Am fost la Craiova-Dinamo 2-0

După mulţi ani, în care nu am mai ajuns să-mi văd echipa pe stadionul ei, am fost miercuri, 8 aprilie 2009, pe Centralul craiovean - azi "Ion Oblemenco", la meciul de revanşă, pe care mi l-am dorit, în toţi anii de neputinţă, în faţa adversarilor tradiţionali de la Dinamo.

Universitatea a reuşit să bată clar, cu 2-0 (Florin şi Mihai Costea), după vreo 6 ani de umilinţe, cauzate şi de diferenţa de valoare, dar mai ales de inechitatea strigătoare la cer de a lupta contra unei boli cronice a fotbalului românesc (şi est-european în general, de sorginte stalinistă), numite Dinamo, această adevărată plagă instituţională, acest muribund abuz istoric şi această perseverentă aberaţie competiţională, în care poliţia-arbitrul societăţii (echipa Ministerului de Interne) intră în joc şi tot ea fluieră, de vreo 60 de ani, deşi ar trebui să stea deoparte sau, cel mult, să joace în diviziile inferioare, de amatori.
Între timp, Universitatea Craiova, care deja visa frumos, la un nou campionat, după 18 ani, a pierdut la Timişoara cu 0-1, ieri, 11 aprilie, dar înfrângerea nu mă deranjează atât de tare, pentru că, dacă nu va fi să fie nici anul ăsta ca titlul să (re)vină în Oltenia, măcar să se ducă în Banat, şi nu tot la miliţienii bucureşteni. Miliţieni care iar au făcut praf un meci, cu prăpădiţii de la Vaslui, pe care i-au tocat mărunt cu ajutorul unui arbitru jenant, până i-au scos din minţi şi le-au luat cele 3 puncte.

În pozele făcute acolo, printre 30.000 de oameni, am surprins:
1) Tabela de marcaj cu un scor pe care orice fan al Craiovei în visează de atâta vreme, rezultat pentru care ar da chiar şi o retrogradare.
2) Momentul de emoţionantă solidarizare cu revoluţionarii anticomunişti de la Chişinău, care, decând au ieşit în stradă, acum câteva zile, să protesteze împotriva unui nou scrutin mutilat de slugile ţarismului fără frontiere, sunt arestaţi, bătuţi, persecutaţi şi urmăriţi.
3) Stadionul arhiplin, care aşteaptă demilitarizarea totală a fotbalului nostru şi confruntările de pe poziţii civile.
4) Adrian Păunescu, ascultând cum zeci de mii de suporteri cântă Imnul echipei, devenit aproape folclor, "Cântec pentru Oltenia", pe care l-a scris în 1983, împreună cu cantautorul Valeriu Penişoară:
"Oltenia, eterna Terra-Nova,
Un cântec are astăzi şi-n priviri,
Hai, Universitatea, hai, Craiova,
Tu, campioana unei mari iubiri!"

Ce am cu Dinamo

Răspuns unui comentator anonim, probabil dinamovist

Cu Dinamo am ce am de când eram mic şi adolescent şi vedeam cu amărăciune cum echipele civile, de pildă Craiova, pe care o iubesc, nu puteau face nimic împotriva abuzurilor echipei Securităţii, care manevra arbitri, transferuri, oficiali, la fel cum făceau şi Steaua (echipa Armatei şi favorita lui Nicolae Ceauşescu), Victoria (echipa Miliţiei bucureştene), Sportul Studenţesc (favorita lui Nicu Ceauşescu), FC Olt Scorniceşti (echipa din localitatea natală a fostului preşedinte), Flacăra Moreni (echipa unui oraş drag anumitor securişti de vârf, printre care Tudor Postelnicu).

Am antipatizat, ani şi ani, aproape la fel de mult şi pe Steaua, dar, de când a devenit o echipă privată, nu mai am sentimentul luptei inegale dintre ministerele militare şi formaţiile civile. Înţelegi acum?

În plus, Dinamo este un brand specific lagărului comunist, totalitar, care nu are corespondent în restul lumii civilizate. Au existat şi exista numai Dinamo Moscova, Berlin, Tbilisi, Kiev, Zagreb, Minsk, Bucureşti, Bacău, Piteşti. Nici urmă de Dinamo la Munchen, Londra, Paris, Roma, locuri unde eventualele echipe ale poliţiştilor joacă la amatori, în diviyiile inferioare. Aşa că diferenţa între Dinamo şi Adrian Păunescu este că unii sunt obligatorii, ca orice minister de interne, iar poetul este facultativ, unii sunt o anomalie a sportului în democraţie, pe când A.P. poate fi iubit sau urât la liber. Asta e.

M-ai auzit spunând ceva de Timişoara, Iaşi, Piteşti, Braşov, Arad, “U” Cluj, Constanţa, Galaţi sau alte echipe nedepartamentale? ? M-ai auzit urând ghinion dinamoviştilor în meciurile internaţionale? Nu, nu, nu!

