30 ianuarie 2011
Emisiunile trece, perlele rămâne (39)
Din puţul fără fund, cu telecomandă
• „Unii (militari) se-ntorc schingiuţi pe viaţă.” (Teodor Meleşcanu, Antena 3, 19 ianuarie 2011)
Poate schilodiţi, dar şi schingiuiţi? Schilodirea se poate sau nu se poate remedia, în funcţie de noroc, de medici şi de forţa organismului şi voinţa pacientului, dar schingiurirea poate înceta prin simpla aplicare a legii, care o interzice cu desăvârşire. Ne aşteptam ca fostul ministru de externe, diplomat fin, să ştie asta, dacă nu cumva o fi fost vorba de adevărata schingiuire pe viaţă, aplicată deja de tandemul Băs-Boc, prin mutilarea pensiilor militarilor.
• „Domnule colonel, mai aveţi ceva să-i transmiteţi preşedintelui prin viu graur?” (Mihai Gâdea, Antena 3, 19 ianuarie 2011)
Două probleme avem aici: 1) Ce să caute un graur viu, scos din gura moderatorului, în mijlocul discuţiei despre chestiunea recalculării pensiilor? 2) După ce tocmai circula vestea că unii militari au murit de inimă rea, unul chiar în timp ce-i scria o jalbă preşedintelui Băsescu, a folosi formula „viu grai” (pe care o bănuim, că, de auzit, am auzit de „graurul viu”) nu e un fapt nepotrivit?
• „Fie vremea cât de rea, / Eu rămân cu blana mea!” (Carmen Brumă, Realitatea TV, 23 ianuarie 2011)
Sincer, nu aveam nevoie de această mărturisire în versuri şi în direct despre opţiunile realizatoarei în ceea ce priveşte epilatul (sau depilatul - ambele forme sunt corecte), mai ales că Mircea Badea, vorbind despre topmodela sa, ne făcuse un tablou modern-citadin, nicidecum unul conservator-rustic. Sau o fi vorba despre o versiune de iarnă a pilozităţilor, până trece frigul şi blana poate fi îndepărtată cu cruzime.
• „Aceasta e logica care funcţionează legea... Spiritul legii nu se poate interpreta... litera legii se poate interpreta.” (Ionel Blănculescu, Antena 3, 20 ianuarie 2011)
Ionel Blănculescu a reuşit să dea în gard, într-un singur minut, şi cu limba română (cacofonia de rang înalt „ca-care”), şi cu logica juridică (păi tocmai că spiritul legii face ca legea să se poată interpreta, nu litera ei, care e elementul indiscutabil. De aceea, avocaţii apărării cer mereu îndurare prin interpretarea spiritului legii, adică flexibil, nu aplicarea rigidă, în litera legii, care e - ce paradox! – literă de lege).
• „Pensionarii cu renumeraţie sub 3000 lei....” (Antena 3, 20 ianuarie 2011)
Păi se poate, „stimabile”? Se vede treaba că prea multe lecturi din I.L. Caragiale fac rău ştiriştilor, care nu mai ştiu dacă marele clasic a glumit sau a scris serios „remuneraţie”, „renumeraţie”, „remuneraţie”, „renumeraţie”, „remuneraţie”, „renumeraţie”... În fine. Le spunem noi: renumeraţie nu există nici în vremuri de criză, dar sigur există remuneraţie (de la „money” = bani = retribuţie în bani), care este, fireşte, şi azi, ca şi pe vremea lui Caragiale, „mică, după buget”.
• „Blănile se vor purta dintotdeauna.” (Dana Săvuică, Realitatea TV, 23 ianuarie 2011)
După ce că a ales forma cea mai discutabilă a pluralului („blănile”, care este în dicţionar, sună cam grosolan în gura unei foste femei frumoase de top), doamna Săvuică ne-a băgat în ceaţa istoriei când a plasat moda pe orbite temporale haotice, amestecând viitorul („se vor purta”) cu trecutul+prezentul (“dintotdeauna”).
• „Nici învăţământul, nici sănătatea, nici cultura nu mai poate funcţiona dacă nu avem bani.” (Ion Popescu Meridian, Antena 3, 25 ianuarie 2011)
Măcar acordul subiectului cu predicatul ar putea funcţiona, şi la liderii sindicali, şi la guvernanţi, indiferent, independent de bani.
• „Cred că am doi ani de zile de când nu am vorbit cu niciun membru al Comisiei, exceptând, poate, pe doi... Prietenia e lucru’ dracu’.” ( Dumitru Dragomir, Sport.ro, 22 ianuarie 2011)
Şi logica e un lucru al naibii de greu, domnule preşedinte, deşi, la Corleone, se poate ca 2 să fie egal cu 0, iar niciunul cu amândoi. Sau prietenii din comisie nu se pun, că ei sunt redute deja câştigate şi nu mai prezintă interes.
• „A văzut bine asistentul Mircea Orbuleţ.” (Rapid – „U” Cluj 3-0, Antena 1, 19 noiembrie 2010)
Ţinând cont de faptul că meciul s-a desfăşurat fără spectatori, asistentul, fie el şi Orbuleţ, a trebuit să stea cu ochii în patru sau chiar în şase-opt-zece-douăsprezece (câte o pereche pentru central, Copos, Ligă, Comisia Arbitrilor, Federaţie, FIFA), ca să nu fie suspendat şi el.
• „Băieţii care au început să facă striptease aruncându-şi şepcile, acum îşi aruncă caracterul.” (Traian Băsescu, Antena 3, 17 noiembrie 2010)
Ce să facă şi ei, domnule preşedinte? Dacă dumneavoastră v-aţi tot aruncat cuvântul dat şi promisiunile, ei, care sunt învăţăceii dumneavoastră, de ce nu şi-ar arunca caracterul în haznaua cu cacofonii?
• “Nu vorbi despre minister când te beşi!” (Mircea Badea, Antena 3, 24 ianuarie 2011)
Subtilitatea stilistică a emisiunii “În gura presei” atinge, uneori, piscuri nebănuite, unde numele producţiei ar putea fi trimis în partea cealaltă a tubului digestiv.
Perlele din puţul nostru
Am primit următoarea scrisoare, expediată prin fax de la o bancă, BRD Agenţia Berceni: „Stimată Ana-Maria Păunescu, în Flacăra lui A.P. s-au strecurat două erori de cultură generală, astfel: 1. În articolul Paşalâcul, semnat de Viorel Crăciun, acesta îl confundă pe Irod – ucigaşul de copii, cu Pilat din Pont. 2. În articolul Hieniadă deşănţată..., de Vasile Bunea, acesta confundă (impardonabil) Doina lui Eminescu cu Scrisoarea III. Îl rugăm pe Andrei să pescuiască perlele din propria revistă. Cu preţuire pentru Adrian Păunescu et comp, Preot Roman Forai.” Ne conformăm şi culegem perlele din propriul puţ, precizând, însă, că rubrica de faţă îşi propune să culeagă prostii cu deosebire din audio-vizual, nu din presa scrisă, fapt precizat în subtitlul fiecărui episod („puţul fără fund, cu telecomandă”). Asta nu justifică, bineînţeles, erorile colaboratorilor şi scăpările noastre din momentul redactării revistei. Iată fragmentele incriminate şi câteva comentarii:
• „Hoardele portocalii ale Paşalei din scaunul de domnie ruşinoasă au ocupat aproape toate dregătoriile în judeţene, unde taie şi spânzură după bunul plac; taie salariile bugetarilor, ale mamelor şi pruncilor născuţi şi nenăscuţi precum biblicul Pilat...” (Viorel Crăciun, Flacăra lui A.P., nr 2/472, 14-20 ianuarie 2011 pagina 10)
Sigur că Viorel Crăciun putea fi mai atent, sigur că şi noi puteam citi mai riguros, dar, în mod explicit, nu scrie nicăieri despre omorârea pruncilor, ci despre proasta guvernare prin tăieri bugetare, care se pare că l-a caracterizat şi pe Pilat, cunoscut pentru cruzime, corupţie, spirit arbitrar şi cinism. Prin urmare, aici, perla este doar pe jumătate. În schimb, o ditamai perlă găsim, într-adevăr, în fragmentul următor:
• „Trepăduşilor, acelor puţini delatori, le mai aduc aminte de Doina lui Eminescu: Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne...” (Vasile Bunea, Flacăra lui A.P., nr 2/472, 14-20 ianuarie 2011 pagina 7).
