29 iulie 2010

Cenaclul Flacăra, 1 august 2010, Năvodari

Vă aştept la un concert al Cenaclului Flacăra, duminică, 1 august 2010, pe stadionul din Năvodari (judeţul Constanţa), dela ora 21. Echipa pe care o va conduce Adrian Păunescu se pare că îi va cuprinde pe George Nicolescu, Magda Puskas, Vali Moldovan, Vasile Mardare, Vanghele Gogu, Andrei Păunescu, Mihai Napu, Ionel Tănase Tase (ultimii trei - Trupa Totuşi), Grup Folk T, Radu Pietreanu, Florin Petrescu, plus alte prezenţe posibile.

27 iulie 2010

Bora

S-a născut pe 27 iulie 2002, adică exact acum 8 ani, iar eu am luat-o din Târgul de animale din parcul Plumbuita, în 15 septembrie 2002, cu 50 de lei (banii de azi), dela familia Tomoşoiu, care adusese setul complet de mici boxeri în portbagajul unui Trabant. Mi-a făcut pipi în braţe, încă de când a făcut primul drum spre casă şi, de atunci am ştiut că vom avea o legătură pe viaţă, deşi nu intenţionasem să o iau pentru mine.
O cheamă Bora şi, deşi nu i-am găsit un soţ pe nume Passat sau Golf, a făcut o tură de 9 pui în 2006 cu vecinul Alex, care a fost singurul ei bărbat (şi el a fost masculul unei singure femele - spun stăpânii). Bora a jucat în videoclipul piesei "Acelaşi basm" al trupei Totuşi, a fost lângă mine (vrând-nevrând) la bine şi la greu, a încărunţit la bot, dar se ţine bine pentru câte tristeţi i-am provocat cu plecările mele de acasă. Ca oricărei feminine importante din viaţa mea, i-am dedicat şi versuri, şi desene, pe care vi le arăt, ca să vedeţi de ce e în stare un om, când o căţea îi ia minţile şi îi face sentimentele praf:

Cântecul căţelei Bora

Fetiţe

Cu aluniţe

Şi boxeriţe

Numai fiţe,


Cu multe bale

Individuale,

Dacă vrei,

Are Andrei.


E Bora noastră,

Sare la fereastră,

Când vin stăpânii

Şi latră cânii,


Ea se zburleşte

Dinţii-i sunt un cleşte,

Sforăie cu sârg,

E căţea de târg.


Din Plumbuita

A plecat ca vita,

Dintr-un Trabant

Ce stătea pe cant.


Am dat şi gajul

La portbagajul

Unde Tomoşoii,

Sub spectrul ploii,


Plângeau cu Tina,

Mama ei din Glina,

Spre Bora, trista,

Fluturau batista.


Poreclită Cipi,

Nu face pipi

Pe canapele

Cine să le spele?


E Boricioaica,

Scundă ca grecoaica,

Nu stă în ham

Dar face "ham".


Ea cântă tonul

Cu telefonul,

Ca Iuliu Merca,

Din buze ca ciuperca.


Mănâncă mere

Cu plăcere

Şi orice cugle

De multe ruble,


De orice soi,

De oricâţi euroi,

Pentru molari,

De oricâţi dolari.


Şi spre părinţi

Rânjeşte dinţi.

Nu sunt haini

Cei cu canini...


Fomista terorista


Terorista Bora

Plânge iar cu ora,

Ştie ea ce vrea:

Ar hali ceva.


Slabă ca o trestie,

Nici nu ştiţi ce bestie

Se ascunde-n ea,

În căţeaua mea.


După ce mănâncă

Un castron şi încă

Să vă spun o chestie:

Are o digestie,


De te-apucă groaza,

Capul, litiaza,

Nu cred că regretă

Că n-are toaletă.


Ea se cere-afară,

Iarnă-primăvară,

Şi, cu paşi cocheţi,

Caută prin boscheţi.


Şi, cu ochii-nchişi,

Face-n ierburi piş,

Arogantă - vaca! -

Trece şi la caca.


