până şi ospătarii, după primele noastre tentative de a ne înţelege, elegant, internaţional, într-o engleză nemţită special pentru ei (dialect agreat pe scară largă în Gulaşland), ne-au spus-o onest: “Nu-i mai bine pe rumuneşte?” Bineînţeles! Cum nu? Ja! Igen! Ok!

Ospăţul: "Noi suntem români" la pupa
. Fraţii unguri stau mai bine ca noi la drumuri şi la hipermarketuri. Stau bine şi la civilizaţia preţurilor în turismul curent, dovadă că trei zile în deplină civilizaţie a confortului costă pe la Budapesta cât trei sferturi de pat la Poiana Braşov, o noapte. Stau bine şi la tupeul de a se considera buricul continentului, dar asta nu înseamnă că nu am observat că vinul la liber de pe vapor n-a fost Tokay, ci un soi pe cale de licenţiere, Poşirka, la alegere, roşie şi albă. Dacă ne-ar fi servit cu gulaş, cârnaţi şi paprikaş, ar fi fost mai cinstit, decât să eşueze în rafinamente la care nu se pricep, cu cerb trântit peste dulceaţă, cu pui de baltă cam nespălat pe picioare, cu prosciuto lângă un pepene mai degrabă vernil decât galben şi cu ciulama pe post de paste în tricolorul italic. Organizatorii s-au mai spălat de păcate la sarmalele post-aderare, care încercau firav să copieze reţeta Rubi-Săcărâmb, “cea mai strălucită încarnaţie a geniului românesc” de oală, cu varză acră, orez cât mingea de ping-pong şi multă unsoare. A fost un motiv în plus pentru petrecăreţii valahi să cânte, la Budapesta, la trecerea în anul aderării europene, “Treceţi batalioane” la babord şi “Noi suntem români” la pupa, tocmai când ambarcaţiunea aluneca pe sub podul Erzsebet, ca sarmaua pe gâtlej.

Muzica: "Voc of laif"
. Când tocmai ne întrebam de ce nu e şi ceva spanac în meniu, a început programul trupei de pe vapor. Ne-am dat seama cât era să ne înşelăm. Băieţii aveau voinţă de fier (ca braţul lui Popeye, apropo de spanac), sârguinţă de lăudat, scule de invidiat, o listă temeinică de ever-green-uri, dar urechi de lemn şi degete de sârmă. Stăteau bine cu luminile, dar mai prost cu talentul. Şi cu accentul. Din unele sonorităţi, putem jura că au cântat (e un fel de a spune) piese din ABBA (“Vatărlu”), Roy Orbinson (“Priti vomăn”), Dire Straits (“Voc of laif”). Dar nu lăutarii-s vinovaţi, ci profesorii care nu-i pot învăţa pe vecinii noştri să se împace cu dubluveul, mă rog, cu dabăliu-ul. Aflaţi pe acelaşi vapor, venerabilul chitarist compactist Costi Cămărăşan, străvechiul sunetist flăcărist George Chirca şi necruţătoarea ziaristă tangoistă Alice Năstase ascultau şi ei, sprijiniţi sideral de câte un deget în falcă, unde a ajuns limba care, odată, fusese engleză, înainte să o lege de catarg guriştii de pe Duna.

S-a întors lumea cu preţurile în sus
. Drumurile recente prin câteva oraşe europene demonstrează că s-a întors lumea cu preţurile în sus. Maghiarii tremură de frica TVA-ului de 25%, a deficitului ascuţit până la 10% care le poate sparge gogoaşa şi a românilor care le trag preşul cu investitori străini. Românii tremură de frig, de PIB şi de salariile minime pe continent. Occidentalii tremură de frica mâinii noastre ieftine de muncă. Orientalii tremură de emoţie că nu mai au vize pentru Dâmboviţa. Asta în timpurile în care cele mai scumpe cizme europene sunt la Chişinău, cele mai ieftine haine de lux - în buricul Vienei, cea mai scumpă motorină - la Szeged, cel mai ieftin program politic televizat - la Bucureşti, cel mai de bun simţ turism - în Balcicul românesc, administrat de câteva decenii bulgăreşte, cea mai scumpă pâine cu untură - la Bratislava şi, fără îndoială, cea mai ieftină naivitate - la Bruxelles, care ne-a primit în UE, dar nu ştie ce-a făcut. Şi, când şi-o da seama, o să fie prea târziu. Pentru că pericolul e că mai degrabă vesticii o să se integreze în poşirca balcanică, decât noi în năravurile scotch. Speranţa şi obiceiul rău nu sunt impozabile. De-aia, pe oriunde ajung, ai noştri cântă din tot plămânul “Noi suntem aici pe veci stăpâni”, chiar dacă sunt slugi la arendaşii de căpşuni.

. P.S. Aceste mărturisiri despre revelionul trecut, 2007, când am rătăcit pe Dunăre străină exact în clipa intrării noastre în UE, au mai văzut luciul tiparului în revistele “Hot Shop by Tomis Mall” şi "Flacăra". Acum le încredinţez luciului monitoarelor.

27 ianuarie 2008

Vă place mai mult şablonul nou al blogului?

Savin Badea mi-a scris că e mai uşor de citit blogul în forma grafică nouă. Dar domnia sa nu e singurul oaspete, aşa că vă rog să îmi scrieţi ce preferaţi: Forma Nouă sau Forma Veche? Sincer, cea veche era mai generoasă ca spaţiu, dar cea nouă pare mai caldă. Nu eu decid.
Aştept cu drag păreri, bineînţeles, pe lângă obişnuitele comentarii neobişnuite ale dvs.

26 ianuarie 2008

Să nu pleci

Şi uite, dintr-odată,
Că nu mai suntem doi,
Dintr-un băiat şi-o fată,
Cum ne numisem noi,
N-a mai rămas nimica
Şi totu-i dus de mult,
Mă şi cuprinde frica
Şi nu pot să te-ascult
Cum plângi sau poate mi se pare
Că eşti aici, în stânga mea,
Şi ies deodată pe cărare,
Strigând că nu pot rezista:

Fără tine-i cumplit,
Fără tine mi-e greu,
De n-ai fi tu cum eşti,
Eu n-aş rămâne eu,
Să-mi aduci ierni de iad,
Să îmi dai toamne reci,
Să mă-njuri, să mă cerţi,
Dar să nu poţi să pleci.

La fel ca noi e lumea,
Suntem banali de tot,
Dar, după-o noapte lungă,
Vin zorile şi pot
Să facă iar lumină,
Să-nvie ce s-a dus,
Să-ntoarcă Răsăritul
Cu faţa spre Apus.
Tu plângi? Sau poate mi se pare
Că eşti aici, în stânga mea,
Şi ies deodată pe cărare,
Strigând că nu pot rezista:

Fără tine-i cumplit,
Fără tine mi-e greu,
De n-ai fi tu cum eşti,
Eu n-aş rămâne eu,
Să-mi aduci ierni de iad,
Să îmi dai toamne reci,
Să mă-njuri, să mă-nşeli,
Dar să nu poţi să pleci.

Andrei, şi cântat, şi vorbit, şi singur, şi pentru Noi doi

• Dacă vreţi să ascultaţi piesa, daţi click pe: http://audio.neogen.ro/user/AAP1969/giw6a3hbf9rwfuqtof7g9mk8izucuyvb/

Bomba de sub salcie



Cum era să fiu, în 2007, victimă a celui de-al Doilea Război Mondial

. Era să trăiesc, sau mai bine spus, să mor, pe pielea mea, străvechea înţelepciune că un om, dacă a făcut un copil, dacă a scris o carte şi dacă a plantat un copac, poate muri împăcat. Nu îmi propusesem, desigur, încă, în planurile mele, cu o lună înainte de 38 de ani, să-mi închei conturile cu viaţa, dar nici nu ştiam peste ce urma să dau cu cazmaua, când tocmai voiam să plantez în curte un mănunchi de sălcii împletite, primite de la mama, la a şaizecişişasea sa aniversare. Cât e Constanţa Buzea de poetă, nu le mai putea convinge să încapă într-un ghiveci confort doi, pe un balcon, la etajul patru, şi mi le-a încredinţat, să le pun în pământ, pe locul unde fusese copacul copilăriei sale (până un idiot din Bucureştii anilor nouăzeci l-a tăiat, fără inimă şi fără lege), arbore scris în poezia “Să ai un plop în care să te sui”. În groapa făcută pentru înrădăcinarea sălciilor, am găsit o bombă neexplodată din al Doilea Război Mondial!