Unde este, este
Ce mare lucru e să se întâmple ce îţi propui! Totuşi şi prietenii în concerte, 26+27 ianuarie 2011
Cred că una dintre cele mai mari reuşite ale acestei perioade, în care atâţia nu se ţin de cuvânt şi în care cele mai multe previziuni optimiste eşuează în decepţii cu explicaţii savante, este ca lucrurile anunţate să se şi întâmple. Aşa am păţit noi cu spectacolele din 26 şi 27 ianuarie 2011. Mai întâi, am filmat în dupăamiaza de 26, la Naţional TV, pentru emisiunea care se va difuza duminică după-masa, 6 februarie 2011 (noi - trupa "Totuşi", Victor Socaciu, George Nicolescu, Emeric Imre, Cornel Diaconu, Lavinia Şandru, Maria Crăciun, emisiune moderată de Corina Chiriac şi produsă de Florentina Satmari). Apoi am demontat şi am remontat sculele repede, în Clubul Iron City, unde am cântat seara, de pe la 22, cu Emeric Imre gazdă şi cap de afiş, care a deschis showul şi ne-a adus pe scenă pe mine, pe Tase - tobe, Mihai Napu - chitară ritm şi Vlady Sătean - bass, reluându-şi recitalul după ora noastră şi lăsându-i să continue treaba, până noaptea, pe cei de la Folk Frate!
A doua zi, joi 27 ianuarie 2011, am fost în direct la Antena 2, invitaţi de Mihai Morar şi producătoarea lui, Roberta Dumitriu, în echipă bogată, să cântăm în direct o oră şi jumătate: George Nicolescu, Emeric Imre, Magda Puskas, Valentin Moldovan, Andrei Păunescu + Totuşi (Tase, Napu, Vlady).
Ştiţi că nu sunt nici ipocrit, nici modest, nici paranoic, aşa că nu pot spune decât că a ieşit bine sau foarte bine peste tot.
23 ianuarie 2011
Dezamagirea care provoaca luciditatea
La cate prietenii am acceptat aproape neconditionat pe Facebook (peste 4000!), ma asteptam sa fie buluc la Clubul MoJo pe 16 ianuarie 2011. Nu ma intelegeti gresit, a fost o seara excelenta, cu lume multa si buna, dar, daca prietenii erau cu adevarat prieteni, ar fi trebuit sa ramana macar cateva sute pe afara, ca MoJo nu e o sala chiar atat de mare.
Asa ca foarte multi s-au (v-ati) purtat romaneste: au (ati) fost patetici cand m-au (m-ati) tot intrebat "Cand mai faci un spectacol?... Cand mai iesiti cu un concert?... Abia asteptam sa va mai vedem live...", dar nu si-au (v-ati) deranjat comoditatea sa vina (sa veniti) la cantare. Repet, nu de lume putina ma plang, pentru ca locurile au fost ocupate, iar participarea a fost impresionanta, ci de disproportia dintre ce pare si ce este prietenia uneori, de diferenta dintre vorbele frumoase si faptele concrete, mult mai putine.
Asa ca, pe viitor, o sa fiu mai selectiv si mai putin entuziast sa cred in tot ce se spune din buze sau se scrie doar din buricele degetelor si nu are urmari in fapte. Stiu ca nu toti sunteti din Bucuresti, stiu ca nu toti ati avut timp, stare sau posibilitatea sa veniti, dar macar un sfert dintre prietenii de aici daca ar fi fost acolo, as fi luat in serios cuvintele de multumire care mi s-au trimis la acceptarea prieteniei.
Precizez ca intrarea a fost libera, noi nu am primit onorariu pentru spectacol, asa ca nota asta nu e izvorata din frustrarea ca nu am castigat ceva material de pe urma concertului. Nici nu s-a pus problema de asa ceva.
Va salut pe toti, dar ii apreciez doar pe cei care stiu sa acopere cu fapte gandurile, intentiile si cuvintele.
21 ianuarie 2011
Emisiunile trece, perlele rămâne (38)
Din puţul fără fund, cu telecomandă
• „Ei s-au sinucis singuri.” (Ioan Becali, GSP TV, 12 ianuarie 2011)
Fiind vorba despre jucătorii Universităţii Craiova, care, în ultimul timp, au primit antrenori mai mulţi decât bani, credem că, totuşi, au fost sinucişi de patron, care, cât o fi el de Mititel, până nu o duce pe fosta campioană până-n B, la matineu, nu se lasă. Ceea ce nu scuză grosolănia de pleonasm, emanat de Don Giovanni.
• „Dacă nu vrem să înţelegem, nu o să putem să avansăm şi să mergem înainte!” (Gigi Becali, GSP, 16 ianuarie 2011)
Revenit de la revelion cu forţe proaspete, Domnul Gigi a pierdut pe undeva, pe Valea Prahovei, poate, bruma de gramatică pe care abia o învăţase. În această situaţie, o parte din prestigiul său a avansat înainte, alta a avansat înapoi şi ultima a regresat pe loc.
• „Unde se pune bani se ridică nivelul.” (Gigi Becali, GSP TV, 14 ianuarie 2011)
Unde nu se pune bani, situaţia rămâne la pământ în fotbal. Şi nu numai: cică la orele de limba română nu s-a pus niciun ban, în familia Becali, acum câteva zeci de ani.
• „Divide et impera! Divide şi împarte! Se pare că Octavian Augustus a spus asta.” (Alexandru Athanasiu, Antena 3, 17 ianuarie 2011)
Prima înţelepciune poate că o fi spus-o primul împărat roman, deşi noi auziserăm că a spus-o primul Filip al II-lea al Macedoniei, care a trăit cu vreo trei secole mai devreme, dar a doua – traducerea originală – sigur vă aparţine, domnule Athanasiu. Ne-am uitat şi în dicţionar şi ni s-a confirmat: a divide e totuna cu a împărţi. Poate că aţi vrut să spuneţi „Împarte şi stăpâneşte”, dar domnul Băsescu a cam confiscat tot ce înseamnă paradigma stăpânitului în România şi atunci totul se explică.
• „Un om din America care l-a mirosit pe Vanghelie şi l-a invitat să-i facă lobby acolo.” (Mircea Dinescu, Realitatea TV, 17 ianuarie 2011)
1) Ştim că poeţii au drepturi mai multe când e vorba de folosirea liberă a limbii române, dar nu suntem de acord să primească şi dreptul la cacofoniile cu protocol zero. Fiindcă care mai e atunci diferenţa între poeţi şi agramaţi? 2) Nu ni s-a spus unde a fost mirosit primarul sectorului 5, de i-a înnebunit pe americani şi l-au invitat grabnic la Washington.
• „Intenţia şi decizia să facem ceea ce aşteaptă oamenii de la noi e cea mai importantă.” (Victor Ponta, Antena 3, 19 ianuarie 2011)
Păi, care e cea mai importantă, domnule preşedinte: intenţia sau decizia? Sau, dacă e vorba de amândouă, nu trebuia să folosiţi, cumva, pluralul? De aceea social-democraţii sunt în opoziţie, pentru că nu sunt suficient de hotărâţi, iar oamenii asta aşteaptă cu adevărat: şi intenţii, şi decizii.
