Mi-e atât de ruşine de ipocrizia celor care nu recunosc că se uită la filme uşoare şi că ascultă muzică vulgară, încât nici nu mai îndăznesc să spun că nu consum telenovele şi nu-i ascult pe Florin Salam şi pe Sorinel Puştiul, încuiat în casă ori furişat în maşină. M-am rugat să apară ceva, să mă pot fideliza măcar unui serial-telenovelistic, ca să am destulă credibilitate când spun că nu sunt client de poveşti siropoase şi de hituri de gen „Haide-hai, să-ţi fac damblaua, / Să mă cauţi cu salteaua, / Sunt bărbat adevărat / Şi sunt cel mai bun la pat.” Ruga mi-a fost ascultată, şi „Dallas”-ul a revenit. Acum am autoritatea să spun tuturor că dau de pământ cu toate scenariile braziliene şi că închid volumul maneliştilor, din moment ce recunosc, fără reţinere, că rar mi se întâmplă să pierd vreun episod din „Dallas”. Am văzut filmul de trei ori, plus ediţia în derulare pe Romantica TV.
••• Cea din 1979-80 nu se pune, pentru că eram prea mic. La 10 ani, eram prea puţin răbdător cu drama-foileton despre afaceri, familii, intrigi şi politică, mai ales că serialul ne-a fost întrerupt brusc, atunci când nici măcelarii de la cenzură n-o mai puteau scoate la capăt tot tăind scenele cu finanţarea loviturilor de stat din ţările sărace, de către imperialiştii care îşi voiau înapoi sondele, că nu mai rămânea nimic din film. Şi l-au oprit de la difuzare fără explicaţii. Am rămas, atunci, cu impresia tulbure că, printre personajele ostentativ pozitive, eminamente plicticoase (Bobby - băiatul bun de serviciu; Pamela - idealista de serviciu; Miss Ellie - împăciuitoarea de serviciu) şi personajele monocolore, la fel de stângaci conturate, de se vedea de la o poştă ce e cu ele (beţiva veşnic frustrată - Sue Ellen; ratatul cu ambiţii - Cliff; văcarul limitat, dar bun la inimă ca animalele pe care le îndruma - Ray), există, totuşi, un tip, care enervează pe toată lumea, care joacă pe toată lumea după cum îi vor pălăria şi puţul şi care, prin urmare, este interesant: ticălosul J.R. Ewing.
••• În 1990-91, filmul s-a dat din nou, de data aceasta întreg, pe TVR. Impresiile din copilărie mi s-au reconfirmat. La 21 de ani, intrat deja în lupta zilnică a propriei familii, devenită instituţie, pentru supravieţuire, am început să fiu şi mai intransigent cu falsitatea personajelor pozitive, creionate prea de tot, dar mai puţin radical, mai analitic, cu monstrul J.R. Parcă nu era chiar atât de ticălos cum spuneau telespectatoarele puritane de la prima difuzare. Parcă nimic nu avea sens fără veninul necesar al canaliei.
••• În 1998-99, Antena 1 a reluat serialul, dar de la jumătate încolo. N-a fost o idee bună să se treacă exact peste epoca de formare a conflictelor, dar m-am uitat din nou, şi aşa. Personal, trăiam, de ani şi ani, în capitalismul cel mai sever, reinstaurat la Bucureşti. Familia noastră trecuse prin lungi perioade în care nu ştia dacă va avea cu ce să-şi plătească facturile de luna viitoare. Aveam şi momente de vârf, cu publicaţiile „Totuşi iubirea” şi „Vremea”, cu Cenaclul reînviat, cu cărţile şi emisiunile TV, dar pricepeam că lumea în care intrasem tocmai asta era: societatea posibilităţii de a ajunge pe culme, de unde, cu puţină neatenţie, te poţi prăvăli imediat în faliment. Iar „Dallas”-ul vorbea tot mai mult despre ceea ce ni se întâmpla tuturor, la muncă, în familie şi între cunoscuţi: toată lumea vrea să iasă la suprafaţă ca să respire, toţi se luptă fără milă pentru un ban, pentru o poziţie, toţi fac compromisuri, mai mari sau mai mici, ca să reziste, să nu le-o ia înainte cavaleria de şmecheri, tot mai agresivă şi mai fără de milă. În mintea mea, personajele pozitive ale serialului se scufundau, cu fiecare episod, într-o jenantă lipsă de credibilitate şi de autenticitate, pentru că societatea pe care o jucau în faţa noastră nu mai era America îndepărtată, ci chiar România capitalistă, care se zbătea lângă noi, sub noi, peste noi, în fiecare zi. Şi, peste tot, pe la toate tejghelele, birourile, telefoanele, ministerele, agenţiile, regiile şi oficiile unde mă aflam, mişunau şi acţionau J.R.Ewingii reali. Care minţeau, şantajau, mituiau, falsificau, profitau, înşelau, corupeau, furau, curvăsăreau, creau diversiuni, adică supravieţuiau în junglă, voind putere, bani şi notorietate. Monstrul J.R. pălea în faţa realităţii (româneşti).
