Am fost ultimul care s-a întâlnit cu Ion, ultimul care a fotografiat-o pe Doina

În noaptea morţii lor, am fost ultimul care l-a văzut viu pe Ion şi care a vorbit cu el, în afară de Doina şi de ceilalţi doi parteneri ai ultimului lor drum. Pe 29 octombrie 1992, seara târziu, Ion a venit la noi acasă, în str. Dionisie Lupu nr 84, împreună cu Vasile Cudalb, cel ce avea să se afle la volan peste numai câteva minute, în drumul blestemat spre Chişinău. Vasile avea mulţi bani, se ocupa cu tot felul de tranzacţii, iar Ion şi Doina sperau ca, din nişte afaceri realizate împreună, să poată finanţa un nou teatru, “Unirea”, ce ar fi trebuit înfiinţat la Bucureşti, cu sprijinul şi al lui Nicolae Badea, de la ComputerLand România, pe care A.P. îl mobilizase să se implice în acel proiect generos. Ne-am uitat la televizor, la mine în cameră. La ştiri, pe TVR 1, s-au dat imagini de la prima şedinţă a noului Parlament al României, din care făcea parte, pentru prima dată, şi Adrian Păunescu, proaspăt ales senator socialist de Dolj. Cudalb, mai puţin preocupat de ceea ce era pe ecran, decât Ion (care nu-şi dezlipea ochii de la program şi spunea că are o mare nădejde, odată ce “maestrul Păunescu” a ajuns în Senat) îmi spunea că poate aduce din Rusia nişte hârtie de ziar ieftină – câteva tiruri - şi că, dacă va putea să găsească, la schimb, nişte ţigări româneşti populare, Carpaţi sau Mărăşeşti, pentru trimis pe piaţa fostei URSS, ne poate aproviziona şi pe noi la un preţ foarte bun pentru publicaţiile Totuşi iubirea şi Vremea, pe care le editam.
Ion încerca să pară familiar în discuţiile despre afaceri, dar se vedea că avea rigiditatea artistului, pus în situaţia de a accepta un parteneriat în care nu se simte în mediul lui, doar ca să poată da o şansă pasiunii sale şi a Doinei pentru muzică, teatrului în formare, studioului de înregistrări pe care voiau să şi-l întemeieze şi să-l doteze. Cudalb nu a băut nimic, era precipitat şi voia să plece repede spre Chişinău, chiar atunci, aşa că doar Ion a gustat, din câte îmi amintesc, un păhărel de tărie. Ştiau că ştiu că Doina, rămasă în acel moment în apartamentul lor bucureştean în care locuiau cu chirie în Balta Albă (pus la dispoziţie de constructorul Matei Vintilă), nu voia să plece sub nici o formă în noaptea aceea în Basarabia, dar Cudalb i-a spus lui Ion să o mai sune o dată şi să-i spună să-şi facă repede bagajul, că e neapărat să meargă cu ei. Cum Doina tot nu voia, spunând că are treabă multă în zilele care urmau, cu colegele şi colegii din corpul de balet, Ion, aflat într-o situaţie stânjenitoare pe care nu o putea ascunde, dar îndemnat cu cotul şi şoapta de Cudalb, i-a spus că se va supăra foarte tare Cristofor, băieţelul lor de 10 ani, aflat la Chişinău. În acel moment, au convins-o pe Doina.