• „Ne revedem din nou, într-o lume tulburată.” (Valentin Stan, Antena 3, 14 ianuarie 2011)
Aţi auzit, domnule Gâdea, cum a zis-o domnul Stan, patetic, filosofic, ezoteric chiar? Noi plusăm: nu e destul să ne revedem, nici să ne revedem din nou. Tare ar fi să ne revedem din nou iarăşi încă o dată într-o lume tulburată. Şi rimată. Şi versificată. Şi nu agramată.
• „Repet încă o dată: preţurile sunt nejustificat de mari în raport cu redevenţele.” (Mugurel Surupăceanu, Antena 3, 15 ianuarie 2011)
Suntem de acord cu inechitatea din chestiunea petrolului nostru şi, în consecinţă, nu acceptăm să repetaţi doar încă o dată. Vă rugăm, domnule parlamentar PSD, să repetaţi din nou iarăşi încă şi încă o dată, iar şi iar, până scade preţul carburanţilor.
• „Doamnelor şi domnilor, O-vi şi Pa-u-la Se-ling!” (Antena 2, 2 ianuarie 2011)
Atunci când este prezentat un nume care poate suna complicat într-un anumit context, măcar fie rostit repede, fiindcă, altfel, suntem tentaţi să credem că e vorba de altceva, iar cei doi mari artişti se ştie că nu au decât o relaţie profesională. În rest, să facă fiecare ce vrea.
• „În mod cert eu sigur cred că ar trebui alocate resurse... Trebuie să spunem şi lucrurile bune despre ce s-a întâmplat.” (Pavel Abraham, Antena 3, 15 ianuarie 2011)
General antidrog de mare notorietate, domnul Abraham are două probleme: a) i se pare cert ceea ce e sigur; b) aruncă prepoziţia „despre” la derută, să vadă dacă suntem atenţi, dacă nu suntem drogaţi.
• „Grupurile de pe Internet şi gaşca are o mare influenţă asupra individului... Marea Britanie, pe fondul unor studii, au ajuns la concluzia că s-au petrecut modificări genetice la canabis.” (Gigel Lazăr – CIADO, Antena 3, 15 ianuarie 2011)
O adevărată performanţă: când trebuia un plural, specialistul antidrog a folosit singularul, apoi, în compensaţie probabil, când trebuia un singular, a băgat un plural cât Marea şi Britanie la un loc. După ce că grupurile şi gaşca are influenţă, Marea Britanie au concluzionat. Excepţional! Totuşi, există două circumstanţe atenuante: 1) în Marea Britanie trăiesc englezi, scoţieni, galezi şi nord-irlandezi, plus emigranţi, care sunt, nu este! 2) munca antidrog este toxică, halucinogenă şi poate produce perturbări gramaticii. 3) invitaţii din platou au vorbit în dezacorduri fiindcă nu auziseră că, de ziua lui Eminescu, s-a decretat Ziua Culturii Române. Dacă ar fi auzit, sigur şi-ar fi luat la ei limba română corect vorbită.
• „E un câştig major de care vor avea de câştigat cei care ies la pensie.” (Irina Petraru, Antena 3, 19 ianuarie 2011)
Rugăm prezentatoarea de ştiri să facă din nou cărţile, că poate ies prepoziţiile la locul lor.
• „Să pregătească în cele mai mici detalii nunta.” (Antena 3, 15 ianuarie 2011)
Să ni se spună cine se ocupă de detaliile uriaşe, de amănuntele gigantice şi de mărunţişurile colosale?
• „Asta decât la noi se poate întâmpla.” (Eugen Neagoe, TVR Info, 12 ianuarie 2011)
Antrenorul oltean, consecvent acestei erori de vorbire specifice sudului, are dreptate: decât la Craiova se poate atâta înverşunare contra propriilor interese, în reaua tradiţie, pe axa patronală a ultimilor ani, Ilinca-Neţoiu-Dinel-Mititelu.
• „Unul din şapte români ştiu care-i treaba cu Schengenul ăsta.” (Iosif Buble, Antena 3, 15 ianuarie 2011)
Nicio masă fără peşte oceanic, nicio săptămână fără perlele lui Iosif Buble! Domnul Bubble-Boy al Antenei 3, consecvent lui însuşi, ne alimentează rubrica, număr de număr. Azi – un măiastru dezacord între subiect şi predicat. OK! Rezultă că un român ştiu care-i treaba, iar ceilalţi şase nu ştie, habar n-are de Europa cea fără de frontiere, în care ni s-a amânat intrarea! Dacă nici oamenii de televiziune nu mai are azi dreptul să vorbesc agramat, atunci cine, atunci unde, atunci când?
• „Unii stau acasă, alţii li se ia banii din buzunare” (Maria Grapini, Antena 3, 19 ianuarie 2011)
Vorba lui Mălin Cristache: este mai mult decât sunt eu gata să admit!
19 ianuarie 2011
Trupa Totuşi în Club MoJo - 16 ianuarie 2011
Mi-a plăcut mult seara de duminică 16 ianuarie 2011 din Club MoJo, unde noi, cei din trupa Totuşi, în efectiv de patru (eu - voce şi gtr, Tase - tobe, voce, Mihai Napu - gtr electroacustică şi voce şi Vladi Sătean - bass), am cântat alături de public, de Raul şi Lae, de Cantos, de toţi ceilalţi care au fost pe scenă. Am improvizat mult instrumental, ce mai, la cât mai multe evenimente de felul ăsta. Revin.
14 ianuarie 2011
Mulţumim, Dumbrăveni!
Familia Păunescu mulţumeşte extraordinarilor oameni din localitatea suceveană Dumbrăveni, în primul rând domnului Mihai Chiriac (secretar al primăriei), pentru gestul de a fi dezvelit, în ziua de 18 decembrie 2010, o statuie a poetului Adrian Păunescu, în deschiderea Simpozionului literar "Poeţi ai nemuririi noastre" (la care au fost invitaţi scriitori de marcă precum Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Vasile Tărâţeanu şi muzicieni ca Adrian Beznă, Cătălin Ungureanu, Ştefania Rareş, Veta Biriş etc).
Regretând că niciun membru al familie nu a putut fi prezent la eveniment, ne permitem să cităm din scrisoarea adresată nouă de domnul Mihai Chiriac, pentru a arăta, cu prisosinţă, că în România mai există oameni cu memorie, dedicaţi cauzelor culturale nobile, care nu se sfiesc să gândească şi să scrie frumos, ba chiar să acţioneze concret, pentru păstrarea şi dezvoltarea culturii naţionale: “Am crescut sub semnul revoltei din cuvântul absolut rostit în versurile lui Adrian Păunescu, dar şi ca spectator, de câte ori am avut ocazia, al Cenaclului Flacara… Viaţa mea are multe lucruri legate de acest OM ABSOLUT; am dormit două nopţi în casa doicii sale de la Copăceni (Republica Moldova), pe piatra de mormânt a tatălui meu sunt scrise versurile Măriei Sale, fetiţa mea recită la fiecare sărbătoare de Paşte şi Crăciun, în biserică, poeziile Marelui Maestru…”
Aşteptăm să ne întâlnim cu aceşti oameni de excepţie din localitatea în care Adrian Păunescu a fost, în 1981 şi 1983, poate chiar la la ediţia a-IV-a a Festivalului Literar "Mihai Eminescu" din iunie 2011, la care ni s-a trimis o invitaţie de principiu.
Mulţumim, Mihai Chiriac! Mulţumim, Dumbrăveni!