. Era 30 martie 2007, pe la cinci după-amiaza, când cazmaua mi se tot opintea, pe la 30 de centimetri în pământ. Mă duruse spatele toate zilele anterioare (nu o să ajung preşedinte, deşi semăn cu Traian Băsescu la necazurile la coloană), aşa că nu eram în stare să sap cu târnăcopul şi scurmam, convalescent, cu cazmaua. Într-un răgaz de câteva minute, am răspuns la un telefon. Era cineva de la Gherla. Nu temnicerul de serviciu, ci tatăl meu, care se afla în vizită la un om, dl. Bunea, pe care îl găzduise la Antena 1, la “O noapte cu Adrian Păunescu”, într-o emisiune “Schimbul de noapte” din 1998. Îşi aducea aminte cu drag că îl ajutasem să-şi organizeze expoziţia de icoane, ca decor, şi vedeau caseta împreună. Am închis telefonul, am reluat săpatul şi, nervos, înjurând ca pentru Liga Campionilor, am mai dat de câteva ori cu lama de oţel, să înfrâng oponentul din noroi. Apoi, într-o clipă, m-au trecut transpiraţiile, când am văzut în ce loveam: un tub gros şi ruginit de metal, căruia tocmai îi curăţasem de pământ şi roşeaţă, din şoc, unul dintre capete, până a ieşit la iveală ceva ce semăna prea bine cu o capsă. L-am scos din pământ, l-am pus într-un colţ de curte şi mi-am sunat un bun prieten, care lucrează în SRI, rugându-l să mă ajute cu un telefon de la instituţiile care pot prelua astfel de obiecte, pe care nimeni nu şi le doreşte prin preajmă. Nu eram sigur că e o bombă, mai ales că nu avea nici unul dintre capete ascuţit, aşa cum arată proiectilele de obicei. Dar nici nu eram sigur că nu era. În termeni civili, legumicoli, îi spuneam prietenului-ofiţer cum arăta scula pe care o aveam în mâini: cam cât un castravete considerabil, de vreo 25 cm, plat la ambele capete, cu o măciulie la o extremitate şi alte asemenea detalii, ce pot fi simpatice între amici, dar nu relevante în investigarea armamentului.
. Cei de la Protecţia Civilă, pe care i-am găsit la telefon după câteva apeluri, mi-au luat numele, dar nu a fost nevoie să le mai dau eu adresa, căci o ştiau deja. Mă verificaseră instantaneu în baza electronică de date, ca să nu fie vorba de o farsă. Apoi m-a sunat echipajul propriu-zis de intervenţie, care era la Ciolpani, pe la 40 de km de locul unde stăteam cu posibila bombardea şi aşteptam să vină cineva, ca să desluşească problema hamletiană, este sau nu este. Înainte chiar să ajungă poliţia, a venit iubita mea, căreia îi spusesem la telefon că am găsit ceva suspect acasă. Se ştie că femeile, dacă aud că un corp străin e în apropierea bărbatului lor, vin la locul faptei mai repede decât orice comando. Ne-am fotografiat iresponsabil cu fierătania, cu câinele, cu cazmaua şi, curând, ne-a pierit râsul când a venit poliţia. Nimeni nu era încă sigur dacă e sau nu e, dar, preventiv, am luat cu toţii distanţă de tub.
. Băieţii cu veste anti-şoc au ajuns şi ei în câteva minute, mi-au luat buletinul şi tubul metalic, cu o grijă care aproape că mi-a lămurit nedumeririle. Au filmat şi au aşezat comoara într-o ladă din maşină, dar nu mi-au spus nimic, până nu am început să mă scuz: ce să fac, eu am sunat, totuşi, mai bine deranjez de pomană, decât să se fi întâmplat ceva, nu am făcut armata la aviaţie sau la artilerie, aşa că nu ştiu exact cum arată bombele, dacă asta este sau nu este...
. Unul dintre specialişti m-a liniştit: “Este! Mai avem una în maşină. Tot în perfectă stare, calibrul 57, proiectil de artilerie antiaeriană din al Doilea Război. Dacă dădeaţi mai cu talent, sau cu târnăcopul, ca Dorel din reclama la spirtoase, făceaţi ceva deranj în cartier! Gardul - rabatat pe stradă, vecinii - cu oaspeţi nepoftiţi în sufragerie, casa dvs - într-o rână. Mai vreţi să ştiţi ceva?” Dar eu? - l-am întrebat, cu gândul şi la vecini, şi la casă, şi la gard, dar şi la propria-mi piele... “N-aveaţi nici o şansă! Explozie frontală, pe organele vitale, de la juma-de metru. Ziceţi mersi că aţi scăpat. Un centimetru dacă dădeaţi mai alături, şi vă adunam bucăţi, din toate curţile... Dacă mai rămânea ceva de adunat... Să trăiţi, haideţi, că mai avem treabă...”
. Cu fiecare minut, mi se făcea tot mai rău, reconsiderând aceste vorbe, de atâtea ori auzite, dar fără a fi înţelese pe măsură: să trăiţi! Cu fiecare gând, înţelegeam cât de durabil este un rău, un bombardament, făcut acum şaizeci şi ceva de ani, ale cărui dezastre încă mai pot omorî, fără nici o legătură cu cei care se războiau atunci, fără nici o legătură cu cei ce încă nu se născuseră atunci. Şi încercam să fac haz de necaz, că aş fi putut fi trecut la pierderile războiului, încheiat în mai 1945, deşi m-am născut abia în mai 1969. Mi-am sunat părinţii. Mai întâi pe tata, să-i spun ce am mai făcut eu prin Capitală, cum am dat de o bombă neexplodată, cât ei se uitau la Gherla, la o emisiune din ’98. Apoi, pe mama, să-i mulţumesc pentru sălcii şi să o asigur că era să le plantez cu preţul vieţii. Apoi surorile, copiii, prietenii şi pe Monica Ropotă, realizatoarea de la Romantica TV unde eram chemat în acea seară, să-i spun că era să nu mai aibă invitat, decât din bucăţi.
. Şi m-am mai gândit că, măcar dacă aş fi găsit în curte o bombă aruncată din avion, aş fi avut parte de o clacă, centimetru cu centimetru pătrat, din partea celor de la Poliţie şi de la Protecţia Civilă, căci ar fi cercetat pământul, fiind de presupus că mai sunt şi alte ghiulele neexplodate, căzute în acelaşi loc. Aşa, însă, fiind fericitul posesor doar al unui proiectil de tun, căzut răzleţ, trebuie să-mi sap singur curtea, în continuare. Deşi, sincer să fiu, cred că e suficient cât am plantat şi ce rod de baftă am cules deja, pe şira spinării mele şi pe şirul vieţii mele, care, iată, continuă, deşi norma, şi la copii, şi la cărţi, şi la copaci, mi-am îndeplinit-o. Şi pot semna, nesfârtecat,
Andrei Păunescu
(Foto: Alice Iulia)

Adecvare

De n-o să ai nici ţinere de minte,
E vina ta, memoria-i cuminte,
De voi putea să mi te amintesc,
E-un merit necurat, nepământesc.

Eu, singur, sunt comun, tu - prea banală,
Cărbuni rătăcitori de mult prin smoală,
Atâţia sunt, ca mine, mult mai breji,
Frumoase sunt ca tine în vârtej.

Doar unul - altuia, târziu îmi pare
Că ne-am fi fost de-a dreptul adecvare,
Ocean şi foc, magneţi, izvor şi sare,
Ne-am tâlhărit infam la drumul mare.

Spre minusul ce eşti, deschid cărare
Eu, plusul mort, când un opus nu are.

Andrei, cu aceeaşi pasiune pentru memorie

25 ianuarie 2008

Tentative de umor cu circumstanţe agravante

Nici n-am apucat să fac până la capăt pe grozavul, scriind despre situaţiile în care era să mor (cu buricul de gât la naştere, înecat în bazin, gazat lângă sobă, strivit la New York în 2001, detonat în curte şi câte altele), că am primit pe loc un sac de mărturisiri, din care am înţeles cât de naiv am fost să mă consider un mare norocos. Alţii mi-au luat-o cu mult înainte. Inclusiv la umor. Involuntar. Bafta mea a fost să rămân în urmă şi să le citesc mărturisirile:

Tudor Bâc:
“Avorton (născut prematur la 6 luni), am supravieţuit, dar veşnic mă voi simţi aşa. Mamare mi-a improvizat în primele 10 luni un incubator în recamier, din sticle de lapte cu apă fiartă. Sora mea Luminiţa s-a stins subit la 3,5 ani de hepatită, lăsându-mi şi mie flagelul. De ea s-au ocupat mămica şi tăticu. De mine s-a ocupat bolnav doctorul. Ajuns în spital cu icter mecanic galben, am fost externat în casa părintească mai mult decedat, dar mi-a făcut fierturi şi m-a tăiat sub limbă ghicitoarea Tanti Mandrina Boaşe.”

Gheorghe Atodiresei:
“O ciutură mi-a dizlocat clavicula nu şi gâtul (tata umplea troaca de porci). De care din noi să fi avut grijă întâi? Îl înţeleg. Eu puteam mânca singur. Deşi copil, am eschivat la stânga când inelul de fier mi-a ocolit creştetul pe la dreapta. Am înţeles pe loc să mă dau deoparte. Apoi tata a pus cârlig de siguranţă la lanţ, dintre care era să cad de mai multe ori în fântână când trebuia să-i dau drumul. Copilărind la ţară, trăgeam cu săgeţi cu vârf din siringi ruginite, pe piept aveam zale din sac. Jocuri de-a balaurul şi Sf. Gheorghe. Eu (balaur) dădeam foc la gaz lampant luat în gură şi suflat. Răposatul frate-meu (Sf. Gh.) mă înţepa cu coasa. Alte răni: căzut pătulul peste noi (tăiat în joacă bulumaci de la bază). Mutat la oraş, jocuri cu pocnitori din fosfor şi cuie în asfaltul moale, vara. Plus apă şi carbid în ambalaje de tablă. La Şcoala 4 în părculeţ, explodam cartuşe oarbe la leagăn (unul cu plumb a ajuns în secretariat). La jocul Poarta castelului, ca pedeapsă eram luat de glezne-umeri şi folosit ca berbec în zid din alţi copii.”

David Turcu-Buzeşti:
“Surmenat de capitalismul de cumetrie (patronul mi-e cumătru cu contabilul-şef de la Trezorerie, eu angajat în divizia de pază), cad în anorexie la servici de Tăierea Împrejur a Domnului (Sf. Vasile, mic chef după tura de revelion) şi ies din comă de Sf. Muceniţe Tatiana Diaconiţa şi Eutasia. Cumătrul nu mi-a scăzut zilele de comă din concediul legal.”

Eleodor Purcărea:
”Conduc bicicleta cu strabism. Accidente minore (căzături cu fractură de pelvis pe polei) şi contravenţii pe zebră călare (m-au prins că n-am descălecat pe trecere pietoni). De Florii, intrat involuntar în refugiu RATB din plexiglas. Trei copci. Seismul din 1986 m-a prins pe casă la ancorat antenă bulgari. M-a ţinut antena. 2003, în staţie, troleu garează greşit, calcă o colegă (îi dădusem prioritate) la 1,5 metri de mine. Remuşcări adânci.”

Ion Ciprian Manzilac:
“Depresie (copil picat la Veterinară al optulea sub linie), barbiturice, dezintoxicat cu lapte praf de soţie. Pareză (pomete drept strâmbat). Sechele grave şi azi, dar invizibile. Serviciul greu din industria uşoară (la filatură apoi la lipit tălpi cu înlocuitori), intoxicaţii cu prelandez rusesc şi inhalat viscoză precipitată. Cură la Siutghiol.”

Virgil Spermezeanu:
“Vizită la Moldoviţa de 1 Mai 1986 (iradiaţii de la Cernobâl), osteoporoză, silicoză. Salvat cu moare de varză şi nuci verzi. Câine de companie (cockăr spaniol) luat praf în urechi, apărut tumori maligne, răposat până la Sf. Mărie Mică.”

Ion Mihai Plăcintă:
“Am adormit în saună la Olăneşti. M-a scos fiul meu deshidratat şi plin de băşici. În armată, tot dormind, am uitat la fiert pe reşou din BCA cu rezistenţă improvizată slană, m-am sculat în fum negru-alb. Scăzuse apa. Îmi place gras, sărat şi pipă. Ulcer perforat precoce, aritmie, amputat labă dreaptă până la genunchi. Datorită domnului doctor Ionaşcu, şi azi mă bucur de o bătrâneţe frumoasă. Mulţumesc, doctore!”

Glasul tău

Ce e?
Ce–ai spus?
Nimic?
Iartă-mă,
Îmi auzeam
Subconştientul
Murmurând
Cu glasul tău.