••• Din toamna lui 2007, serialul se dă din nou, pe repede înainte, zilnic. Figurile pozitive nu mai sunt credibile aproape deloc. Vânzătoarele de pâine şi frizeriţele de azi s-au emancipat şi nu mai jură necondiţionat că Bobby, Pam, Ellie şi Ray sunt buni, dacă nu se arată şi puţin răi, pentru condimentare. Casieriţele şi chelnerii din 2008 au văzut atâtea trecându-le prin faţă, că nu-l mai bombăne pe J.R. decât când mogulul întrece măsura, dar nu pentru orice şantaj sau fals - locuri comune ale vieţii noastre de fiecare clipă. Se compară copilăriile de fiecare săptămână ale petrolistului, cu guvernările noastre iresponsabile, care au făcut praf nu adversari de familie, ci economia naţională cu totul? Mai pare J.R. diabolic, când sute de mii de oameni strigă de ani şi ani că banii le-au fost înghiţiţi de găuri negre, jocuri şi fonduri, dar nimeni nu vrea să le facă dreptate? Mai pare imoral texanul care se uita noaptea, clandestin, în testamentul lui taică-său, când hoţii noştri aleşi se uită ziua pe harta ţării, să vadă cum mai pot pune de-un ultim tun? Măcar J.R. îşi iubeşte tatăl, copilul, familia, compania!
••• Şi iată-l pe monstru, devenit om între oameni. Sau, mai degrabă, iată-ne pe noi, devenind monştri între monştri, care îl fac pe căpcăunul din serial să pară un locuitor de rând al omenirii capitaliste, mai mult lateral dezvoltate, fragmentate, însingurate, înspăimântate, abrutizate. Care acceptă orice. Şi care îşi schimbă viziunea asupra răului, cultivând răul în ea însăşi.
andrei_paunescu@yahoo.com
••• Cea din 1979-80 nu se pune, pentru că eram prea mic. La 10 ani, eram prea puţin răbdător cu drama-foileton despre afaceri, familii, intrigi şi politică, mai ales că serialul ne-a fost întrerupt brusc, atunci când nici măcelarii de la cenzură n-o mai puteau scoate la capăt tot tăind scenele cu finanţarea loviturilor de stat din ţările sărace, de către imperialiştii care îşi voiau înapoi sondele, că nu mai rămânea nimic din film. Şi l-au oprit de la difuzare fără explicaţii. Am rămas, atunci, cu impresia tulbure că, printre personajele ostentativ pozitive, eminamente plicticoase (Bobby - băiatul bun de serviciu; Pamela - idealista de serviciu; Miss Ellie - împăciuitoarea de serviciu) şi personajele monocolore, la fel de stângaci conturate, de se vedea de la o poştă ce e cu ele (beţiva veşnic frustrată - Sue Ellen; ratatul cu ambiţii - Cliff; văcarul limitat, dar bun la inimă ca animalele pe care le îndruma - Ray), există, totuşi, un tip, care enervează pe toată lumea, care joacă pe toată lumea după cum îi vor pălăria şi puţul şi care, prin urmare, este interesant: ticălosul J.R. Ewing.