Familia Păunescu
Emisiunile trece, perlele rămâne (37)
Din puţul fără fund, cu telecomandă
• „În Bucureşti e un polei foarte... foarte impresionant... Oamenii se îndreaptă spre biserici... şi bine fac... E prima duminică după Anul Nou, dacă nu chiar a doua!” (Iosif Buble, Antena 3, 9 ianuarie 2011)
În afară de faptul că, după lungi momente de suspans, am aflat că poleiul e foarte impresionant şi că e bine că oamenii sunt credincioşi, fostul reporter de teren, instalat prin nu ştim ce minune sub pălăria atât de largă de moderator de studio, a dus tensiunea până la cote paroxistice şi a afirmat temerar că, deşi trăiam în direct o duminică de 9 ianuarie, era vorba de prima duminică a anului?! Săptămâna de 8 zile au inventat-o deja cei de la Beatles („Eight days a week”), aşa că doar săptămâna de 9-10 zile putea fi o nouă marcă, protejată de dl Buble, care, în final, spre a răsuci cuţitul în rana scepticilor, a fost de acord să accepte că, totuşi, în 9 ianuarie, era vorba de a doua duminică din 2011.
• „Începem pentru început cu cea mai importantă informaţie: mărturiile criminalului de la Cernavodă.” (Cristina Şincai, Realitatea TV, 7 ianuarie 2011)
Nu vă grăbiţi să credeţi că e vorba de o simplă tautologie – a începe cu începutul! Fraza mai are un schepsis: prima ştire din jurnal – culmea! - e şi cea mai importantă!
• „Mintea umană este complexă, uneori nu ştii la ce să te aştepţi.” (Diana Sarca, poliţistă la Omoruri, Realitatea TV, 7 ianuarie 2011)
Să reţinem acest postulat de la un capăt la altul, ca pe o descoperire de ultimă oră: mintea omului e complexă şi e capabilă de surprize! Şi atunci viaţa cum mai e? Crima de la Cernavodă ştim că nu se rezolvă uşor, dar cu o asemenea concluzie trasă timpuriu, ancheta va fi mult mai facilă.
• „All we need is love, celebrul cântec al lui Mircea Radu de pe când făcea Din dragoste.” (Dana Grecu, Antena 3, 6 ianuarie 2011)
Şi noi, care crezuserăm, ca atâtea miliarde de pământeni, că renumita piesă e compoziţia cuplului Lennon-McCartney! Dana Grecu a scormonit, a investigat şi a scos adevărul la iveală: cântecul lansat în 1967 de către trupa Beatles a fost compus de un român, născut în 1968, nimeni altul decât omul de televiziune Mircea Radu! Mari compozitori, nu doar străluciţi cunoscători de muzică, şed printre noi, în haine de teleaşti!
• „După ce va trece ura, prostia - chiar dacă prostia nu trece întotdeauna - interesele, mandatul lui Boc ca prim-ministru va fi reevaluat. Până la urmă, Boc e premierul care schimbă România şi instituţiile lui Iliescu.” (Traian Băsescu, televiziunile de ştiri, 6 ianuarie 2011)
Două sublinieri avem de făcut în afirmaţia şefului statului: 1) Suntem siguri că, la fel cum unii fundamentalişti sinucigaşi sunt păcăliţi de liderii lor că, dacă se aruncă în aer, vor avea parte de o existenţă fericită în lumea de dincolo, şi premierul Emil Boc îl crede pe Traian Băsescu atunci când Marele Băs îl gâdilă cu iluzia că lumea îl va ţine minte frumos, după. În realitate, nu ar fi nicio problemă dacă Boc şi-ar face sieşi orice, dar el pune dinamită ţării şi asta nu e o glumă, indiferent de garanţiile băsiste, care se ştie cât valorează; 2) Ne îngrijorează gramatica fostului bun vorbitor Traian Băsescu, cel care a ajuns cu deruta până acolo, încât face dezacorduri grave, chiar şi între subiect şi predicat (ura, prostia, interesele VA trece). Odată cu popularitatea, se duce la vale şi acordul.
• „Eşti printre privilegiaţii care ai lucrat cu Gopo.” (Iuliana Marciuc Enache, către Medeea Marinescu, TVR2, 5 ianuarie 2011)
Alo, Tevereul? Ce se întâmplă cu prezentatorii? Să nu ştie domniile lor că se spune corect „privilegiaţii care AU lucrat”? Lasă, că nici cu actriţa Medeea Marinescu nu ne e ruşine, în replica următoare ajungându-ne la urechi altă trăznaie:
• „Dar, cu toate astea, nu mi-l amintesc urlând (pe Ion Popescu Gopo).” (Medeea Marinescu, TVR2, 5 ianuarie 2011)
Pentru amatorii de pleonasme şi, în primul rând, pentru actriţa sus-menţionată, completăm spaţiile lăsate goale pentru realizarea unui pleonasm cvadruplu: dar însă totuşi cu toate astea.
• „Orice variantă poate fi posibilă.” (Victor Becali, sport.ro, 6 ianuarie 2011)
În ce-l priveşte pe Adi Mutu, din păcate, credem că orice variantă poate fi imposibilă! Cu siguranţă că e incert totul.
• „Sigur că probabil zilele viitoare vom afla cine ştie ce.” (Adrian Ursu, Realitatea TV, 7 ianuarie 2011)
Contradicţia în termeni de la început (prin care certitudinea este dată drept incertă) este completată cu o altă formulă-zălog a bunei informări jurnalistice: vom afla cine ştie ce! Mai precis chiar că nu se putea pronunţa nici măcar Adrian Ursu, pe care, maliţios, Mircea Badea în alintă „Zeul somnului”.
• „În anii ’50, pe vremea lui Voinescu, echipa naţională juca decât 3 meciuri pe an... cam în jur de...” (Florin Prunea, B1TV, 26 noiembrie 2010, reluare în 7 ianuarie 2011)
Noi nu avem pretenţia ca fotbaliştii să fie savanţi în limbă română, dar măcar Prunea, după ce ne-a mâncat meciul cu Suedia din 1994, când puteam intra în semifinalele CM din SUA, putea învăţa să evite o asemenea aglomerare de prostii pe frază pătrată.
• „Se poate întâmpla multe în acest retur.” (Viorel Nicoară, Antena 3, 10 ianuarie 2011)
Proaspăt transferatul fotbalist de la CFR Cluj doreşte să fie optimist la noua sa echipă şi trânteşte un dezacord demn de divizia C a limbii române, nu de Liga Campionilor, unde clujenii mai vor să ajungă o dată, înainte ca masa bogaţilor europeni să devină iarăşi un lux pntru fotbalul românesc.
• „Lui Corneliu Vadim Tudor i se va cere scuze, prin telefoane private, de către politicieni.” (Vasile Dâncu, Realitatea TV, 7 ianuarie 2011)
Hai, mai treacă-meargă formula greşită, dar larg răspândită, „a cere scuze” (corect se spune „a prezenta scuze” sau „a cere iertare”). Dar nu avem nicio îngăduinţă faţă de dezacordul subiectului cu predicatul, indiferent că autorul este specialist în sondaje şi numărători. Câtă credibilitate să mai aibă cifrele date publicităţii de institutul lui Vasile Dâncu, dacă domnia sa nu reuşeşte să numere bine şi să respecte acordul simplu dintr-o amărâtă de propoziţie?
• „Deocamdată, Hagi nu a făcut încă nicio schimbare.” (GSP TV, Galatasaray-Hanovra 3-0, 8 ianuarie 2011)
Şi deocamdată, şi încă? Nu vi se pare prea mult în aceeaşi propoziţie, chiar dacă e vorba de Hagi?
• „În primă fază, la faţa locului a ajuns decât un echipaj de poliţie.” (Antena 3, 11 ianuarie 2011)
Bine că a ajuns şi ăla. Dar o patrulă de poliţie a limbii române nu a trecut şi ea pe-acolo în faza următoare?