Andrei, din ultimul ceas al secolului trecut

24 ianuarie 2008

O tăuroaică crizată

. Reproduc mai jos scrisoarea de dragostea a unei tinere, care-l iubeşte atât de tare pe un chitarist, tânăr coleg de-al meu, încât, în timpul creaţiei, uită nu numai de orgoliu, ci şi de gramatică, şi de logică. Citiţi şi vă bucuraţi, desluşiţi subînţelesuri şi vă amuzaţi de iubirea adolescentină care face ravagii, din inimă până în creier, din tubă până în coardă, din pix până în limbă:

Destinatar: Tiberiu
Expeditor: Ciocănete Galina
"Dragă Timberiu,
. De la început ţin să te anunţ că acest bilet nu ţi-am scris-o cu intenţia de a te supăra, ci jigni. Am scris-o cu mult înainte de a te cunoaşte, şi anume în 6 mai, ora 16.30 a.m. Nu prea ştiu să scriu, cum să le compun, dar te rog trece cu vederea peste asta. Atunci când ne-am cunoscut, eram cam crizată, sărită de pe fix. M-am gândit mult şi mi-am dat seama că poate te-ai supărat precis pentru fazele din april. Sper că nu te-ai supărat ce să fac fapta e consumată şi după ce ţi-am scris mai sus nu-mi pare rău că te-am cunoscut deloc.
. Alfel cum o duci la ce şcoală eşti unde vrei să dai? La ce ţi-ar place să dai? În oraş la noi nu avem la ce îmi place mie să dau. Scrie-mi despre tine date personale. Cred cu tărie în horoscopuri. Dacă vrei să aflii eu sunt Taur dar sunt fată. Prietena mea Consuela e Porc în chinezesc şi e tot fată (scroafă, cum ar veni) iar soţul ei e un Şobolan împuţit, care după gugi-gugi până la nuntă, bea ca animalul cu un prieten al lui Fecioară, mare curvar care şi-a dus şi prietenii pe calea rea (sex etc). Tata are amic un Peşte, un om de aur, iar vară-mea trăieşte de nouă ani cu un Cancer bestial, cu care se duce şi în vacanţe de neuitat cu roackării. Sunt născută în 12 mai, am ca hobby muzica uşoară, florile şi nu în ultimul rând băieţii muzicieni buni la biliard. Îmi place să îi enervez luându-le bilele. Pun mâna prin spate pe furiş, le iau şi fug.
. Te rog scrie-mi şi tu dacă vrei câteva rânduri despre tine şi acum dacă nu te superi permite-mi să îţi pun cinci întrebări. M-am tot gândit, să ţi-o dau, să nu ţi-o dau? Puteam să ţi-o pun şi la poştă dar aş fi stat cu emoţii, îţi ajunge sau nu, şi nici nu-mi place să dau cu limba pe timbre. Ţi-am dat-o findcă am scris-o din suflet:

1. Ce ai crezut când ţi-am dat-o?
2. Ce părere ţi-ai făcut despre mine?
3. Ai prietenă?
4. De când cânţi la chitară?
5. Ce sculă ai şi cum ai pus mâna pe ea? Mi-o dai şi mie când ne vedem? E Gipson?

. Şi eu cânt la chitară. A mea e prea mică. O am de când eram într-a treia. Tataie era profesor de muzică şi m-a obligat să cânt dintr-a cincea la tubă. Nu-mi place că e un instrument prea mare şi mă dureau gingiile după repetiţii. Mi se crăpau şi buzele des. E mai ca lumea să cânţi la un instrument de mână decât la unul de gură. Sunt fată şi e normal. Pe a mea, care e ieftină, o dau şi la colegi. Mult mai ţapănă e a ta. Normal că nu laşi pe nimeni să se apropie de ea. Nu cred că e mare brânză, poate mă înveţi s-o folosesc. Ştiu că pasiunea ta sunt coardele şi că ai cântat şi la harfă.
. Sper să treacă cât mai încet timpul până vii. Îţi place oraşul nostru? Ţi s-a mai întâmplat aşa ceva pe unde ai cântat ca o fată să-ţi scrie că-i place cum ai cântat şi că eşti simpatic pe deasupra? Sau eu sunt prima? Aflu că veniţi şi la anul. Număr orele până ajungeţi. Dacă nu vii mor. Nu ştiu cum să-ţi spun, dar mi-a cam plăcut enorm de tine din prima clipă în care te-am văzut deci îndrăgostită la prima “vedere”. Este sentimentul meu. Nu-ţi bate joc de el:
Iubeşte fata care te iubeşte şi n-o dispreţuii
Căci va venii o vreme
Când tu o vei iubii
Şi ea te va dispreţuii.

. Acesta este sfatul meu. Tu fă ce crezi că e mai bine pentru amândoi. Mie îmi place foarte mult Guns şi orice formaţie în care se aude chitara. Îmi aduce aminte de a ta. Te rog răspunde-mi, asfel o să-ţi pară rău. Nu ştii ce surprize îţi rezervă viaţa de la una ca mine. Aştept răspuns nea apărat şi dacă nu vrei să-mi răspunzi şi să mă vezi scrie-mi răspunsurile la cele cinci întrebări şi uită-mă.
. Cu dragoste, Galina (porecla Lina mi-a găsit-o prietenul meu. El mi-a pus-o primul, când eram mică)."

21 ianuarie 2008

Zău, pietrele sunt bune

Zău,
Eşti ca pâinea bună
În care am găsit
Pietre
Ce mi-au spart
Măselele.

Dar zău
Că prefer să mă duc
Din când în când
La dentist
Decât să
Nu mă doară
Când te consum.

Zău,
Pietrele din pâine
Sunt şi ele bune la ceva.

Andrei, cu măselele sparte şi inima la fel

Teatru modern, dar nu isteric, la "Se iubesc"

Vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău, ştiţi bine că nu aş publica aici nici un rând de complezenţă, dar sunt dator să fac un fel de cronică de teatru, pentru că am fost la o piesă care mi-a plăcut (şi nu sunt un împătimit al acestei arte). Propriu-zis, joacă un el şi o ea, într-un decor minimalist: se căsătoresc, se alintă, se ceartă, se înjură, se trădează, se mint, se împacă, se bârfesc, se tachinează, sunt absurzi, sunt caraghioşi, sunt veritabili, sunt cinici, sunt concesivi, sunt ca noi toţi, se iubesc. Totul se numeşte chiar aşa: "Se iubesc" şi este vorba de o piesă scrisă prin 1996 de nişte actori, Pierre Palmade şi Muriel Robin. În româneşte piesa a tradus-o şi a adaptat-o (bine, credibil) Ania Cazan, regia a făcut-o Cătălin Saizescu, iar eu i-am văzut jucându-şi bine rolurile pe Casiana Şuteu şi Constantin Diţă (care, se zice, a uitat jumătate din replici acum o săptămână, dar nu s-a simţit, pentru că a improvizat în spiritul textului). Oana Radu si Damian Oancea sunt cealaltă pereche, care joacă aceeaşi piesă, iar cele circa 80 de minute de teatru modern, dar nu tembel şi isterizat, dimpotrivă, pot fi văzute la Club Spice (pe Calea Victoriei, lângă Poliţie şi CEC), lunea seara (mai verificaţi, nu vă duceţi hodoronc-tronc).

Să începem cu sfârşitul

Iubită viitoare,-ţi spun, ca fostei,
Din toate episoadele antume:
Să-ncepem cu sfârşitul drumul nostru,
E prea scurt timpul ce ni-i dat pe lume.

De nu va fi aşa, mă tem şi latru,
Risipitor de prea mulţi combustibili
Pe fleacuri, joc, prejudecăţi şi teatru:
Bătrâni, ne vom găsi incompatibili.

La ce ne va mai folosi trufia
Şi ce rost ar putea atunci să aibă
Preludiul sterp, imun la o iubire
Mutată dintr-odată într-o zgaibă?

Andrei, ieşind din doliu

19 ianuarie 2008

Colecţia mea de morţi amânate

Când eram mic, toţi mă certau: eşti prea timid, prea tăcut, prea palid. Când m-am făcut băieţandru, mi-au găsit cam acelaşi diagnostic: eşti prea încet, prea fără vlagă. Când m-am făcut mare, au venit şi noile concluzii: eşti prea egoist, prea interiorizat, prea cinic, prea numai pentru tine. Cum să fi fost?, întreb, dacă, aşa timid, tăcut, lent, egoist şi vlăguit, am trecut, de atâtea ori, pe lângă pericole fatale, din care am scăpat:

• În 1969, la naştere, buricul din jurul gâtului s-a ţinut laţ de mine, până m-am făcut albastru, şi, doar prin cezariana rapidă, am ieşit în lume suflând. Cu asfixie albastră.
• În 1973, am vrut să mătur, ca tataie, în curte, dar am căzut într-un mic bazin cu apă, totuşi, suficient de mare cât să mă acopere, din care m-a scos biata tanti Tina, care nu numai că nu făcuse pe salvamarul, până atunci, dar nici nu cred că alergase niciodată. Pentru toate vine, însă, un moment potrivit.
• În 1974, mai aveam câteva clipe şi mă gazam de tot, de la o sobă care tocmai atunci se înfundase. Mama m-a luat de pe parchetul rece, unde încercam să mă întind, ca uleiul, leşinat, şi mi-a dat lapte, până, din verde, mi-am revenit la paloarea mea naturală.
• În 1976, de tăcut ce eram, nu am spus că mi se sparge burta, până nu m-a dus bunica la urgenţă, unde au constatat că apendicele, mult mărit, tindea să devină neîncăpător, în cele câteva kilograme de oase şi piele, care eram.
• În 1992, după spectacolul de pe frontul din Transnistria, în care am cântat, între tancuri, alături de tata, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Carmen Păunescu, Grigore Vieru, Vlad Darie, Marinel Păunescu, am aflat că o sută dintre cei 102 de spectatori-soldaţi, mai mult desculţi, de la Coşniţa, au fost ucişi în lupte, a doua şi a treia zi. Cinici, rusofonii au trimis la Chişinău poze făcute de ei, de la doar 300 de metri, cu noi toţi, ca să spunem “spasiba” (mersi!), că măcar noi am rămas vii.
• În 11 septembrie 2001, la ora 9 dimineaţa, trebuia să revenim la o librărie din ansamblul World Trade Center din New York, unde fusesem cu două zile înainte. Cărţile comandate sosiseră. La fel şi avioanele. Noroc că, în seara de 10 septembrie, spectacolul-dialog-lansare de carte, susţinut de Ana Maria, Andrei şi Adrian Păunescu, la invitaţia doctorului Napoleon Săvescu, se prelungise atât de mult în noapte, în sala Transilvania, încât dimineaţa, pe 11, ne-am luat o clipă în plus de somn. Clipă de viaţă. Şi noroc că nu am locuit la Hotelul Marriott Millennium de lângă WTC, unde ar fi trebuit, ci câteva cvartale mai departe.
• În 2004, caravana Cenaclului “Flacăra” a trecut prin locul tragediei de la Mihăileşti, în drum spre Bucureşti, cu câteva minute înainte de cumplita explozie.
• În 2006, televizorul din dormitor s-a ambiţionat să-mi ardă, în plină noapte, dar, măcar, a scos fum, înainte să adorm de tot. O fi adevărat că ajunge departe cine se scoală de dimineaţă, dar cine se culcă prea devreme poate ajunge atât de departe, încât nu mai poate veni înapoi.
• În 2007, am săpat, să plantez un mănunchi de patru sălcii, primite de la mama, şi am dat vârtos cu cazmaua într-o bombă antiaeriană. Neexplodată.

Ce, cât şi cum să fi făcut altfel, ca să fi fost la fel de norocos, încât să treacă pe lângă mine o adevărată colecţie de decese virtuale? Poate că, dacă eram mai iute, mai guraliv, mai generos, într-adevăr, nu ajungeam pe malul prăpastiei, de atâtea ori. Ci răposam într-un clasic accident de maşină. Sau drogat în serie, împreună cu beizadele din lumea bună. Sau subit, sportiv, vrăbior pe terenul de fotbal. Sau poate turnam, la furnale sau la securitate, într-un anonimat longeviv.

18 ianuarie 2008

Oraş cu zeităţi

Într-un oraş cu zeităţi antice
Te-am căutat printre ruine azi,
Nici una n-a mişcat, să-mi poată zice
În care eră s-a-ntâmplat să cazi.

În alt mileniu, te-ascundea oraşul
Pe-un bulevard unde-am ajuns pe jos,
Abia-nvăţaseşi să trasezi machiajul
Pe ochiul lumii, încă prea hidos.