••• În 1990-91, filmul s-a dat din nou, de data aceasta întreg, pe TVR. Impresiile din copilărie mi s-au reconfirmat. La 21 de ani, intrat deja în lupta zilnică a propriei familii, devenită instituţie, pentru supravieţuire, am început să fiu şi mai intransigent cu falsitatea personajelor pozitive, creionate prea de tot, dar mai puţin radical, mai analitic, cu monstrul J.R. Parcă nu era chiar atât de ticălos cum spuneau telespectatoarele puritane de la prima difuzare. Parcă nimic nu avea sens fără veninul necesar al canaliei.
••• În 1998-99, Antena 1 a reluat serialul, dar de la jumătate încolo. N-a fost o idee bună să se treacă exact peste epoca de formare a conflictelor, dar m-am uitat din nou, şi aşa. Personal, trăiam, de ani şi ani, în capitalismul cel mai sever, reinstaurat la Bucureşti. Familia noastră trecuse prin lungi perioade în care nu ştia dacă va avea cu ce să-şi plătească facturile de luna viitoare. Aveam şi momente de vârf, cu publicaţiile „Totuşi iubirea” şi „Vremea”, cu Cenaclul reînviat, cu cărţile şi emisiunile TV, dar pricepeam că lumea în care intrasem tocmai asta era: societatea posibilităţii de a ajunge pe culme, de unde, cu puţină neatenţie, te poţi prăvăli imediat în faliment. Iar „Dallas”-ul vorbea tot mai mult despre ceea ce ni se întâmpla tuturor, la muncă, în familie şi între cunoscuţi: toată lumea vrea să iasă la suprafaţă ca să respire, toţi se luptă fără milă pentru un ban, pentru o poziţie, toţi fac compromisuri, mai mari sau mai mici, ca să reziste, să nu le-o ia înainte cavaleria de şmecheri, tot mai agresivă şi mai fără de milă. În mintea mea, personajele pozitive ale serialului se scufundau, cu fiecare episod, într-o jenantă lipsă de credibilitate şi de autenticitate, pentru că societatea pe care o jucau în faţa noastră nu mai era America îndepărtată, ci chiar România capitalistă, care se zbătea lângă noi, sub noi, peste noi, în fiecare zi. Şi, peste tot, pe la toate tejghelele, birourile, telefoanele, ministerele, agenţiile, regiile şi oficiile unde mă aflam, mişunau şi acţionau J.R.Ewingii reali. Care minţeau, şantajau, mituiau, falsificau, profitau, înşelau, corupeau, furau, curvăsăreau, creau diversiuni, adică supravieţuiau în junglă, voind putere, bani şi notorietate. Monstrul J.R. pălea în faţa realităţii (româneşti).
••• Din toamna lui 2007, serialul se dă din nou, pe repede înainte, zilnic. Figurile pozitive nu mai sunt credibile aproape deloc. Vânzătoarele de pâine şi frizeriţele de azi s-au emancipat şi nu mai jură necondiţionat că Bobby, Pam, Ellie şi Ray sunt buni, dacă nu se arată şi puţin răi, pentru condimentare. Casieriţele şi chelnerii din 2008 au văzut atâtea trecându-le prin faţă, că nu-l mai bombăne pe J.R. decât când mogulul întrece măsura, dar nu pentru orice şantaj sau fals - locuri comune ale vieţii noastre de fiecare clipă. Se compară copilăriile de fiecare săptămână ale petrolistului, cu guvernările noastre iresponsabile, care au făcut praf nu adversari de familie, ci economia naţională cu totul? Mai pare J.R. diabolic, când sute de mii de oameni strigă de ani şi ani că banii le-au fost înghiţiţi de găuri negre, jocuri şi fonduri, dar nimeni nu vrea să le facă dreptate? Mai pare imoral texanul care se uita noaptea, clandestin, în testamentul lui taică-său, când hoţii noştri aleşi se uită ziua pe harta ţării, să vadă cum mai pot pune de-un ultim tun? Măcar J.R. îşi iubeşte tatăl, copilul, familia, compania!
••• Şi iată-l pe monstru, devenit om între oameni. Sau, mai degrabă, iată-ne pe noi, devenind monştri între monştri, care îl fac pe căpcăunul din serial să pară un locuitor de rând al omenirii capitaliste, mai mult lateral dezvoltate, fragmentate, însingurate, înspăimântate, abrutizate. Care acceptă orice. Şi care îşi schimbă viziunea asupra răului, cultivând răul în ea însăşi.
andrei_paunescu@yahoo.com