• „Te iubesc, suflet mic!” (Adrian Cristea, SMS către Bianca Drăguşanu, „Răi da’ buni”, Antena 2, 10 ianuarie 2011)
Noi ştim că starleta e mândră că îi scrie o fostă mare speranţă a dinamoviştilor, jucătorul aruncat peste gard, la „U” Cluj, dar fătuca nu se gândeşte că, de fapt, mesajul pe care ea îl arată semeaţă telespectatorilor o jigneşte grav? Cine e prost să se laude că partenerul îi spune că e „suflet mic”? Nu le poţi avea pe toate, ce-i drept: şi sâni mari siliconaţi ca ardeii umpluţi, şi buze mari îndesate cu ser, şi gene supra-încărcate cu negru de fum, şi picioare cu prelungitoare de 1,5 m. Ceva trebuia să fie mic la Prinţesă. Şi Prinţul a descoperit: sufletul!
Emisiunile trece, perlele rămâne (36)
Din puţul fără fund, cu telecomandă
• „Nişte lepre nenorocite! Tu crezi că-s îndrăgostit de Geoană? Ce-i, gagică? Dă-l în p...mea, că are o grămadă de defecte! Da’ e vorba de când te uiţi tu în oglindă dimineaţa, înţelegi? Cum, mă, zic una şi pe urmă: aoleo, voi sunteţi mai tari, sunt mâine cu voi! Cum dracu’, mă, frate, mă? Io am fost pe bulevard vagabond, ăştia au stat la facultate şi n-au învăţat nimic, dă-i dracu’ de idioţi! Pe cuvântul meu că nu au învăţat nici principiile elementare ale bunului simţ! Ei nimic n-au în ei. Nişte lepre! Ăştia îşi vând nevestele, mă, ascultă-mă ce spun, ca să le dai o funcţie, îţi dă nevestele.” (Marian Vanghelie, www.realitatea.net, 17 februarie 2010)
Cine mai poate contesta democraţia reală din PSD, partid în care liderii rămân alături chiar şi după asemenea dezbateri de idei, analize conceptuale şi confruntări deontologice. Acest şirag de vorbe de duh are de toate, de la insultă şi calomnie, până la prostituţie, autodenunţ şi dezacorduri. Dar poate şi ceva adevăr.
• „Promulgarea este până la urmă finalul unei dezbateri de mai bine de patru ani... Doamna rector Andronescu, domnul rector Marga au făcut şi dumnealor o reformă a educaţiei a căror rezultate se văd acum, după 10 ani.” (Traian Băsescu, Antena 3, 5 ianuarie 2011)
Mari dezamăgiri ne oferă preşedintele Băsescu, un fost bun vorbitor de limbă română. Nervos peste măsură că nu prea mai are pe cine da vina, domnia sa nu numai că a călcat în picioare principiile autonomiei universitare prin promulgarea Legii Educaţiei, dar a început să calce în picioare şi acordul gramatical, cu care a fost prieten până nu demult, dovedindu-se şi amic de ultimă oră al pleonasmului, cu care în vremurile bune nu se prea întâlnea.
• „Declaraţia e dată înainte de a apare legea... Teatrul Naţional, al căror foaiere...” (Ion Caramitru, „Profesioniştii”, TVR1, 18 decembrie 2010)
Inegalabilele nestemate, bune de pus direct pe panoul de onoare al egalabilului nostru maestru, desăvârşit grăitor profesionist al limbii şi călău(zitor) al culturii române, venit la cea mai potrivită emisiune, intitulată cum altfel decât „Profesioniştii”! Doamnelor şi domnilor, intră-n scenă, direct din bazinul cu dezacorduri şi gafe, actorul şi multiplul sinistru... pardon!, ministru al culturii, domnul Ion Cacamitru... pardon!, Ion Cacalitru... pardon!, Ion Caramitru! Cine, dacă nu domnia sa, să aibă dreptul la asemenea erori, după o jumătate de secol de când artistul-politician-republican-monarhist lucrează profesionist cu limba (română)?
• „I-am spus ăluia elegant: hai sictir, mă!” (Sorin Oprescu, Antena 3, 22 decembrie 2010)
Cuvintele pline de subtilitate ale primarului Capitalei îl fac invidios, de dincolo de moarte, şi pe Nichita Stănescu, care, când se supăra, ocăra păstrând cuviincios distanţa faţă de inamic, la persoana a doua plural: haideţi sictir!
• „Nu ştiu exact sigur.” (Critian Ţopescu, Realitatea TV, 15 decembrie 2010)
Niciun bărbat nu mai ştie exact sigur nimic, după o anumită vârstă, chiar dacă vorbeşte la „Zece pentru România”, chiar dacă este considerat cel mai bun comentator român din toate timpurile.
• „Pe mine nu mă deranjează că Traian Băsescu este preşedintele României, deşi desigur că mă deranjează, ci că toţi gherţoii şi nesimţiţii îşi bat joc de instituţia Parlamentului României.” (Mihai Voicu, Realitatea TV, 20 decembrie 2010)
Vrem să vă hotărâţi: vă deranjează sau nu? Şi apoi, ce să facă gherţoii şi nesimţiţii? Să dea dovadă de prestanţă şi bun simţ? Nu de aia sunt gherţoi şi nesimţiţi, ca să-şi bată joc?
• „Noi, cei care în anii ’50 fredonam Pe şoseaua Colentina trece Mannix cu maşina.” (Mircea Radu, TVR1, 31 decembrie 2010)
Protocronişti ca întotdeauna, românii fredonau, încă în anii ’50, un cântec despre un personaj dintr-un serial american realizat abia începând cu 1967.
• „Povestea a ajuns şi în cele mai îndepărtate colţuri ale globului.” (Antena 3, 24 decembrie 2010)
Asta da poveste, dacă a penetrat colţurile unei sfere! Aşteptăm mărturii despre poveşti care au ajuns în curbele cuburilor şi în latura dreaptă a conurilor.
• „Cristea şi-a cam făcut-o cu mâna lui.” (GSP TV, FootbAll inclusive, 12 decembrie 2010)
Fiind vorba chiar despre poza pe care Adrian Cristea şi-a făcut-o cu mâna lui, lui şi sexului său gol, cu dedicaţie pentru Bianca Drăguşanu, şi ţinând cont de consistenţa neconvingătoare a muşchilor din imagine, deducem că mâna fotbalistului tocmai nu fusese cuminte înainte de a apăsa pe declanşator. Şi cum altfel s-o fi făcut, decât cu mâna proprie, din moment ce era singur în cameră, iar muza siliconată îi zburătăcea pe cine ştie unde?
• „O trupă din noul val ne propun un cântec de Crăciun” (Florin Busuioc, Pro TV, 17 decembrie 2010)
Nici măcar de dragul rimei „propun-Crăciun”, nici măcar aducând ca explicaţie faptul că o trupă este formată din mai mulţi şi necesită pluralul, nu se poate aduce un asemenea afront limbii române.
• „Pe 22 decembrie 1989, Ceauşescu a ţinut ultimul său discurs.” (Antena 3, 22 decembrie 2010)
Toată lumea ştie că Nicolae Ceauşescu a vorbit pentru ultima oară cetăţenilor în 21 decembrie 1989, nu în 22, numai un mare post de ştiri iată că nu a aflat.
• „După voce indentifică persoana.” (Viorel Lis, Antena 1, 22 decembrie 2010)
Noi propunem să o indentifice şi după buletinul de indentitate.
• „O coafură de seară pentru o seară specială de revelion.” (Dănuţ SRL, TVR1, 27 decembrie 2010)
Noi propunem fie o coafură de seară pentru o dimineaţă oarecare, fie o coafură de dimineaţă pentru o noapte banală de revelion.
• „Se întâmplă să nu ştim ce să le zicem lumii.” (Mihai Morar, Antena 2, 27 decembrie 2010)
Care-i problema, vorba lui Gigi Becali? Este lumea compusă din miliarde de indivizi? Este! Merită ei măcar un plural? Merită! Să nu ne mai împiedicăm, deci, de legile gramaticii!