Eram doar doi, dar trei voiam să fie,
Bolnavă, l-ai chemat pe doctor. Au
Căzut trei gene, semn de bucurie,
Ce-ntr-o fiinţă transformatu-s-au.

Eu am plecat spre adâncimi, tu-n lună,
Dar ce-am promis în doi, am rupt din noi
Şi doar urmaşii vor putea să spună
Cum stăm, la judecata de apoi.

Mai ai şi azi acele răni din luptă,
Mai am şi azi muzeul cu armuri
Şi ce uşor prăpastia abruptă
O tragi în dreptul meu când plângi şi juri

Că-ntr-un oraş cu zeităţi antice
Voieşti să nu mai fie nici un zeu,
De când te-ai dus, iar eu ţi-am fost complice
Să te aşez zeiţă-n templul meu.

Andrei, din antichitate până azi

Să dăm şi să primim la timp

Ce nu înţelegem noi, bărbaţii, aşa-zisul sex tare, decât după ce încasăm o lovitură drept în moalele sufletului, este că nu putem primi la infinit de la femeile noastre, fără să le şi întoarcem la timp gesturile şi sentimentele. Mi-ar fi uşor să vorbesc la modul teoretic, dar nu pot să fac exact ce nu îmi place să mi se facă. Mai exact, nu pot să scriu în general, când îmi place să citesc despre cazuri particulare (la fel ca oricui). De fapt, puterea unui text este să fie suficient de personal, de crud şi de sincer, încât să fie credibil, dar, simultan, să cuprindă o poveste cu putere de exemplu valabil şi pentru cei care citesc.

Nici o partidă nu e câştigată până la ultimul fluier

În liceu, s-a întâmplat să stau în bancă, pentru numai o oră, accidental, cu o colegă de pe rândul opus, despre care, atunci, abia puteam spune că există. Acum ştiu sigur că există. Iată de ce. Din vorbă în vorbă, din provocări reciproce în provocări reciproce, care mai de care mai teribiliste, a treia zi ne cunoşteam deja, iar peste un an şi puţin, avea să-mi facă primul copil - pe Andreea. Lucrurile nu au rămas în acel stadiu, şi aşa grav, astfel încât povestea a continuat ca de la sine şi, în anul întâi de facultate, îl aveam şi pe Adrian. Abia atunci, prin urmare după vreo trei ani de când o cunoscusem îndeaproape şi aveam doi prunci, am început să conştientizez că o iubesc. Sentimentele începeau să se apropie, pentru că, până atunci, ea fusese, aproape în exclusivitate, motorul relaţiei, atâta câtă era. Adică începusem să şi dau, nu numai să primesc. Decalajul de trei ani, în care ea s-a erodat hrănind legătura noastră iar eu considerând că e perfect normal să nu fac nimic, iar ea să-mi ofere totul (din punct de vedere sentimental) a început curând să-şi arate colţii. Ea obosise de atâtea încercări şi cuvinte, când eu abia eram dispus s-o iubesc. Mare nedreptate, care făcea, de fapt, o mare dreptate! Am mai stat o vreme împreună şi chiar am traversat ceea ce se numeşte o relaţie echilibrată, frumoasă, dar fără patima ei de la început. Pentru mine a început neliniştea. Ceea ce voi spune în rândurile următoare m-a marcat atât de mult, încât am scris şi am publicat o carte în care s-ar putea regăsi fraze întregi şi fapte din cele ce urmează.
Greşeala mea fusese că o crezusem o partidă demult câştigată, înainte de ultimul fluier, din moment ce dominasem autoritar meciul nostru şi condusesem la scor, atunci când mă iubea şi îmi mărturisea regretul că nu poate comprima tot restul vieţii noastre viitoare, ca să văd că îmi va fi credincioasă până la capăt. Dar, ca în sport, spre final, a intervenit neprevăzutul, mai grav chiar decât o egalare sau o înfrângere: partenerul de joc a părăsit terenul, fără să îi pese că pierde prin abandon. Ierarhia valorilor i s-a schimbat. Nu am mai fost instanţa eu pe care s-o recunoască. A vrut altceva, iar asta m-a şi înspăimântat şi mi-a şi pus, pentru prima oară, problema că se poate întâmpla ceva grav, de neconceput anterior.

Teama rodnică a unuia că l-ar putea pierde pe celălalt

Probabil cel mai grav moment în viaţa unei perechi este acela când nu mai există teama unuia că l-ar putea pierde pe celălalt. Eram, de-acum, dispus să îi acord revanşa, să mă las învins, doar să rămână pe terenul nostru (ceea ce nu concepusem ani şi ani), dar, o dată ce femeii i-a intrat în subconştient că îşi doreşte altceva, nu am mai avut cu ce s-o constrâng.
Ştiu tot ce a făcut-o să ajungă la saţietate. Ştiam şi atunci când o vedeam îndurând înfrângerile. Ştiam că nu e fără sfârşit să punctez doar eu, iar ea să încaseze loviturile. Ştiam că minunile nu există, decât până se încalcă limita suportabilului, că o bancă din care doar iei şi în care nu pui la loc, se dărâmă, dar am reacţionat ca orice naiv, care crede că de la el încolo încep miracolele şi pentru el rezistă jurămintele. Nu am respectat creditul ei prelungit şi necondiţionat.
Totuşi, sunt convins, în acelaşi timp, că, dacă nu îi dădeam de la început, zi de zi, atât cât am trăit împreună, sentimentul că mă poate pierde fără să îmi pese, nu mi-ar fi oferit totul, cu frenezie. Dacă aş fi fost partenerul cuminte, care să o sufoce, probabil începea să mă dispreţuiască şi nu mai investea cu disperarea că, dacă nu dă totul, pierde totul. Cele mai mari împrumuturi se dau nu numai atunci când o afacere merge bine, ci şi atunci când se clatină serios, când e pe punctul de a eşua. E o loterie: de a mai pierde încă o dată sau de a recupera ce ai investit, investind mai departe, întru beneficiul viitor.

Mişelii teoretizate şi frumos ambalate

Am mai înţeles din acea primă confruntare strategică de amploare, deşi adolescentină, că iubirea nu înseamnă pace şi împăcare, ci dominaţie, cucerire. Fără cuceritori şi tirani, se naşte plictiseala. Dar o campanie de cucerire fără sfârşit duce la epuizare. Cel mai greu mi se pare să reconstitui mental şi real starea de normalitate cu care ea mă aştepta, chiar şi atunci când călcam greşit. Îi spuneam că o iubesc şi că este femeia cu care mă potrivesc cel mai bine din tot ce am cunoscut. Nu minţeam. Atunci, mă întreba de ce îmi trebuie să mă duc şi cu o altă femeie. Din două motive (îi răspundeam), iar ea înţelegea (definitiv - mă iluzionam eu), dovadă că nu mă părăsea pe loc şi nici măcar nu transforma discuţia într-un scandal. Primul motiv ar fi acela că o preţuiesc la valoarea ei adevărată doar dacă o compar, din când în când, cu alta. Sigur, e o scuză ambalată frumos, pentru o poftă trupească elementară, dar care poartă un mare adevăr în ea. Al doilea motiv, valabil pentru împrejurările când mă şi îndrăgosteam de câte una, era că un bărbat poate iubi mai multe femei deodată. Pentru fiecare are câte un întreg.
Iubirea bărbatului nu este unicamerală - încercam eu să teoretizez mişelia. Sunt situaţii când el nu foloseşte decât o încăpere, dar, câteodată, poate oferi o dragoste neîndoielnică, sută la sută, nevestei, şi o pasiune la fel de neîndoielnică, de sută la sută, amantei. Ce îmi plăcea şi îmi mângâia orgoliul era că niciodată nu mă întreba dacă aş fi de acord să aplic principiile astea şi împotriva mea. Convingerea ei funciară (în perioada aceea) era că nu tot ce are dreptul bărbatul îi este permis femeii. Ajunsese la ideea aceasta nu din prostie, ci dintr-o inteligenţă excesivă.
De ce m-a dus cu gândul la acest episod, lung, încurcat şi dureros, ca o telenovelă? Pentru că a fost, repet, prima ocazie în care am înţeles nu numai că trebuie să oferim şi noi, bărbaţii, pe măsura a ceea ce primim, dar ar fi foarte sănătos să o facem la timp. Degeaba înghesuim în ultima clipă gesturi şi alte alea, când iubita noastră este deja erodată de investiţia în noi, îndelungă şi fără bucurii pe măsură, degeaba ne mirăm că o mângâiere pe păr pe care nu i-am oferit-o când ar fi preţuit-o ca pe un dar ceresc, ajunge să n-o mai intereseze.
Toate trebuie oferite şi primite la timp. Înfometatul nu recuperează şi nu uită zilele când n-a avut un colţ de pâine, dacă îi dăm o roabă de icre negre să le înghită pe loc. Şi constat că fac pe deşteptul şi pe filosoful, dar e foarte probabil să repet eroarea şi să nu-mi respect propriul sfat, dacă aş fi din nou în situaţia să greşesc.

andrei_paunescu@yahoo.com
Andrei, de pe când dansa prima oară Tango

17 ianuarie 2008

Cartea mea de joc

Eşti cartea mea de joc ce stă să taie
Orice atu, din lungile partide
Ce au amestecat culori şi feţe,
Desfigurate-n ploile acide.

Stăteai ca într-un turn, în cap de oase,
Dădeai cu zarul şi-ntrebai de foste
Iubiri din vechi istorii prea vulgare
Şi nu-ţi păsa cât are să ne coste.

La bază nu era figura-ntoarsă,
Simetrică, pe semnul tău de cupă,
Ci râul vag ascuns de carne-n maluri,
Ce l-am iubit şi pân-atunci, şi după.

Eşti semnul sacru cu mişcări alerte,
Regina ce rezistă în picioare,
Atuul care-n nici un joc nu pierde,
Figura ce în nici un rol nu moare.

Andrei, acelaşi, indiferent ce carte joacă

Toxicitatea influentă

Oricât de mult bine am avea în noi, procentul infim de toxicitate este cel care iese la suprafaţă. Şi arată celorlalţi răul, pericolul, boala, amărăciunea, narcotizarea, ca o marcă reprezentativă.