Ce mai vrea de-aici?

Câteva pisici,

Câinii răi, hainii,

Îşi ascut caninii


În câte-o pisică

Ngrozitor de mică,

Sau în câte-o mâţă

Fără pui la ţâţă.


Câinii - cabotinii,

Urecheaţi - asinii,

Mâţe - fandosite

Şi-un cuib de termite.


De pulpan o ţin,

Ca să-i dea vaccin

Un veterinar

Cu un stil bizar.


Javră de oraş

(Sânge de apaş,

Câine de agora)

Botezată Bora,


Când mănâncă mult,

Face iar tumult

În stomac. Cumplită

Este când vomită.


Şi ne bagă-n groază,

Ne asfixiază

Când, din caserole,

Papă iar fasole.


Ar mânca orez,

Felul ei chinez,

Cu ceva piper

(Oasele i-o cer).


Uite cum trec anii

Şi puţini sunt banii,

Nu ai cum să negi,

Are unşpe negi,


Unul pentru tine,

Unul pentru mine,

Nouă la căţei,

Primii fii ai ei,


Care-o să prăsească

Rasa boxerească

Şi-n eternitate

Botul jumătate.


Litri-ntregi de bale

Pline cu sarmale,

Kile de osânză,

Ce nu fac o brânză,


Gheare şi urechi,

Blănuri foarte vechi

Şi mustăţi căzute

De pe bot de brute.


Cei cu patru mâini

Ce îi ştim drept câini,

Cu patru picioare,

Nici în dos nu-i doare!


Dânşii dau din coadă,

Lumea să tot vadă

Cozi ca tăieţeii

Ghidonând căţeii.


Ochii lor holbaţi,

Doamne, să nu-i baţi!

Glasul lor beteag

Să ne fie drag.

(2002-2004)


20 iulie 2010

Blat cu Adrian Păunescu


Un fel de a-i spune tatălui meu "La mulţi ani" la vârsta de 67


La un moment dat, din serialul „Dallas”, a dispărut tatăl familiei, Jock Ewing. Actorul se stinsese din viaţă, iar producătorii şi-au dat seama că personajul nu mai putea fi ţinut viu în film, pentru că niciun alt actor nu-l putea înlocui pe întemeietor. Momentul a bulversat nu numai afacerea producătorilor, ci afacerile însele din scenariu, căci (pentru cei ce nu ştiu), familia Ewing crease un imperiu al petrolului texan: din momentul pierderii tatălui, J.R. şi Bobby, cei doi fii, care se aflau deja în tandem la cârma firmei de familie, au simţit o cumplită lipsă de motivaţie. Şi-au dat seama că tot ce făcuseră până atunci fusese ca să-şi impresioneze tatăl. Să le spună: tu eşti cel mai bun, tu meriţi cel mai mult, cu tine mă mândresc, în tine am încredere, tu îmi vei urma...

Îmi dau seama că, în aceste săptămâni, în care aştept, ca niciodată de emoţionat, aniversarea (cu numărul 67 a) tatălui meu, sub semnul textului testamentar pe care nu numai că l-a scris, dar l-a şi publicat, cu o neverosimilă detaşare şi chiar cruzime, în „Jurnalul Naţional”, săptămânile trecute, şi eu fac, de mic, aproape totul, sub puterea gândului, declarat sau ascuns, că tata va afla, că tata se va bucura, că tata se va mândri cu mine, că tata nu va fi dezamăgit, că tata nu se va supăra, chiar că tata se va revolta, că tata va înţelege că, abia fiind eu însumi, îi semăn, nu în formă, ci în fond, şi nu pe orizontala pe care a ocupat-o singur, ci pe verticala familiei, care trebuie să meargă mai departe. Acest combustibil al motivaţiei trebuie să îmi rămână în rezervor până când vom fi amândoi atât de bătrâni, încât oamenii, văzându-ne pe stradă, să nu îşi mai dea seama care e tatăl şi care e fiul. Ăsta să fie meciul nostru trucat.