• „Se persistă în repetarea unei erori.” (Valentin Ionescu, Realitatea TV, 28 decembrie 2010)
Fostul ministru al Convenţiei Democratice, dealtfel un bun vorbitor, a vrut să fie foarte convingător şi a reuşit, cu preţul unui pleonasm, oferit drept cadou de sărbători.
• „Trebuie să fie cald ca să stai la coadă în frig la sărmăluţe.” (Antena 1, 1 Decembrie 2010)
Bine spus! Mai bine chiar decât străvechiul postulat băsist „iarna nu-i ca vara”.
• „Este o presă care io o am în suflet şi greu să ajungi în suflet la toată lumea.” (Keo – Cosmin Mustaţă, TVR1, 31 decembrie 2010)
Cu atâţia ani trăiţi în străinătate, cu doar o jumătate de identitate românească, cu atâta sete de muzică, interpretului i se pot ierta atât prăpădita de prepoziţie lipsă de la acuzativ, cât şi coerenţa discutabilă de care dă dovadă, când vorbeşte limba maternă.
• „În ciuda problemelor, autorităţile au acţionat preventiv.” (Realitatea TV, 3 ianuarie 2011)
Nu înţelegem unde a fost prevenţia, din moment ce autorităţile au acţionat după căderea zăpezii. Cum s-ar putea acţiona preventiv contra ninsorii? Să scoţi plugul când încă e soare?
• „Aeronava a luat foc. Totuşi, pasagerii au fost intoxicaţi cu monoxid de carbon.” (Realitatea TV, 2 ianuarie 2011)
De ce „totuşi”? E ca şi cum am spune că avionul a fost cuprins de un incendiu, însă a ars. Sau că pasagerii au murit, dar au decedat. Sau că, deşi motoarele au explodat, s-au făcut praf.
• „Ce mai poate fi de spus, dragi prieteni?” (un mai vechi comentariu în direct la TV, la meciul Gaz Metan Mediaş – Poli Timişoara 5-1, 9 august 2008)
Ce mai poate fi de spus? Absolut nimic!
• „Mari companii fac angajări în prima lună din ianuarie.” (Mirela Vaşadi, Realitatea TV, 3 ianuarie 2011)
Ne temem ca patronatul Realităţii TV să nu facă şi concedieri de prezentatori, din a doua lună din februarie 2011 până în ultima lună din decembrie, după această perlă.
• „Excesul de calorii, zahăr, sare pe cale orală nu sunt bune.” (Cristian Brancu, Antena 2, 29 decembrie 2010)
Aşa este! Şi, pentru că e clar că excesul nu sunt sănătos, propunem ca alimentele acestea să nu mai fie transmise pe cale orală, ca folclorul, ci direct intravenos. Rămâne între noi! Confidenţial!
• „Nu toţi se asigură să evite pericolele PE care le pun viaţa în pericol... Se poate practica schiul, bobul şi alte sporturi de iarnă.” (Realitatea TV, 30 decembrie 2010)
Se pare că unii vorbitori de la TV au început cu beţia de cuvinte cu mult înainte de revelion sau, cine ştie?, poate că nu s-au trezit după Crăciun. Altfel nu se explică un asemenea şirag de pietre rare, pe ecran revărsate. Să recapitulăm ce avem aici: a) unii, după ce că nu se asigură, nici nu evită; b) pericolele sunt periculoase; c) prepoziţia PE, de obicei pierdută pe drum de utilizatorii de acuzativ, aici este în plus: măcar ştim cine a furat-o şi unde a ascuns-o; d) schiul, bobul şi alte sporturi de iarnă, fiind semnul unei singure pasiuni pentru gheaţă şi zăpadă, sunt considerate un mănunchi şi, în consecinţă, acordate cu verbul la singular „se poate”. La mai multe!
• „Femeia găsită înjunghiată în dulap.” (Antena 3, 5 ianuarie 2011)
Se pare că a apărut un nou tip de lovitură cauzatoare de moarte, pe lângă binecunoscutele înjunghieri în inimă, gât, creier: înjunghierea în dulap.
• „Am rămas cu reminiscenţe din vremea comunismului.” (Marilana Nedelcu, Realitatea TV, 1 ianuarie 2011)
Dacă nici reminiscenţele nu ne mai pot rămâne, după ce au dispărut banii, industriile, solidaritatea, diplomaţia şi independenţa politică, atunci ce ne mai rămâne din vremea comunismului? Măcar să rămână nişte reminiscenţe.
• „Fiul meu s-a uitat în faţa televizorului când i-am pasat lui Forlan.” (Alexandru Tudor, GSP TV, 31 decembrie 2010)
În general, copiii sunt învăţaţi să se uite sau să nu se uite la televizor, dar se pare că marele arbitru, ca să-i protejeze ochii fiului său, l-a sfătuit să se uite în faţa micului ecran.
• „Înţeleg că oamenii ăştia vor să ajungă celebri, dar totuşi!” (Lucian Mândruţă, Antena 2, 31 decembrie 2010)
Ne lipsea o perlă marca Mândruţă şi uite că a venit, în chiar ultima zi a anului trecut. Ce ne intrigă este că pleonasmul nu e complet. Lucian Mândruţă putea mai mult: dar totuşi însă cu toate acestea...
• „Şerban Huidu îşi revine treptat din această stare de comă autoimpusă.” (Antena 3, 1 ianuarie 2011)
Nu am mai auzit de comă autoimpusă şi cu siguranţă că nu despre asta este vorba după accidentul de la schi, trăit de realizatorul tv lângă Innsbruck, ci de o comă indusă de medicii austrieci, pentru a stabiliza situaţia. Abia aşteptăm revenirea Cronicii cârcotaşilor, în care ar putea intra, la loc de cinste, şi această aberaţie.
7 ianuarie 2011
Adrian Păunescu desenator • Expoziţia “Linii”, Galeria Simeza, Bucureşti, 10-18 ianuarie 2011
Puţini ştiu că Adrian Păunescu, în ultimii săi ani, a început să deseneze. Cele câteva sute de “Linii”, cum şi-a numit poetul desenele publicate în revista sa “Flacăra”, sunt pregătite acum pentru a fi oferite direct publicului bucureştean. Expoziţia va fi deschisă la Galeria Simeza din Bucureşti, Bd. Magheru nr. 20, în perioada 10-18 ianuarie 2011, iar vernisajul va avea loc luni, 10 ianuarie 2011, la ora 18.
Veniţi să vedeţi surprinzătoarea poezie în alb-negru a “Liniilor” lui Adrian Păunescu, cel pe care nu l-aţi cunoscut până acum.
Ioanelor şi Ionilor, doamnelor şi domnilor, să fiţi fericiţi!
Traian Băsescu se ia la trântă şi cu 1 Decembrie 1918
Nu mai miră pe nimeni faptul că preşedintele Traian Băsescu s-a luat şi e în stare să se ia de oricine - prieten, duşman sau simplu martor al nesăbuinţei sale politice - ca să creeze diversiuni de imagine şi să distragă atenţia poporului de la felul dezastruos cum conduce ţara, din 2004 încoace.
N-a mirat pe mulţi compatrioţi momentul când, în campania pentru al doilea mandat din 2009, candidatul Traian Băsescu a stors diabolic emoţii, lacrimi şi voturi de la români, recitând în direct la TV versuri proprii în care era vorba despre el, marinarul orfan, care a aflat, revenit de pe mare, devastat, că i-a murit mama, când mama sa încă trăia şi în 1989, atunci când Traian Băsescu mai lucra cu vapoarele, şi în 2009, la 20 de ani de când marinarul se retrăsese pe uscat, după ce făcuse praf flota în primii ani de după 1990, intrând cu parâma direct în politică, unde face orice artificiu, ca să fie reales.
N-ar mai mira pe nimeni dacă Uraganul Băs s-ar abate asupra oricărui apropiat, din moment ce au fost uzurpaţi sau debarcaţi, rând pe rând, şefi sau colaboratori care i-au ţinut actualului preşedinte scara şi spinarea, până s-a suit pe nesimţite pe Dealul Cotrocenilor.