. Toxicitatea influentă se comportă la fel, şi în iubire, şi în şofat. Când greşesc faţă de femeia mea, nu mai au prea mare însemnătate binele care ne-a adus alături, nemăsuratele ore de împăcare şi firesc, dragostea în care am crezut că vom rămâne unul lângă altul până la moarte şi dincolo de ea, ci doar eroarea de o clipă, care ne duce degrabă pe marginea prăpastiei şi ne mai face şi puţin vânt, dacă suntem nehotărâţi să ne aruncăm în hău. Când greşesc faţă de tatăl meu, meritele de ieri se acoperă de nisipul erorii de azi şi rămâne deşertul. Care, însă, ţine ascunse şi vii toate rădăcinile iubirii mele. La fel, toxicitatea influentă iese în prim plan la volan, unde nu te poţi apăra, spunând că ai în corp doar a o mia parte alcool, din întreg. Acea miime te face să te porţi nefiresc, euforic, te transformă într-un pericol pentru ceilalţi. Şi, chiar dacă nu simţi gramele acelea de drog, chiar dacă nu eşti o primejdie vădită pentru restul, există instituţia controalelor reci, care te fac să înţelegi cât de puternic e răul din tine, indiferent dacă el se manifestă sau nu. Şi eşti pedepsit. Şi ţi se ia permisul. Şi ţi se ia dreptul la dragoste. Şi ţi se pune pe piept pancarta greşiţilor. Greşeala în iubire, asemeni greşelii din carieră şi de pe şosea, dă nota generală. Este ca teza la care, dacă n-ai luat notă de trecere, nu mai contează că ai, în rest, 10 pe linie: pici şi năruieşti tot ce ai ridicat. Şi pe teren, sportivii simt mereu puterea secundei nefaste, când joacă perfect 89 de minute, dar primesc lovitura de graţie în ultimul minut, pentru că au lăsat neapărat călcâiul clipei fatale. Dacă s-ar face concedieri după raportul dintre bine şi rău, aproape nimeni nu ar mai putea fi dat afară, pentru că, de cele mai multe ori, patronul te azvârle în stradă din pricina unei singure gafe, care stă ca o cireaşă putredă pe un tort de merite. Atâta că doar ea se vede.
. Toxicitatea influentă se ridică mereu peste toate şi aduce la putere beţia, nerozia, curvăsăria, apatia, euforia, şmecheria, chiar dacă toate acestea, la cântar, nu-s în stare nici să mişte acul. Substituirea normalităţii şi uzurparea majorităţii sunt de domeniul evidenţei, dar nimeni nu se poate opune. Pietricica va sparge, oricum, parbrizul, oricât am încetini, oricât am trage de volan, pentru că asta este legea punctului slab: să fie atins, undeva, cândva. Iar piatra din parbriz o putem evita numai cu preţul intrării în derapaj. Şi nu ne permitem riscul.
. Efectul uriaş al strigătelor minorităţii zgomotoase se simte în fiecare bătălie pe care cei puţini o câştigă în faţa celor mulţi, numai pentru că puţinii trăiesc disperarea iresponsabilă de a nu avea aproape nici o şansă în faţa majorităţii. Narcozitarea lor le dă forţa celor ce nu au ce pierde şi joacă totul pe singura şi ultima carte a supravieţuirii. Starea lor de graţie îi transformă în acel David, care îşi bate joc, din când în când, de câte un Goliat. Aşa am ajuns să primim invitaţii la nunţi de homosexuali, la universităţi de minoritari, la farmacii în care nu se tratează, ci se încurajează drogaţii, cu derogare de la ministerul sănătăţii. Nu altfel se dau sentinţele inimii noastre, când ne facem iluzii şi ne prefabricăm speranţe. Ne e clar, de atâtea ori, că dragostea ni s-a spulberat, că nu mai e nimic de întors din drum, decât poate un cadavru, pe care ştim că nu-l putem readuce la viaţă, odată ce a stat prea mult sub gheaţă. Dar ne legăm de o tresărire şi, pe măsură ce spunem tot mai răspicat că nu credem în minuni, aşteptăm, sperăm, cu fiori în carne, ca miracolul renaşterii să se producă. Şi facem respiraţie gură la gură unor buze reci. Nu ne trebuie decât un „Poate”, un „Mai vorbim”, un „Cine ştie?”, un „Mai vedem”, din partea jumătăţii noastre rătăcite, pentru ca speranţele s-o ia de la capăt, de mână cu iluziile. Şi iarăşi simţim puterea toxicităţii influente, care ne minte că un cuvânt, un gest, de care ne putem agăţa, sunt realitate, şi nu închipuire. Şi iarăşi ne păcălim singuri că, dacă sângele ne curge mai repede în vine dintr-o nouă visătorie, febrilitatea e semn de vitalitate, nu de delir. Şi iarăşi cantitatea infimă de drog din inima noastră este cea care ne dă sens metabolismului interior şi motivaţie de a mai trăi şi mâine, în aşteptarea morţilor de la groapă.

(Dacă vă place mai mult lectura de pe hârtia de ziar, puteţi găsi acest text şi în săptămânalul "Flacăra" nr.4 / ianuarie 2008)

Către vizitatorii mei: MIRĂRI ŞI BUCURII şi BÂRFA-N PAT sau pe blog

1. Nu mă aşteptam ca versurile să vă stârnească pofta de a comenta, mai mult decât alte texte. Dar, întrucât e o raritate în schimburile de cuvinte dintre oamenii de azi, mă bucur cât nici nu vă imaginaţi. Cu atât mai mult cu cât poezia este chiar stratul cel mai adânc, al meu şi al oricăruia.
2. E ciudat că sunt printre dumneavoastră oameni dispuşi să îşi ofere din timp, ca să citească, să gândească, să scrie comentarii, pe care apoi să le şteargă, înainte de a fi văzute. Chiar şi aşa, tot e bine, pentru că o urmă, odată făcută, tot urmă se cheamă, tot i se vede conturul, oricât ar încerca s-o acopere însuşi cel ce a lăsat-o.
3. Cunoscuţi, prieteni şi câţiva studenţi mi-au spus că trec destul de des pe la mine prin blog, citesc, îşi fac păreri, le place, îi enervează, caută dedesubturi, dar nu comentează nimic. Îmi pare rău. Totuşi, îi înţeleg, mai ales că eu însumi sunt comod cu scrisul şi cu intervenţiile (mă uit de vreo 12 ani la talk-show-uri tv, dar nu am sunat niciodată să îmi spun părerea, aşa că nu pot să am pretenţii de la alţii!). Mi-ar plăcea ca, măcar o dată fiecare, vizitatorii să dea semnul trecerii lor prin casa mea virtuală şi să-mi spună numai atât: e bine, e rău, nu e nimic, salut, la revedere, adio! Încercaţi? Ca să vă împing puţin de la spate, vă ofer o poezie în care, culmea, deşi vă cer să scrieţi, vă dau dreptate dacă n-o faceţi:

Bârfa-n pat

Minune pură, nu păcat
E bârfa spusă noaptea-n pat,
Dar cum luminile-i dispar,
Când o transcriu în calendar!

O bârfă-i bună când e zisă,
Citită, face cât o fisă,
Cerneală dă-mi şi-o stare-aparte,
Să pot bârfi şi-n pat, şi-n carte.

Vreau bârfă, vai, interioară,
Vreau ruguri care să mă doară,
Spre ele-ntind aceste braţe,
De fumul intim să se-agaţe,
Să-mi ţină sufletul curat
Ca bârfa bună, spusă-n pat.

Andrei, din 2002 până acum şi mai departe

16 ianuarie 2008

Ţi-am visat picioarele

Ţi-am visat picioarele, femeie,
Şi eram gelos că pot umbla,
Le-aş fi pus în lanţuri, să mai steie,
Să te ţină sub puterea mea.

Dincolo de vis, n-a fost nimica,
M-a trezit un scrâşnet de rastel.
Va mai şti de mâine ce e frica
Sufletul intoxicat tembel?

Dureroasă şi deloc atee,
Nălucirea iar mă străbătu
Că erai sirenă, nu femeie
Şi aveai doar bust, picioare nu.

Ţi-am visat picioarele, femeie,
Aş jura că-n vis ai fost chiar tu,
Visul nu-i real? Coşmarul ce e?
M-ai învins. Eşti însăţi un atu.

Andrei, transatlantic, de atâţia ani

13 ianuarie 2008

Concav, convex

Stingher, în universul tău concav,
Ca un joben măiastru de iluzii,
Proeminenţe strig să îţi aduc,
Nu-nchide geam, nici inimă şi nu zii
Că n-ai nevoie de un lift convex,
Să te ridice în lumina vagă,
Lăsată draperiei, peste cui,
Să te iubească şi să te desfacă
Din amorţirea stearpă de pripas,
Din murdărirea de iubiri ratate,
Din aşteptări de reaşezământ,
Din jurăminte strâmbe că se poate.

De când m-ai botezat în cupa ta,
Miros a tine. Nu te pot ierta.

Andrei, chiar şi în 2008

12 ianuarie 2008

"Pe patul părăsit" (şi refrenul din "Umbra ta")

Celor care m-au întrebat ce legătură este între mine şi cântecul "Pe patul părăsit" al Tatianei Stepa (care are şi un videoclip, singurul de până acum, din câte ştiu, al artistei) le pot spune că versurile, într-adevăr, sunt ale mele. Le-am scris pe 21 decembrie 1989 (sunt, prin urmare, versuri comuniste!), le-am publicat în cartea "Ascuns în toate" din 2000, Tatiana le-a luat şi le-a făcut cântec prin 2001. Refrenul ("O umbră laşi...) este luat din altă poezie, "Umbra ta", apărută în aceeaşi carte. E ciudată metoda de a folosi, tocmai ca refren, versuri din alt poem, dar iată că, până la urmă, a avut sens ce a încercat Tatiana. Mai mult nu pot să fac decât să reproduc poezia şi refrenul, cu drag, cu convingerea că fiecare dintre noi s-ar dori, uneori, zăvor, să oprească omul iubit din drumul spre despărţire:

Când te-am văzut că pleci,
Târziu, în iarna grea,
Pe loc, din om, m-aş fi făcut zăvor,
De lacrimile seci,
Obrazul îngheţa,
Să nu devii fântâna tuturor.

Dar n-am ajuns la timp
Şi uşa s-a deschis,
Te-ai dus şi ştiu că n-o să vii-napoi,
În lacrimi mă preschimb,
Trecând din plâns în vis,
Să văd dac-a rămas ceva din noi.

Şi tot ce sfânt fusese
Păgân a devenit,
Din cer coboară înc-un heruvim,
Un biet păianjăn ţese
Pe patul părăsit,
Te chem, cu trupul nostru să-l strivim.
.....................
O umbră laşi,
O umbră ai,
Şi sus, şi jos,
În iad sau rai.

Andrei, în 1989, dar şi în 2008

11 ianuarie 2008

Codul relelor maniere

Conduită în spaţii publice

• Dacă observaţi o cunoştinţă pe stradă, speriaţi-o venind pe furiş din spate, urlaţi-i în ureche şi pişcaţi-o de fund, eventual trageţi-i un şut în fese, dacă e femeie.
• Nu interveniţi dacă unei persoane de lângă dumneavoastră i s-a făcut rău şi, de regulă, nu fiţi atent la ceea ce se întâmplă în jur.
• Daţi volumul tare numai la stop, când e circulaţia blocată sau pe plajă, dacă sunteţi convinşi că majoritatea ar prefera liniştea.
• Când doi bărbaţi merg împreună cu o femeie, există trei variante: 1) o ţin în braţe amândoi; 2) o lasă în urmă; 3) bărbaţii stau unul lângă altul şi hăhăie, iar femeia e lăsată, de preferat, pe partea cu bordura (în caz de accident, să fie mai expusă).
• Bărbatul care însoţeşte două femei trebuie s-o ţină pe una de gât şi pe alta de fund.
• Acostaţi necunoscuţi pe stradă, fără reţinere.
• Dacă intraţi în metrou sau tramvai odată cu un vârstnic, fugiţi către singurul loc liber. Îşi va da seama nu numai de buna dumneavoastră creştere, dar şi de diferenţa de vârstă care vă separă.
• Cu oricine v-aţi întâlni, scoateţi în primele trei minute mobilul şi arătaţi-i cel puţin zece poze cu copiii, pisica sau câinele dumneavoastră.