Dela un prag al maturităţii încoace, nu mai am vanitatea şi nu îmi mai cultiv iluzia că tata va alege, dintre copiii lui, pe unul singur, să-i pună laurii pe frunte. Morişca se învârte continuu. Ştiu că abilitatea şi fatalitatea merg împreună în inima părintelui, care îşi împinge copiii să concureze, ştiind că, indiferent dacă vreunul va învinge în termeni obiectivi, el, tatăl, nu va avea niciodată puterea să îi pună pe urmaşi pe trepte diferite ale podiumului, oricare le-ar fi meritele, oricum le-ar fi abandonurile. Oricare ar fi scorul la pauză sau în ultimul minut, meciul se va termina la egalitate, pentru că este un blat onorabil, împotriva căruia nu există şi e bine că nu există instanţe raţionale de recurs.

Dela tatăl nostru am învăţat că bună e doar cultura prin adăugire, nu prin excludere, chiar dacă, în sinea noastră, noi, copiii lui, ne bucurăm egoist de fiecare clipă în care, pe rând, simţim, credem sau auzim din gura lui că există un ales, un preferat al momentului. Tata, lider prin structură şi prin felul cum şi-a construit viaţa şi familia, ţine cu autoritate şi cu sensibilitate în mână jocul concurenţei noastre, lăsând, cum este şi firesc, decizia, mereu dincolo de linia orizontului, la care nu putem ajunge. Şi nu e vorba numai de copiii lui, ci şi de colaboratori, de prieteni, care înoată în bazinul plin de iluzia că îi vor fi pe plac, că îi va lăuda, că le va recunoaşte meritele. Dar tot dela tatăl nostru am învăţat că, în chestiunile esenţiale ale existenţei (subzistenţă, creaţie şi dragoste), nu prea contează ce-a fost şi ce-ai fost ieri, ci are valoare numai prezentul. Amintirea pâinii de acum o lună nu ţine de foame azi, precum dragostea trăită ieri nu ţine de cald într-un azi însingurat. La fel de valabile, aceste două principii, care se contrazic, au drepturi egale, la fel cum noaptea şi ziua nu se pot învinge decât temporar şi nu se pot decât succeda.

Că Adrian Păunescu e un poet mare o ştiu toţi şi o spun mulţi. Faptul că şi admiratorii, şi duşmanii, şi profesioniştii cuvântului, şi pălmaşii sunt bântuiţi, şi-n somn, de versuri din „Rugă pentru părinţi”, „Repetabila povară”, „Doamne, ocroteşte-i pe români”, „Opinia mea” sau „Nebun de alb” este o realitate.

Că A.P. a ajutat mii de valori să iasă din anonimat sau din interdicţie o dovedeşte seria impresionantă de cauze în care s-a implicat şi care au produs efecte. Unde întorci capul în România, este cineva a cărui viaţă a fost schimbată în bine de Adrian Păunescu: unul s-a salvat de boală mergând la un om al sănătăţii descoperit de A.P., altul are casă sau serviciu pentru că i s-a adresat lui A.P. şi acesta l-a ajutat, altul e celebritate naţională în muzică, poezie, umor pentru că a fost lansat la Cenaclul-Radiocenaclul Flacăra sau la emisiunile TV realizate de A.P., altul a fost scos din puşcărie pentru că A.P. s-a zbătut să-i demonstreze nevinovăţia. Şi câte alte astfel de exemple!

Că A.P. e un om de succes (în literatură, presă, viaţă parlamentară, radio, televiziune şi chiar în intimitate) o confirmă statutul său de personaj public imposibil de ignorat, de când a apărut în viaţa publică, până acum, timp în care a fost imposibil de pus în sacul cu nedefiniţi, cu confuzi, cu mediocri.