Nu mai miră pe nimeni când Traian Băsescu promite şi se ţine de cuvânt pe dos, de la „Să trăiţi bine!” până la „Să vă tăiem salariile şi pensiile bine!”, de la „Demisionez în 5 minute!” până la clasicele refrene „M-am răzgândit!”, „Am greşit” sau „M-am înşelat”.
Nu mai miră deloc nici măcar faptul că preşedintele României acuză, la început de 2011, nepotismul din universităţi şi dictează să nu mai aibă voie să fie angajaţi în aceleaşi instituţii de învăţământ (fie ele private!) rude până la gradul trei, în vreme ce: a) fiica sa cea mică este europarlamentar, scos din pălăria-urnă ca în cărţile de prestidigitaţie; b) fiica sa cea mare este milionară în euro-imobiliare, după un scurt stagiu ca notar în satul Păuneşti, timp în care a făcut minuni financiare prin vânzări anterioare; c) fratele său, Mircea Băsescu, conduce afaceri direct conectate la conductele, terenurile, cablurile şi arsenalele statului român.
Când credeam că nimic nu ne mai poate mira la Traian Băsescu, s-a produs miracolul. Ce îi uluieşte, deodată, chiar şi pe cei mai avizaţi cunoscători ai metodei băsiste este că, în lipsă de duşmani noi, pe care să-i mai arate cu degetul său plin de semnele capacelor (şi nu al tratatelor internaţionale semnate ca prim responsabil al diplomaţiei noastre eşuate), fostul naţionalist de formă, Traian Băsescu, se ia la trântă şi cu 1 Decembrie 1918. Mai precis, liderul portocaliu arată că, din 1918 încoace, România nu prea se ţine de cuvânt, după ce a promis drepturi minorităţilor, la Alba Iulia, în Ziua Marii Uniri. Ca să justifice o nouă concesie făcută azi UDMR (apropo, pe Traian Băsescu nu îl deranjează încurcătura de acte constitutive a grupării maghiarilor, nelămurită legal, după 21 de ani, dar cu sprijinul căreia edificiul Băsisto-PDL-ist rămâne în picioare), Traian Băsescu dă cu harponul în istoria noastră şi se face că nu înţelege că textul Hotărârii de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 (un document cu adevărat excepţional) a fost redactat şi rostit sub semnul timpurilor şi al emoţiei regăsirii fraţilor români, după sute de ani de aşteptare. Pe Traian Băsescu nu îl deranjează doliul pe care demnitari udemerişti ai României de azi îl poartă pe piept la fiecare 1 Decembrie, nu îl preocupă să-l denunţe pe europarlamentarul din partea României Lazslo Tokes ca trădător al intereselor noastre naţionale, nu îi trece prin cap să îi pună la punct pe iredentiştii care nu respectă legi, dar taie păduri româneşti sub protecţia sprijinului politic. Pe Traian Băsescu îl apucă analizele textuale de nuanţă, la un text istoric, de acum nouă decenii. E ca şi cum am începe să strâmbăm din nas că Decebal nu ştia să scrie sau că Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare dădeau ordine cam autoritare, nedemocratice. Astea erau vremurile şi condiţiile, domn’ preşedinte!
Şi, pentru că documentele vorbesc cel mai bine, să reproducem aici textul Hotărârii luate la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, atunci când Transilvania a revenit la Ţara Mamă România, cuvânt rostit de Vasile Goldiş (1862 – 1934), în faţa mulţimii de 100.000 de români, ca să vedem ce generoşi au fost, de fapt, românii, la 1 Decembrie 1918, deşi încă aveau cald pe spinare sângele de la atâtea bice şi roţi câte înduraseră din partea Budapestei imperiale, “elegante” şi “civilizate”, nu-i aşa, mai ales cu Horea şi Cloşca. Ne permitem să subliniem pasajele incriminate direct de Traian Băsescu şi pe cele cu care relaţionăm chestiuni fierbinţi de atunci şi de acum, care îi pot da de gândit preşedintelui nostru, nemulţumit că nu ne-am respecta promisiunile istorice. Sublinierile au rostul de a arăta sau sugera adevăratele semnificaţii şi contexte ale anumitor cuvinte şi trebuie urmărite ţinându-se cont atât de faptul că o proclamaţie rostită într-un cadru cum a fost Adunarea de la Alba Iulia din 1918 nu este, totuşi, un text de lege, cât şi de faptul că problemele de detaliu privitoare la chestiunea Transilvaniei au fost stabilite ulterior, temeinic, la Congresul de Pace de la Paris, şi semnate în Palatul Trianon de lângă capitala franceză, în 4 iunie 1920, moment care le produce şi azi coşmaruri hungariştilor:
Hotărârea luată la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia
“I. Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.
II. Adunarea naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu acesta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea naţională proclamă următoarele: 1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie, prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc. 2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat. 3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenele vieţii publice. Votul obştesc direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, judeţ ori parlament. 4. Desăvârşită libertate de presă, asociare şi întrunire; libera propagandă a tuturor gândirilor omeneşti. 5. Reformă agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri desfiinţând fidei-comisurile în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creieze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât să o poată munci el cu familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e, pe de o parte, promovarea nivelării sociale, pe de altă parte potenţiarea producţiunii. 6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii cari sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.
IV. Adunarea naţională dă expresiune dorinţei sale ca Congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici deopotrivă, iar în viitor să se elimineze războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.
V. Românii adunaţi în această Adunare naţională salută pe fraţii lor din Bucovina scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara-mamă, România.
VI. Adunarea naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aci în monarhia austro-ungară, anume naţiunile cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană, şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştinţa tuturor acelor naţiuni.
VII. Adunarea naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români cari în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea naţiunei române.
VIII. Adunarea naţională dă expresiune mulţumitei şi admiraţiunei sale tuturor puterilor aliate, cari, prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război, au scăpat civilizaţiunea din ghearele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.
Trăiască România Mare!”
Ce nu s-a făcut din acestea toate? Ce nu au respectat românii, în principiu şi în concret din toate acestea? Ce îl supără pe domnul Băsescu la România? Cumva faptul că am avut prea mult noroc şi nu ne-au furat destul străinii şi vecinii? Cumva, oare, că România nu transformă chiar toate drepturile acordate demult minoritarilor în privilegii şi mai obraznice? Marile principii de la 1 Decembrie 1918 s-au pus deja în aplicare şi prin Constituţia din 1923, şi prin cea din 1991 (revizuită în 2003), şi chiar prin constituţiile comuniste dintre 1945 şi 1989, perioade în care maghiarii au avut mereu locuri suficiente, ba chiar excedentare, la toate mesele puterii.
Chiar dacă, să spunem, în entuziasmul momentului 1 Decembrie 1918, vorbitorii ar fi scăpat anumite umbre de promisiuni exagerate, din teama de a nu se crede că românii vor deveni din asupriţi, asupritori (cum bine spunea Iuliu Maniu, tot la 1 Decembrie 1918: „Noi nu voim să devenim din oprimaţi oprimatori, din asupriţi asupritori. Noi voim să intronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi a tuturor cetăţenilor... Noi nu vrem să verse nimenea lacrimile pe cari le-am vărsat noi atâtea veacuri şi nu voim să sugem puterea nimănui, aşa cum a fost suptă a noastră veacuri de-a rândul. Noi ne încredem în trăinicia noastră şi în vrednicia proprie şi nu vrem să istovim forţele altora”), preşedintele României din 2011 ar fi trebuit fie să treacă cu vederea acele exagerări, fie să le explice prin contextul incandescent al clipei, fie să le pună în relaţie cu ansamblul de câştiguri şi mai ales pierderi ale României în relaţia cu Ungaria imperială, dar în niciun caz să le invoce acuzator, oferind astfel un nou punct de sprijin revanşarzilor antiromâni, într-o nesfârşită campanie de obţinere de privilegii de către iredentiştii maghiari, care se fac că nu văd că minoritatea pe care spun că o reprezintă are drepturi în România ca nimeni altcineva în Europa. De asemenea, nu trebuie uitat că, la 1918, asupritorii noştri aveau de plătit românilor uriaşe daune materiale şi spirituale, după secole de împilare. Şi, în loc să se apuce de plătit măcar acum, ei s-au apucat imediat de recursuri, pe care le continuă şi la început de mileniu trei, cu sprijinul proaspăt al nesăbuitului nostru preşedinte.