Conduită interpersonală şi întâlniri

• Mâna care ţi se oferă se reţine cât mai mult, se strânge voiniceşte şi se scutură până la stricarea coafurii celuilalt.
• Răspunsul la salut nu e strict obligatoriu.
• Nestăpânirea la impoliteţea altora dovedeşte adevărata personalitate şi educaţia aleasă. La o ironie fină se răspunde cu una birjărească, la una medie cu una de mamă, la una groasă cu un cap în gură, dublat de o urare endocrină şi un scuipat în ochi.
• Legile priorităţii bazate pe bunul simţ: bărbaţii au prioritate faţă de femei, tinerii faţă de vârstnici, sănătoşii faţă de bolnavi, oriunde există scaune şi uşi. Întâi salută cel mai tânăr sau bărbatul. Persoanele tinere vor întinde insistent mâna celor mai în vârstă. Femeile şi copiii trebuie lăsaţi să intre primii numai dacă dincolo de uşă se află un potenţial pericol.
• Daţi mâna cât mai moale, să pară fără articulaţie.
• De regulă, întindeţi mâna stângă, dacă se poate transpirată şi cât mai flască.
• Răspunsul corect la salutul noului venit, în cazul când eşti aşezat, este să rămâi pe scaun şi să te uiţi în altă parte.
• Lăsaţi-vă aşteptat cât mai mult. “Sfertul academic” englezesc, depăşit, se va înlocui cu “punctualitatea valahă”, care are o marjă de eroare de 45 până la 2880 de minute.
• Nu răspundeţi când sunteţi întrebat.
• Minţiţi cât puteţi. Adevărul supără.
• Căutaţi să îmbinaţi brutalitatea cu lipsa de tact, vulgaritatea, obscenitatea şi grosolănia.
• E plăcut să-ţi pierzi timpul, dar e şi mai plăcut să-i mănânci altuia timpul.
• Decât un compliment discret, mai bine o linguşeală cinstită. Ipocrizia şi demagogia nu au ucis pe nimeni.
• Dacă aveţi invitaţi, arătaţi-le cel puţin o sută de poze şi puneţi-le filme din ultimele dvs. vacanţe, de la revelion şi imagini surprinzătoare cu copiii, părinţii şi animalele de casă lângă brad sau pe plajă, privind în aparat.
• Povestiţi imediat prietenilor cu cine v-aţi mai culcat (nume, prenume, loc de muncă), dând cât mai multe detalii (când, cum, unde, de câte ori, număr de orgasme, ce a spus după, cum arată fără haine).

Conduită la masă

• Faceţi cât mai multe zgomote (sorbituri, plescăituri şi alte sunete care pun în evidenţă mestecatul şi savoarea), având grijă să suflaţi cu putere în mâncarea fierbinte, spre a stropi cât mai mulţi comeseni.
• E o prejudecată dacă vi se spune că e neigienic şi nepoliticos să scoateţi dintre dinţi zgârciurile cu degetul şi să le arătaţi celor din jur.
• Mâncaţi cât de repede şi de nervos puteţi. Nu mestecaţi hrana, căci platourile bune se epuizează repede.
• Vorbiţi şi beţi numai când aveţi gura plină. Dacă vă scapă vreun dumicat printre buze, băgaţi-l înapoi râzând.
• Beţi din sticlă cu gura plină şi comentaţi cu voce tare câte firimituri v-au scăpat în sticlă, apoi oferiţi şi altora să bea.
• Băgaţi în gură cât puteţi şi mai mult decât atât.
• Pieptănaţi-vă energic, numai după ce v-aţi aşezat la masă.
• Aplecaţi-vă peste masă, staţi în coate, întindeţi-vă picioarele pe sub masă, dându-le la o parte pe-ale altora.
• Ştergeţi-vă cu faţa de masă.
• După ce vă suflaţi nasul, puneţi şerveţelul folosit între dumneavoastră şi furculiţa vecinului.
• Gustaţi din platouri cu lingura destinată servirii tuturor, apoi reintroduceţi-o în vas.
• Dacă aţi nimerit o friptură prea grasă, muşcaţi partea slabă, apoi puneţi osul cu grăsime la loc în platoul comun.
• Strănutaţi şi tuşiţi precipitat peste masă, căscaţi liber. Abţinerea de la tuse, strănut şi căscat dăunează sănătăţii.
• Oferiţi vecinului capătul nefolosit al scobitoarei dumneavoastră.

Conduită la nunţi, botezuri, team-buildinguri,
baluri, recepţii, petreceri şi alte sindrofii

• Invitaţia la dans se face, de preferat, prin răcnete şi smulgere, pentru a pune în evidenţă masculinitatea.
• În timpul dansului, se fredonează, se ţine mâna în buzunar, se fluieră, se cântă odată cu muzica, se mestecă gumă, se scuipă resturile eliberate dintre dinţi, se aranjează la vedere sexul prins în pilozităţi şi se comentează cu voce tare lucrurile spuse la ureche de partener (“Mi-au intrat chiloţii în fund”, “Mi s-a desfăcut sutienul”, “Ai un muc pe frunte”, “Mă mănâncă”, “Vreau la WC”, “Îmi vine să vărs”, “Ce faţă are ăla!”, “Gazdei îi pute gura”).
• Poziţiile de dans trebuie să pună în evidenţă patima şi dorinţa sexuală, neîngrădit.
• Întrerupeţi-vă interlocutorul, preluaţi iniţiativa şi nu mai lăsaţi pe nimeni să vorbească.
• Povestiţi invitaţilor despre fostele relaţii ale gazdei (preferabil despre cele secrete), în prezenţa actualului soţ / concubin, şi despre concursurile din liceu “Cine i-o trage primul lui X”.
Conduită în săli de spectacole
• În timpul spectacolului, şuşotiţi cât de tare puteţi şi daţi-i jos pălăria din cap celui din faţă, aruncând-o cât mai departe.
• Când simţiţi că se încheie spectacolul, săriţi peste rânduri, călcaţi spectatorii, ca să ajungeţi primul la ieşire sau la garderobă.

Igienă (acasă şi în vizită)
• Scuipaţi în coşul de gunoi şi în chiuveta de la bucătărie.
• Praful nu trebuie şters în locurile unde nu ajunge ochiul oaspeţilor.
• Faceţi pipi în chiuvetă.
• Dacă descoperiţi praf neşters după bibelouri, spuneţi-i gazdei cu voce tare, în prezenţa tuturor.
• Când faceţi pipi (dacă sunteţi bărbat), nu ridicaţi colacul şi scuturaţi-vă cât mai bine.
• E o prejudecată să aruncaţi hârtiile numai în coşurile de gunoi.
• Mizeria se ascunde sub covor.
• Dacă s-a terminat hârtia igienică sau dacă textura nu vă avantajează (vă iese degetul prin ea), ştergeţi-vă cu prosopul sau cu perdeaua.

Ţinută

• Eleganţa vestimentară e o prejudecată. Elasticul chiloţilor trebuie să se vadă între curea şi burtă, iar maioul să iasă din cămaşă.
• Bărbaţii trebuie să poarte cât mai multe podoabe (inele, cercei, brăţări, mărgele, agrafe), adidaşi, dreduri, tricouri rupte şi pătate cu ulei, piercinguri şi tatuaje, mai ales la interviurile pentru angajare în domeniul bancar, guvernamental, servicii publice, diplomaţie, PR, învăţământ, cultură şi culte.
• Dacă sunteţi surprins purtând o gioarsă, spuneţi că e din viitoarea colecţie “vintage”, care încă n-a ajuns în România.
• De la pozele cu directorul Băncii Mondiale încoace, nu mai e un cap de ţară să purtaţi ciorapi rupţi.

Fără clovn

După ce-am avut un clovn în casă
Nu mai pot să râd cu orişicine,
Alt spectacol nemişcat mă lasă,
Am fost sus, prea jos nu-mi este bine.


Andrei, revenit din Ţara Minunilor

10 ianuarie 2008

NUNTA LUI MAREANA (scrisoare bolnavă de nervi)

Precizare, în loc de medicament

Scrisoarea următoare ne-a sosit acum câţiva ani la redacţie, de la Mareana Rozăn Eminovici, care afirmă că deţine drepturile morale şi materiale de autor pentru opera lui Mihai Eminescu. Destinatarul este Adrian Păunescu. Ratând căsnicia cu Eminescu (care a trăit în secolul 19), Mareana îşi pune toată nădejdea în mariajul cu Adrian Păunescu (sfârşitul secolului 20 şi începutul secolului 21) şi îşi manifestă indignarea faţă de comportarea mea, Andrei, care aş fi pus în repetate rânduri tălpi cuplului neîmplinit. Este deductibilă, din epistolă, o relaţie apropiată (nebunia nu are limite!) între Mareana, George Călinescu (m. 1965) şi Nicu Ceauşescu (m. 1996). De observat sârguinţa cu care cea care se pretinde continuatoarea Luceafărului respectă hotărârea Academiei de a reintroduce în scrierea românească litera “â“, chiar şi acolo unde nu trebuie. Iată scrisoarea, cu toate nebuniile şi gafele ei:


Dragă Adi,

Eu am plâns foarte mult când am descoperit asemănarea mea cu Eminescu. Am citit ziarele tale şi iar m-am ântristat din nou. Niciodată nu mă laşi să-mi dau drumul ca lumea. Todeauna mă loveşti şi mă răneşti cu ocazia Sfintelor Sărbători âţi doresc ţie şi ântregului colectiv redacţional multă sănătate, chiar lui Andrei, care doreşte să-l iert pentru necazurile pe care mi le-a pricinuit dar nu ştiu ân ce măsură se va putea.
Sper măi că nu mă aştepţi la Senat. Eu nu ştiu să vin decât la redacţie. Iar ân privinţa drepturilor lui Eminescu, nu am de gând să fac caz. Dacă tu ai vorbit cu cineva, e suficient.
Nu e obligatoriu să locuim ân casa memorială. Ne putem construi alta şi cea memorială să devină un muzeu public al statului. Noi o să avem mulţi bani de luat de la descoperirile ştiinţifice aşa că eu nu fac un caz de justiţie din drepturile lui Eminescu. Te descurci tu . Sunt obosită. Am muncit enorm de mult.
Ştii ce mi se pare curios la voi? Fiul tău nu este capabil să fie politicos cu iubitele tale dar ân faţa oamenilor se poartă ca şi cum lucrurile ar sta altfel. Cu mine s-a purtat ângrozitor. A mers până acolo âncât m-a ântrebat dacă vreau să te iau pentru bani. I-am răspuns că eu pot câştiga oricât pentru că mă pricep la o serie de lucruri femeieşti. Nu pornografie, sunt total afoană, spre ruşinea mea.
Ân primul rând, banii sunt pentru Miky (N.A. - Eminescu). De el trebuie să mă ocup ân primul rând. Cred că justiţia o să trebuiască să-şi spună cuvântul pentru că eu nu ştiu cum să âmpart suma. Âmi este teamă să le spun alor mei de soarta lui Nicu care ar putea coincide cu hotărârea mea decisivă.
Fă ce crezi de cuviinţă. Din partea mea, poţi vorbi cu Călinescu pentru capitolul despre mine din ediţia viitoare a “Istoriei“. Ce ne-au făcut până acum ne-a scurtat zece ani din viaţă. Puteţi veni dacă doriţi, poate mergem la munte. O să le placă şi lui Nicuşor (N.A. - Ceauşescu), şi lui Georgică (N.A. - Călinescu) şi lui Miky (N.A. - Eminescu). O să luăm provizii de la fratele meu e un viţel superb acolo.
Dacă nu poţi veni, spune-mi la ce număr de telefon te găsesc sau când pot veni la tine la Senat (mi-am băgat lista cu acte. Să nu uiţi să ţi-o bagi şi tu). Din partea mea, nunta merge oriunde. Putem s-o punem şi la Senat.