Ion ştia că noi lucrăm până noaptea târziu la redacţie, aflată în aceeaşi clădire, şi m-a rugat să îi scot dintr-un impas important: Cudalb avea buzunarele pline de dolari, dar nu aveau lei, ca să facă plinul pentru drum. Eu, care eram şi casierul editurii, pe atunci de serviciu în redacţie şi în familie 24 din 24, le-am schimbat 50 de dolari şi le-am dat 21500 lei, la cursul acelei zile, de 430 de lei pentru un dolar, pe care n-o să-l uit niciodată. Ion era foarte încrezător că afacerile vor merge şi m-au rugat să ies până în stradă, să văd ce maşină grozavă a cumpărat Vasile, un Opel Omega gri, semn de prosperitate a firmei lor comune în constituire. Aceea a fost ultima imagine cu Ion Aldea Teodorovici viu, luându-şi rămas bun de la mine, în faţa porţii, pe strada Dionisie Lupu nr 84 din Bucureşti. Era aproape miezul nopţii şi cei doi se grăbeau spre un drum lung, mai ales că nu putuserăm să aranjăm, pe picior, pentru seara aceea, întâlnirea prognozată cu jurista Brânduşa Ştefănescu, care să îi ajute la întocmirea actelor societăţii. Cei doi au plecat spre cartierul Balta Albă să o ia pe Doina. Doina a sunat-o pe Bobi, prietena mea de atunci, inclusiv după ce Ion şi Cudalb ajunseseră deja, şi i-a spus, cu vocea tremurândă, că s-a certat foarte tare cu Ion, care, presat de Cudalb, o ia, practic, împotriva voinţei ei, la Chişinău, şi are impresia că, dacă va pleca în acea noapte, nu o să se mai întoarcă niciodată. Apoi i-a spus să trec eu a doua zi pe la ei pe acasă pentru că va lăsa ceva la cabiniera lor, pentru Bobi, pentru mine şi pentru A.P.. Pe Doina nu am apucat, deci, să o mai văd în ultima lor zi, să îi arăt pozele pe care i le făcusem, pe marginea şoselei, undeva, în drumul spre Târgu Jiu, pe 25 octombrie 1992 şi pe care abia le scosesem de la developat. Pe acel drum, am stat cu Doina pe bancheta din spate a maşinii şi cu chitara în mână, am lucrat un cântec împreună cu A.P., care, de pe locul din faţă, i-a dictat Doinei o poezie premonitorie a morţii, ca text pentru o piesă a mea, în care parcă se vorbea de accidentul ce avea să aibă loc peste patru zile la Coşereni, lângă Urziceni, în noaptea de 29/30 octombrie. Un telefon de la poliţie ne-a anunţat în dimineaţa de 30 octombrie 1992, că, în urma unui groaznic accident, a murit cetăţeanul Ivan Teodorovici, posesor al unui paşaport rusesc, dar al cărui domiciliu reiese că este în Bucureşti, pe strada Dionisie Lupu nr 84. Într-adevăr, Adrian Păunescu le oferise domiciliu oficial în casa sa celor doi prieteni ai săi, Doina şi Ion, ca marii artişti basarabeni să îşi poată face actele de repatriere în România. Iată şi versurile dictate de A.P. Doinei:

BALADA CELUI NEÎNTORS

Dar ceva mă doare,
Ca un plâns enorm,
Lucrul pentru care
Mor, dar nu adorm.
Mamă, lângă uşa
Paşilor prea deşi,
Haina mea de luptă
Aţi făcut-o preş.
Goarna morţii a sunat,
Puneţi haina la spălat,
Am să vin s-o iau ’napoi,
Că e ordin de război.

Mamă, s-a făcut târziu
Şi nici drumul nu-l mai ştiu,
Am în paşi un fel de drum
Şi în ochi un fel de fum.

Aş veni pe înserat,
Dar în uşi nu pot să bat,
Aş veni, lipit de roţi,
Când pui masa pentru toţi.

Casei noastre-i dau ocol
Şi tot văd un scaun gol,
Apă văd, nu pot să beau,
Scaun văd, nu pot să stau.

Mamă, nu mi-e bine, nu,
Nu ştiu dacă mai eşti tu,
Sau s-a dus atâta timp
Şi eşti fata mea, în schimb.

C-am rămas la orizont,
Să tot mor din front în front,
Vieţii moartea să i-o-ngân
Eu, bătrân soldat român.

Când e moarte, mă strigaţi,
Când e pace, mă uitaţi,
Însă nici la parastas
Loc la masă n-a rămas.

Mama mea şi fata mea,
Care-oţi fi, când oi cădea,
S-aveţi grijă de copii,
Ca să mai putem muri.

Mamă, nici nu te mai ştiu,
Îţi sunt tată, îţi sunt fiu,
Dar mi-e milă şi mi-e dor,
Că, de când mă nasc, tot mor.