Pe Adrian Păunescu unii îl iubesc, alţii îl urăsc, din aceleaşi motive: că e prea mare, că e prea puternic, că e prea vizibil, că prea i-au ieşit toate. Sentimentele faţă de el depind, deci, nu de ceea ce face şi de cum este el, ci numai de puterea şi opţiunea celor din jur de a iubi mai mult decât urăsc, de a fi oneşti cu ei înşişi mai mult decât invidioşi, de a accepta şi a contempla un fenomen rar al naturii şi al spiritului, în loc de a încerca să oprească vulcanul cu pliciul. În ceea ce mă priveşte, sunt împăcat cu faptul de a mă fi stabilizat la distanţa cea mai sănătoasă faţă de Adrian Păunescu şi de tatăl meu, care sunt două entităţi distincte în aceeaşi fiinţă. Dacă aş fi rămas prea aproape, m-aş fi chircit. Dacă m-aş fi depărtat prea mult, m-aş fi condamnat. De unde sunt, îl văd, având perspectiva distanţei lucide, dar şi lentila sentimentelor de fiu, care se focalizează şi ard.

Oameni pe care să-i admir sunt mai mulţi. Sunt câţiva pe care îi iubesc. Pe unii îi iau în serios. Există puţini care mă fascinează. Dar singurul om care le adună pe toate, singurul căruia simt că îi sunt dator cu adevărat, singurul la care mă tot raportez, şi-n somn, pe durata celor mai mulţi dintre cei 41 de ani ai mei, este tatăl meu, cel care mi-a fost şansă în copilărie, m-am străduit să nu-mi devină handicap în adolescenţă şi constat, la maturitate, că mi-este condamnare pe viaţă: Adrian Păunescu.

17 iulie 2010

Am fost la Folk You 2010 în Vama Veche




Ca de obicei, româneşte, invitaţiile s-au făcut în ultima clipă. Tot e bine că nu s-au făcut după ce evenimentul a trecut. Pe mine m-au sunat ieri dela Jurnalul Naţional să mă duc în seara asta în Vama Veche, să cânt câteva piese la Folk You 2010. Am ajuns pe plajă, la scenă, am fost primul dintre recitaluri, puţin după ora 20, când îi e drag oricui, cu soarele încă pe cer, şi am cântat exact cât m-am înţeles cu Dana Andronie, braţul înarmat al lui Marius Tucă la festival. A fost mai multă lume decât mă aşteptam, ţinând cont de oră. Am cântat, ca o carte de vizită, o bucăţică din Amor cubist, apoi Te văd, Ţara lui Impozit Vodă, Figuranţii, Ce simplu mi-ar fi dacă nu te-aş iubi, Cosaş în fân, Amor cubist (întreg) şi Doamne ocroteşte-i pe români. La ultimele trei piese, destul de mulţi din public au arătat că sunt acolo: au cântat şi m-au făcut să mă bucur că am fugit la Vama Veche pentru o jumătate de oră, după care am venit înapoi, noaptea, la Bucureşti. Le mulţumesc lui Marius Tucă (autor al Festivalului), tatălui meu (coautor la majoritatea cântecelor şi la jumătate din mine) şi echipei dela Jurnalul.
Mai multe puteţi citi în Jurnalul Naţional, de unde am luat şi pozele.

7 iulie 2010

Pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume: Napu





Ştiţi că detest să fac declaraţii formale, urări prefabricate şi, de aceea, am să scriu, cu drag şi vitriol frăţesc, textul care urmează, rugându-vă să nu-l luaţi chiar în serios.