6 ianuarie 2011
2010 - anul în care mi-am văzut visul şi mi-am trăit coşmarul
S-a terminat 2010, anul care a fost pentru mine prilejul coborârii în realitate şi a unui mare vis, şi a unui imens coşmar. Împlinirile importante de iarna trecută s-au decontat, peste doar câteva luni, într-o pierdere imposibil de măsurat. La sfârşitul lui ianuarie 2010, plecam în călătoria vieţii, tocmai în Australia şi Noua Zeelandă, tărâmuri la care am visat de copil, unde aveam de gând să văd concertul trupei care mi-a marcat viaţa cel mai mult, AC/DC, şi să scriu o carte. Am plecat, deşi tata mi-a spus de mai multe ori, chiar până în ziua plecării, 29 ianuarie, că i se pare o nebunie să fac opt zboruri, ca să mă duc şi să mă întorc de la capătul lumii, când muzica există şi pe discuri, când, între timp, turneul mondial al australienilor inclusese şi Bucureştii în 16 mai 2010, când acea parte de lume poate fi văzută şi în poze sau la televizor şi când, în fine, e vreme de criză, nu de risipit bani.
Nu l-am ascultat, întorcându-i, ca argument, faptul că, în 1970, pe când lumea era mult mai rigidă decât acum, el însuşi plecase într-un drum al vieţii, în America, şi nu pentru două săptămâni, ci pentru opt luni, într-o călătorie care i-a schimbat viaţa şi pe care a făcut-o cu preţul lăsării noastre acasă pentru atâta vreme, eu având un an şi jumătate, iar Ioana – trei ani şi jumătate. Numai pe mama a luat-o cu el atunci şi a fost ultimul lor mare drum împreună, înainte de a se despărţi.
S-a prefăcut că mă înţelege şi că mă crede, când, întrebându-mă ce voi putea face dacă voi afla, de la Antipozi, că i s-a făcut rău sau că a păţit ceva şi mai grav, i-am răspuns că îi garantez că va fi bine, tocmai pentru că îl lăsasem acasă, cu grija familiei şi a instituţiilor. Dar m-am temut cumplit să nu aibă dreptate şi m-am rugat, mai ales în orele de dinainte de concertul din 4 februarie 2010 de la Auckland, să nu-mi sune telefonul cu vreo veste proastă de la Bucureşti. Dacă ar fi venit acea veste rea, nici nu aş fi putut ajunge imediat acasă, nici nu m-aş mai fi putut bucura de energia muzicii şi a tărâmurilor acelora, pentru care străbătusem o jumătate de pământ.
Trăiam pe muchie de cuţit acele zile şi ore din Noua Zeelandă, între visul de a vedea pe viu scena unde se pregăteau să cânte cei cinci rockeri şi coşmarul pe care nu voiam să-l trăiesc, deşi ştiam că este tot mai posibil. Am văzut concertul, telefonul de acasă nu a sunat, decât ca să îmi dea veşti de bine, de dor şi de aşteptare, ca niciodată de calde, de la tata şi de la ai mei. M-am întors cu bine în România, ne-am îmbrăţişat, am scris cartea, pe care am publicat-o în serial şi în Flacăra, şi pe blog, şi în texte de specialitate. Tata însuşi a fost încântat de ceea ce am scris în acel jurnal cu capul în jos, la capătul pământului, în Noua Zeelandă şi Australia, şi anume că nu există drum prea lung pentru vise pentru mine, pământean al emisferei nordice.
Dar primăvara lui 2010 nu ne-a adus aşteptata redeschidere către viaţă, ci închiderea către moarte. Din primăvară până-n toamnă, tata s-a tot stins, însoţindu-şi trecerea cu poezii şi articole de rămas bun, întâlnirile noastre fiind, aproape de fiecare dată, acoperite de teama lucidă că ar putea fi ultimele. Şi chiar au fost ultimele. M-am trezit incapabil să-i mai spun „nu” până şi la ceea ce ar fi fost firesc să refuz, din ceea ce îmi cerea să fac. Luam în serios strigătele lui de durere fizică şi sufletească şi îl credeam sută la sută că îi e rău, lui, ipohondrul dintotdeauna. Simţeam că nu mai poate şi uneori nici nu mai vrea să reziste. Ziua de 20 iulie 2010, în care şi-a adunat forţele pentru ultima sa aniversare, a şaizecişişaptea, am trăit-o ca pe un capitol de carte de istorie în avans, în care cu toţii intuiam că poate fi adevărat ceea ce chiar tata spunea obsesiv, şi anume că nu mai avem timp pentru multe de trăit împreună şi că e bine să ne luăm rămas bun, ca măsură de siguranţă. A cerut fără perdea, chiar în textul invitaţiei trimise oaspeţilor săi de la 20 iulie, să nu vină cu flori, ca şi cum le-ar fi dorit reportate pentru un alt prilej, ce avea să vină curând.
De foarte mulţi ani, de când am înţeles că omul cel mai important al vieţii mele, tatăl meu, trăieşte zilnic în starea de risc al morţii, m-am gândit cum va fi, cum voi reacţiona, cum voi supravieţui clipei când voi afla că Adrian Păunescu a murit. Mi-am repetat, din când în când, în minte acest scenariu cumplit, din prudenţă şi din egosim, dorind să pot rezista, dacă va fi să se întâmple, să nu fiu luat pe nepregătite, din iluzia pe care mi-am hrănit-o în copilărie, că tata e nemuritor, că el poate să le rezolve pe toate. Am avut noroc, în acel început de februarie 2010, aşa cum trebuie să recunosc că destinul a făcut să fiu mai norocos cu 20 de ani decât Ana-Maria, pentru că m-am născut suficient de devreme, încât să-l văd pe tata în toate ipostazele în care lumea l-a cunoscut ca pe o forţă a naturii şi ca pe un unicat al spiritului: foarte tânăr, matur şi apoi într-un fel de bătrâneţe pe care, neacceptând-o, a preferat s-o abandoneze, odată cu viaţa însăşi.
Voiam, la început, ca textul acesta să poarte titlul „Anul în care mi-am văzut idolii şi mi-am pierdut idolul”, dar mi-am dat seama că nu mai am idoli şi că mă îndoiesc dacă i-am avut vreodată, din moment ce i-am văzut, din moment ce l-am pierdut. Cu idolii nu stai în casă şi la masă, iar eu am stat la masă şi în casă cu tatăl meu în mii şi mii de zile ale vieţilor noastre, care, iată, nu mai sunt totuna. Cu idolii nu te tragi de şireturi, iar tata mi-a legat şireturile, învăţându-mă să joc fotbal, să plec la şcoală şi la treabă, iar eu i-am legat la şireturile când a început să-l încerce oboseala.
Chiar dacă iubesc, admir, dispreţuiesc sau simt ireductibil, necondiţionat, fără nuanţe, încerc să mă conving că nu e aşa, pentru că anul idolilor, 2010, care tocmai s-a dus, a fost, de fapt, o călătorie cu dublu sens, a vieţii şi a morţii, o flacără de frig care mi-a ştanţat un sigiliu de gheaţă direct peste inima incandescentă.