Mareana Rozăn Eminovici

Anul vechi

Revelion cu inima-n platou
Şi vocea ta păstrată în urechi,
Nu ştiu cum o să fie anul nou,
Dar eu aş mai rămâne în cel vechi.

Cel vechi, nebun de bun, barbar de trist,
Prea dureros, fragil, însingurat,
Recurs făcu. Accept. Din el exist,
Din el ai apărut şi-am învăţat

Să caut dansul, încă prea stângaci,
Din împietrire, către paşi perechi,
Pe inelarul stâng purtând trăgaci,
Să stăm în anul când ne-am regăsit.

Andrei, şi în 2008

9 ianuarie 2008

Invazia mesajele la grămadă de sărbători

Top pe dos


Grădina SMS-urilor de sărbători nu e doar mare, ci populată de toate lighioanele, care mai mutante, care mai ridicole. Prea preocupaţi să transmită câteva cuvinte epocale, pentru care să fie pomeniţi de destinatari, expeditorii ori scriu de la ei din cap, dar fără nici un simţ al ridicolului şi al peltelei, ori nici nu mai citesc textele care, şi lor, le-au venit de la alţi urători, şi pe care le dau mai departe. Le retransmit, pur şi simplu, în toată splendoarea. Cu drag, probabil, dar fără să se întrebe dacă un mesaj prefabricat, aruncat întregii agende telefonice, nu produce, cumva, în loc de lacrimi de emoţie, lacrimi de râs şi torente de bătaie de joc. Am pus cap la cap capodoperele şi le-am acordat, după vorbă, după port, premii şi menţiuni.

Locul 1, cu coroniţă de hârtie creponată găurită, câştigător detaşat al Trofeului „SMS-uri cretine de sărbători”: „Sfintele sărbători să vă aducă bucurii cât poate Moşul să adune, fericire cât pot spiriduşii să care şi iubire cât pot renii să zboare. Crăciun fericit!” Mulţumesc la fel! Să am parte de iubire cât pot renii să zboare? Dar cine a văzut reni zburând? Bucurii cât poate Moşul să adune? Moşul nu adună nimic, ci dă. Cât îi priveşte pe spiriduşi, nu pot să care nimic, aşa că, mai pe scurt, expeditorul mi-a urat o lungă şi grea nefericire.

Locul 2, cununa de răşină şi un hidrant bonus: „Raza de lumină de la Bethleem să se aprindă în casa dumneavoastră!” Să-mi ia foc casa? Dar de ce nu bunului creştin care îmi urează incendiu de Crăciun?

Locul 3, cu creangă de brad artificial şi lacrimi retorice: „Se spune că nu există Paradis... dar merităm noi unul?”. Nu am înţeles, totuşi, dacă e o urare de la mulţi ani sau un pup pe frunte de drum bun în purgatoriu, din moment ce Paradisul nu există, iar, dacă există, nu-l merităm?

Locul 4 şi medalia „Ghirlanda siropoasă”, pentru merite deosebite în dezvirginarea de noi culmi ale absurdului: „Azi mai adăugăm o petală dalbelor flori de măr. La mulţi ani, în care fericirea şi prosperitatea să vă întâmpline la tot pasul.” Prima nedumerire: cum să adăugăm petala la meri, când afară e zăpada de un metru? A doua nedumerire: cum ar trebuie să ne întâmpine fericirea şi prosperitatea? Salut! Salut! Atenţie, de prea multă fericire, olandezii au dat-o pe droguri şi pidosnicii, iar nordicii, de prea multă prosperitate, coroborată cu frigul, pe impotenţă cronică.

Menţiunea „Hai, măi păcătoşi, să fim creştini!”, pentru preţiozitate soră cu somnul şi frate cu inversiunile: „Fie ca al Crăciunului spirit să pogoare ca o lină lumină în constelaţiile conştiinţei noastre păcătoase...”

Menţiunea „Munca înseamnă sănătate. Nu şi gramatica”: „Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, vă urez sucese profesionale, noi realizări în muncă şi un servici estraordinar”. Colindătorul fie nu a auzit de sănătate, bani şi fericire, fie mă vrea bolnav, pauper şi disperat. La servici. Iar, ca dezideratul să se împlinească, a mâncat un „c” de la succes şi a adaptat un „s” în loc de „x” la extraordinar, ca totul să iasă „eşcepţional”.

Menţiunea „Made in Germany (for Romania)”, pentru ingineria felicitărilor de tablă, algebră superioară şi urări de şomaj uşor: „De mâine să aveţi parte de 2008 succese, 2008 bucurii, 2008 motive de veselie şi bonus, 2008 ore de vacanţă.” Doar şomerii au 84 de zile de vacanţă. Şi dumneavoastră, şomaj plăcut, asemenea!

Menţiunea „Români, vă ordon fiţi fericiţi!” pentru naivitate fără frontiere: „În prima zi din 2008, toate dorinţele îţi vor deveni realităţi.” Zău? Eu m-am trezit pe 1 ianuarie, pe la 11.30, şi tot Uraganul Băs viscolea politica românească, iar durerile de spate nu m-au lăsat peste noapte.

Menţiunea „Hâc!”, pentru damf necenzurat şi râgâit liber: „Fie ca 2008 să vă găsească zâmbind cu pâine şi vin spumant pe masă.” Din combinaţia de pâine şi spumant nu poţi obţine decât o beţie cruntă. Din care, eventual, te poţi trezi zâmbind. Mort de beat.

Menţiunea „Pardon”, pentru sinceritate: „Dacă până acum aţi avut de toate, 2008 să vă aducă şi fericire, succese, împlinire, satisfacţie, sănătate şi bani.” Ce faţă de frustrat, ratat, bolnav şi sărăntoc oi avea, de mi se urează ecuaţia cu toate cele şase necunoscute importante?

Menţiunea „Mă laşi?!”, pentru ipocrizie severă, cu agravante de fals în habotnicie publică: „Nu cu mult timp în urmă, oamenii aveau cruce de lemn şi inimă de aur. Acum au cruce de aur şi inimă de lemn. Crăciunul, să readucă aurul în sufletele noastre!” Ar fi, poate, credibil, dacă mesajul n-ar veni de la o femeie care şi-a iubit sincer bărbatul, până prăpăditul şi-a pierdut munca şi nu i-a mai adus acasă nici aur, nici bani, nici cadouri, ci doar inima sa. De aici invocarea metalului galben, dorit insistent de frumoasa doamnă. Revelaţia acestui sms nu putea veni decât dintr-o inimă de - aţi ghicit! - lemn, care mai pune şi virgulă între subiect şi predicat, la final.

Menţiunea „Înaripatul cârnat pe înstelatul cer”: „Naşterea Mântuitorului să vă aducă un curcubeu înmiresmat la fiecare furtună, un zâmbet la fiecare lacrimă, o binecuvântare la fiecare pas, o promisiune la fiecare grijă şi un răspuns la fiecare întrebare.” Ştiţi reclama: „Probleme, Gogule?”. De atâta ai fost în stare? Aveam pretenţii de la un artist! Nici Alexandru Ioan Cuza nu a rezolvat atâtea probleme, dintr-o dată. Iar problema cur-cu-be-u-lui înmiresmat trebuie rezolvată de fiecare în baia proprie. Nu se face la mese festive...

Menţiunea „Ce-am găsit al meu să fie”, pentru norocoşii cărpănoşi: „Am găsit sacul moşului şi am ales: fericire, sănătate şi noroc şi mulţi bani!” Ce mult mă bucur! Să le purtaţi sănătos! Şi mii de mulţumiri pentru ce ne-aţi lăsat nouă: dezastre, junghiuri, ghinioane şi datorii scadente.

Menţiunea „Nu aduce anul ce aduce pulanul”, pentru aparenţele care înşală: „Frumuseţea iernii, cu dulcele ecou al colindelor şi cu imaginea celor dragi în suflet să vă aducă împlinire în tot timpul anului 2008!”. Nu era de imaginat, până la acest sms, trebuie să recunoaştem, cum poate încăpea ditamai pulanul, într-o felicitare atât de scurtă şi de ingenuă.

Menţiunea „Pelteaua iernii, în cele patru vânturi aromate”, pentru orientare turistică drept în gardul mitropoliei şi ecumenism gelatinos: „La a anilor cumpănă, să privim înapoi cu iertare, înainte cu speranţă, în jos cu înţelegere şi în sus cu recunoştinţă”. Iar când vrem să facem la dreapta, să privim la stânga şi să semnalizăm cu 50 de metri înainte de intersecţie. Despre introspecţie - nimic! Poate la anul. Şi la mulţi ani.

(text publicat în Flacăra din 11 ianuarie 2008 şi Jurnalul naţional din 12 ianuarie 2008)

8 ianuarie 2008

Decalogul bărbatului către femeia sa + Decalogul bărbatului către el însuşi

Nu sunt un habotnic, dar, tot spunându-mi că, decât moartea, mai bună e suferinţa cu care poţi să faci pact de drum lung, mi-am imaginat un Decalog aberant. Deloc ortodox. Fiecare bărbat are inclusă în pachetul de bază paranoia amoroasă care-l face să se creadă Dumnezeu, altitudine de la care i se pare că poate emite măcar zece porunci femeii sale:

1. Auzi, păpuşe? Eu sunt bărbatul tău! Să n-ai altul în afară de mine - degeaba te uiţi aşa! - căci eu sunt zeul tău, precum în dormitor, aşa şi în afara lui.
2. Să nu faci prânz cioplit altuia, să nu te-nchini altor pantaloni sau să slujeşti alţi copii decât ai mei, oricât aş fi de apatic în pat şi de zgârciob la cumpărături.
3. Să nu-mi iei în deşert numele, căci la primărie ţi l-am dat şi la tribunal ţi-l voi lua, şi nu vei rămâne nepedepsită, de îmi observi porcăriile.
4. Adu-ţi aminte lunar de ziua ta de odihnă, şi ocroteşte lenea mea zilnică.
5. Cinsteşte-ţi părinţii, dar nu mai mult decât pe mine.
6. Să nu-mi ucizi încrederea. Deşi eu ţi-am făcut-o ţăndări.
7. Să nu preacurveşti. Mă conjur să mă ocup eu de asta.
8. Să nu furi. Nici măcar o clipă de somn, când mă slugăreşti.
9. Să nu mărturiseşti maică-tii şi prietenelor împotriva aproapelui tău, care eu îţi sunt, orice pocinog ţi-aş fi trântit.
10. Să nu pofteşti la nimic din ce-i lumesc. Toate plăcerile burţii şi ale sub-burţii le iau asupră-mi, lăsându-ţi onoarea ascezei şi robia sub măgarul gospodăriei, care tocmai îţi grăieşte.