• Cine mă lasă la greu?
• Cine nu-mi răspunde la telefon, nici ziua, nici noaptea, exact când îmi arde buza?
• Cine nu vine niciodată la ora stabilită?
• Cine mă lasă baltă, fără anunţ prealabil, la concerte anunţate cu săptămâni înainte?
• Cine nu primeşte înapoi niciodată cât împrumută şi nu înapoiază banii împrumutaţi, decât când nu mai ai ce face cu ei, de atâta inflaţie?
• Cine câştigă mult şi pierde şi mai mult?
• Cine are talent cu carul şi îl risipeşte cu basculanta?
• Cine e cel pe care nu te poţi supăra, pentru că nu ai cum, deşi ai toate motivele?
• Cine nu îmi dă mie înapoi o nenorocită de cuplă jack-RCA de 4 euro nici dacă îl ameninţ că nu îi mai restitui un navigator GPS de 400 de euro?
• Cine este vocalist, dar cântă la chitară ca să se acompanieze, însă la restaurant trebuie să tragă cu clapa pentru că în trupa Totuşi e bassist fără bass şi, evident, fără staţie de bass?
• Cine are nenumăraţi fii fără prea mare efort (mă rog!...), când un amic comun a încercat de 4 (patru) ori şi i-au ieşit numai fete?
• Cine are talent de actor şi, tocmai de aceea, a dezmembrat 10 ani maşini în cimitire nemţeşti de fiare vechi până şi-a rupt spinarea, de era să plătească cu viaţa în Golful Anjei?
• Cine a scăpat cu viaţă din atacul ofiţerului gelos Opa, pe care apoi l-a sponsorizat cu sfoară ca să şi-o pună în loc de curea la nădragi (fiindcă o româncă îl secase de bani pe nemţălău)?
• Cine se bagă în afaceri riscante exact când e pe punctul să se redreseze din afaceri trecute care l-au albit şi i-au tras fruntea peste păr, ca să nu se vadă că a mai încărunţit şi el?
• Cine l-a exasperat pe Mălin Cristache, făcându-l să spună că "Este mai mult decât sunt eu gata să admit"?
• Cine vorbeşte elevat cu intelectualii şi dezacordat cu mahalagiii, ca să nu se facă de râs nici într-o împrejurare, nici în alta?
• Cine are un suflet extraordinar de mare şi nu poate refuza pe nimeni, de îşi pune în cap toţi prietenii şi duşmanii fiindcă nu le poate rezolva tuturor solicitările, deşi el ar vrea?
• Cine a intrat cu tot cu o maşină de o tonă în portbagajul maşinii de 500 de kile a lui Chirca, de s-a făcut ca armonica lui Gogu, din cauza unui arici pentru care frânase toată coloana de maşini, de era să fie rezolvat litigiul nu la Haga, ci la Gorun?
• Cine e fratele meu pe care nu mi l-au dăruit părinţii, ci viaţa de scenă (să nu se supere Radu, Nicu, Tase, George, Cristi, Iulian, care şi ei îmi sunt fraţi)?

Şi, vorba lui Marin Sorescu, pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus: Napu! Tocmai voiam să scriu "La mulţi ani...", dar suna rău legătura "Napu la...", aşa că: Să trăieşti, Mihaiule Napule, măcar de două-trei ori cât până acum, 7 iulie 2010, când faci 43 de ani. Zău, nimeni nu-ţi dă 60!

Precizări:
1) Public urările acestea ştiind că Mihai are simţul umorului şi, oricum, după ce l-am avertizat şi a fost de acord.
2) Poza nu e dată pe invers. Nici Mihai nu este pe invers. Bag mâna în foc. Este doar stângaci.
3) La cererea cuiva drag, public si poza originală, între cele două portrete ale lui Mihai Napu: modelul lui în viată, idolul dintotdeauna, greierul Gimini.

Poze, de sus în jos, cu Mihai Napu în ipostaze relevante ale vieţii sale :
- Napu cu bassul în trupa Totuşi
- Napu cu berile în orice combinaţie (mereu a fost nehotărât când a avut două deodată)
- Napu melancolic (atunci când are nevoie de un împrumut)
- Napu generos (atunci când mi-a dăruit GPS-ul lui)
- Napu cu limba scoasă, sub povara vieţii, tras spre sol şi de gravitaţie, şi de pretenţiile numeroşilor săi copii, şi de zaralele necesare bassiştilor
- Napu râzând, mereu temerar în faţa provocărilor (nu e vorba numai de sticlele de alături)
- Napu scrutând orizonturile cunoaşterii "în scunda tavernă mohorâtă"
- Napu luându-ne la întrebări: e vreo problemă, frăţioare? Vrei o bucată în nas? Care-i treaba? Asta-i viaţa mea, fac ce vreau cu ea! Şlus!