Mi s-a făcut ruşine de gîndul ce-am gândit, dar nu atât de tare, încât să rup în bucăţi setul de porunci abjecte. Ba, mai mult, am pus de încă un Decalog abuziv, ca de la un bărbat către el însuşi, din surplusul Decalogului anterior, de care m-a cuprins milosârdia să-l las risipit, nespus:
1. Să am spatele asigurat. Şi faţa. Şi perna. Şi masa. Şi casa. Şi specia.
2. Să nu existe altceva mai presus de mine, căci lumea trebuie cioplită tocmai după chipul şi asemănarea egoismului meu, precum în fotoliu aşa şi pe stadion.
3. Să nu iau în deşert numele echipei favorite, nici al fostelor iubite, căci niciodată nu se ştie dacă nu voi ajunge să fiu obligat să pup unde tocmai am scuipat sau să am bilet în mijlocul galeriei adverse.
4. Să nu uit ziua mea de lucru, căci pe celelalte şase, de odihnă, sigur mi le-amintesc.
5. Să cinstesc pe prietenul meu şi pe amanta mea, cu ce au mai bun prin baruri, căci de la tarabe cumpăr doar pentru acasă.
6. Să nu ucid ceea ce mai poate fi recondiţionat, căci, în caz de urgenţă, ambulanţa porneşte şi cu piese second-hand. Şi salvează mizera viaţă pământeană. Fiindcă sexul nu cunoaşte viaţa de apoi.
7. Să nu preacurvesc. Decât cu măsură. Numai excesul e rău pe pământ. Din ceruri, încă nu s-a întors nimeni cu vreun jurnal de călătorie. Un sfat din bătrâni îndeamnă să nu refuzăm niciodată două lucruri: să facem sex şi să apărem la televizor, pentru că nu ştim dacă o să mai avem ocazia. Şi fiindcă nici nu ştim ce pierdem.
8. Să nu fur. Nimic, în afară de meserie (pentru păcălit cariera), de amantlâcuri (pentru păcălit propria viaţă), de maxime din almanahuri (pentru păcălit proştii) şi de pilde tip Animal Planet, de unde, cu sucul şi alunele pe burtă, am aflat că, în afară de masculii hienelor, toţi ceilalţi sunt poligami, daţi aşa de Dumnezeu, cărora nevestele nu le fac mizerii că-s curvari nenorociţi.
9. Să nu mărturisesc împotriva mea, căci greşeala recunoscută o fi ea pe jumătate iertată, dar iubita mea se ocupă de cealaltă jumătate, de neuitat. Bărbaţii, fie ei români, trebuie să doarmă sub cap cu Amendamentul 5 din Constituţia S.U.A., în care nu degeaba stă scris că „nimeni nu poate fi forţat să depună mărturie contra propriei persoane”.
10. Să nu râvnesc nimic din case străine, în afară de sâni pufoşi, fese bombate şi urechi sensibile la palavre cu tâlc. Apropo, să-mi notez undeva ce rele mi-au făcut prietenii, care nu trebuie lăsaţi nepedepsiţi.

7 ianuarie 2008

Doctoratul în tristeţe

Iar de va fi vreodată să-mi îngheţe
Emoţii, inimă, privire, tot,
Mă-nscriu la doctoratul în tristeţe,
Să mă examineze un netot.

Lecturi nu am, n-am învăţat nimica,
La bibliografie stau cam prost,
N-aveţi ce-mi face, nu mă-ncearcă frica,
Îmi ştiu întreaga viaţă pe de rost.

Comisia îmi poate pune beţe
În roate şi-o săgeată în călcâi!
Dau singur doctoratul în tristeţe
Şi nu mă mir că ies pe locu-ntâi.

În lumea voastră de stupide feţe,
Sunt doctorul docent pentru tristeţe.

Andrei, 2002, dar la fel de valabil şi în 2008

N-am ştiut că "moderarea comentariilor" = cenzură

Celor care nu au putut să posteze comentarii timp de câteva zile le prezint scuze, dar setarea am făcut-o fără să ştiu că "moderarea comentariilor" înseamnă cenzurarea şi trecerea lor prin filtrul meu. Am îndreptat eroarea şi aveţi, din nou, pagina deschisă complet. La mulţi ani şi la multe comentarii.

Dinozaurii au murit de râs

Realitatea TV a dezvăluit de Sfântul Ion o informaţie de ultimă oră şi de maximă importanţă: dinozaurii se pare că au dispărut complet datorită căderii pe pământ a unui meteorit uriaş, dar e posibil să fi pierit şi datorită unui cataclism natural.
Ce rezultă din această ştire?
1. Prăbuşirea meteoritului nu e un fenomen natural.
2. Oricum nu am aflat nimic.
3. Meteoritul a fost, de fapt, o surpriză artificială, oferită dinozaurilor cu drag, dar ei fie nu s-au prins şi au murit de ignoranţă, fie s-au prins şi au murit de râs, când le-a căzut în cap magaoaia.

Ciocănelul şi vibratorul

Cine altcineva mai nimerit putea scrie un text despre pasiunea pentru vibratoare a unui fotomodel britanic, decât o ziaristă româncă, pe nume Ciocănel? Contează deja atât de puţin că Jordan (Katie Price) e moartă după jucăriile sexuale! Nu se mai miră nimeni că materialul a apărut în Libertatea! Din acest eveniment de presă nu e interesant decât că tocmai Andreea Ciocănel se ocupă de caz. Subiectul devine fierbinte abia când aflăm că englezoaica, atât de frustrată de răceala vibratoarelor de plastic, ar vrea să se inventeze agregate cu încălzire centrală. Poate o ajută Andreea Ciocănel. Să le dorim, în noul an, idei inovatoare, temperaturi satisfăcătoare şi la cât mai multe vibraţii!

5 ianuarie 2008

Blesteme neconvenţionale

Din dosul afumătoarei de cârnaţi
Pân-la colinele de castori abia castraţi,
Aceeaşi stare de clandestinitate
Şi-acelaşi întuneric peste toate,
Ce acoperă aşa-zisele fapte antisociale,
Nimic în sine decât instincte scoase-n cale
Deopotrivă miraculoase şi interzise,
Învăţături biblice, transmise prin vise.

Totul e să nu intri cu cine ştie cine
În bătaia reflectoarelor cetăţii lor străine.
Totul e să nu te vadă vecinii trăind,
Deşi ei înşişi o fac cu jind,
Pe sub perdele sau pe după uşi,
Cu degetu-n nas, ascunşi de mătuşi,
Vânându-şi cu unghia, pe gât, căpuşi,

Ca o simulare stearpă sub pătură,
Prăsind băşici, călare pe mătură,
Obiect de cult care îi alătură
Sfoiegiţi, în acelaşi ritual,
Al trasului cu ochiul, jenant de banal,
Ca propria lor fugă de firesc,
Asudând acru până se stafidesc,
Dând tuturor murături, numite sfaturi,
Din ciocuri gureşe de codobaturi:
"Trăiţi, dragă, şi voi mai discret,
Bucuraţi-vă tăcut şi incomplet!"

Dar ce - zicem noi - suntem în toalete
Şi perturbăm concertul la clarinete
Al nepotului vostru tâmp cu buze desuete?

"Alo, iubiţi-vă pe furiş,
Faceţi din mediocritate fetiş!
Nu vedeţi că ne deranjaţi pe noi, morţii,
Şi n-o să trecem de examenul porţii,
Ne traumatizaţi pe noi, impotenţii,
Şi o vom lua de la cap, ca repetenţii,
Ne jigniţi pe noi, incompleţii,
Şi n-o să ne mai treacă paloarea feţii,
Nouă, celor cu limbă greoaie,
Ne ieşiţi ca un furuncul pe gheonoaie,
Nouă, celor alimentaţi doar de-o fază,
Ne staţi ca un morcov în găoază” .

Dedicaţii da-v-am în delir,
Puse-n vârf de lance, la turnir:

Foaie tandră de ghimbir,
Sculul lânii să-l deşir
Pe o coardă de clavir,
Zgâria-v-am pe furnir!
Scoatem fluier din chimir
Şi cântăm de-a păr a fir:
Să trăiţi, s-aveţi sictir,
Cale bună-n cimitir!

2 ianuarie 2008

Abuz contra naturii

Întrebări şi îndemnuri nerecomandate

Unui bătrân dintr-o rablă: te mai duce, mai merge, mai mişcă?
Unui şofer în pană: ţi s-a muiat?
Unei îngrijitoare de piscină: a ta cât e de adâncă?
Unei femei cu pâini în plasă: câte-ţi intră deodată?
Unui ciung: dacă nu-mi dai o mână de ajutor, o să te iei cu mâinile de cap!
Unui olog: eşti pe picior de plecare?
Unui şchiop: eşti pe picioarele tale? Trăieşti pe picior mare?
Unui bolnav care îşi întoarce deşteptătorul: când îţi sună ceasul?
Unui orb: lasă că vezi tu!

Lozinci durabile

Trăiască opoziţia de nezdruncinat dintre faptă şi răsplată!
Trăiască şi înflorească scumpa noastră patrie, Republica Populară Capitalistă Socialistă Monarhistă România!
Să dăm o lovitură de moarte disciplinei şi nivelului de trai!
Pofta noastră - stăpânul nostru!
Să spunem un nu hotărât sănătăţii!
Mizeria să fie a fiecăruia, după merit şi după posibilităţi.
Fiecare zi, o zi a luptei împotriva duşmanilor sărăciei!
Şi pâine fără muncă, şi muncă fără pâine!
Mai bine mult şi prost decât mult şi bun!
Mijloacele schimbă scopul!
Ce ţie nu-ţi place, altuia-i vei face.
Să triumfe dezbinarea, vrajba şi înstrăinarea!
Mai bine mori sărac decât să trăieşti bogat.
Nimic pentru tine, totul pentru mine!
N-am un leu, dar o să-l ieu. Am un leu, dar o să-l beu.
Minte-ţi aproapele!
Nu tăia un copac, fără a distruge alţi zece în loc!
Să triumfe-n lume ura, hâra, frauda, incultura!
Ascultăm numai de raţiune. Instinctul învinge raţiunea. Instinctul ne urmăreşte mereu.

Proverbe de lume nouă

Varianta veche: Cine fuge după doi iepuri, nu prinde nici unul.
Varianta nouă: Cine nu fuge după iepuri, prinde doi iepuri.
Demonstraţie: Doi vânători şi doi iepuri sunt în pădure. Iepurii cad pradă vânătorilor. Cineva îi pândeşte pe vânători. Cine pândeşte, bine face. Îi trebuie răbdare şi o ghioagă. Nu uita că eşti român! Doi vânători cad dintr-o lovitură.

• Porcul mare tot subţire icneşte • Poezia nescrisă e mai bună decât poezia proastă legată în piele. • Când arunci bani pe jos săracilor, nu faci mizerie pe stradă. • Poeţilor li se desfac tivurile mai repede decât politicienilor. • Restul se ia numai cu bacşiş. • Iniţiativele timizilor sunt luate drept obrăznicii. Calmul marilor mitocani e aplaudat.

(din catalogul "Subsemnatul vă ignoră", capitolul 64)