Sper că m-ai înţeles şi mai sper că va veni ziua când vor dispărea cluburile structurilor pe care nu le poate controla nimeni, pentru că ele sunt controlorii societăţii.

P.S. Elegant ar fi să semnezi, odată ce intri şi scrii liber în casa unui om cu identitate la vedere.

Notă: imagine preluată de pe Google

Decalogul profeţiilor ratate

Mi s-au ratat toate profeţiile sportive de după 1989:

1. Universitatea Craiova nu a mai ajuns campioană decât în 1991. Şi eu, care calculam, în 1990, cu nerăbdare şi necaz, că e nevoie de vreo două decenii pentru ca echipele civile să ajungă din urmă palmaresul fără ruşine al câinilor-miliţieni din Ştefan cel Mare şi al generalilor din Ghencea, adunat în jumătate de secol de abuzuri!
2. Dinamo nu numai că a supravieţuit trecerii la democraţie, dar a făcut-o cu tupeu, continuând să dea iama printre civili, ca un miliţian care intră în teren şi joacă, fluierând tot el, ca un paznic care fură, păzit de el însuşi - ce mai! - ca un controlor suprem, care ştie că pe el nu îl mai poate cenzura nimeni şi îşi bate joc de restul competitorilor, concurând cu ceilalţi, care au, cu toţii, firme vinovate, datorii neplătite, evaziuni de ascuns şi alte spaime, din 1989 încoace. Ministerul de Interne e menit, în mod normal, să stea de veghe la ordinea şi legalitatea din ţară, nu să intre cu bocancii pe teren şi să joace.
3. CFR Cluj a luat campionatul în 2008, deşi nu credeam că se poate aşa ceva, din partea unei trupe de străini, patronate de un cetăţean arogant, Arpad Paszkany, care face aproape direct apologia Imperiului Austro-Ungar (acel “1907” l-a pus în titulatura echipei, ca să arate că, pe atunci, Clujul nu era Napoca de azi, ci era Kolozsvar-ul, ocupat de Budapesta). Tot respectul, însă, pentru faptul că, intraţi direct în Liga Campionilor, clujenii au devenit marea revelaţie a super-competiţiei europene în 2008/2009.
4. Craiova nu numai că nu a mai luat titlul de 17 ani, dar a mai şi dat cu fruntea de nisipul diviziei secunde, în sezonul de acum trei ani, fapt imposibil de anticipat nu demult, mai ales că destui jucători crescuţi în Oltenia fac figură internaţională pe la atâtea echipe mari.
5. Echipe care stârneau râsul, la primele semne că ar putea promova în prima ligă, au ajuns nu doar să dea bună seara sub nocturnele primului eşalon, ci s-au cocoţat până pe podium şi până în cupele europene: CFR Cluj, Unirea Urziceni, FC Vaslui.
6. Rapidul a ajuns, din cea mai iubită echipă a amărâţilor, una dintre formaţiile cele mai arătate cu degetul pentru adoptarea stilului ciocoiesc, cu patroni şi năravuri de care feroviarii nu credeau că vor avea parte în anii de surghiun prin liga a doua, când îi fugăreau râzgâiaţii epocii de la Victoria, Scorniceşti şi Moreni.
7. Sportul Studenţesc şi Progresul Bucureşti (care şi-a zis şi FC Naţional, o vreme) au retrogradat, finalmente, deşi păreau lipite de prima divizie, ca Mircea Sandu de FRF şi ca Mugur Isărescu BNR.
8. Lăcustele mici, de-o vară-două, invadează periodic lanul Diviziei A, pentru că mereu apar grăunţe de consumat, recoltate din gazele de la Mediaş, din culbutorii de la Mioveni, din taxele locale de la Otopeni, din asfaltul de la Urziceni, din praful de lignit sindical de la Târgu Jiu şi din asigurările haotice de la Astra Ploieşti. Iar lăcusta cea mai mare e, desigur, cea care a aterizat pe dealul Gruia din Cluj şi, după ce a luat titlul în 2008, îşi închipuie că patronul rozaliu va fi veşnic pompat de la Budapesta şi Bucureşti. Staţi să vedem până la ce divizie de la mijlocul alfabetului se va scufunda peste numai câţiva ani, lăsând locul tradiţional celor de la “U”.
9. Giganţi sau figuri respectabile din istoria sportului nostru nu reuşesc să se ţină pe picioare nici măcar cât să rămână la masa greilor, astfel încât în Clujul adevărat, în Arad, în Reşiţa, în Tg. Mureş, în Baia Mare, în Oradea, în Bacău, în Sibiu, în Vâlcea, în Hunedoara, în Petroşani, puştanii străzilor de azi nici nu mai ştiu că pe la ei prin oraş a vuit cândva performanţa.
10. Libertatea, democraţia, capitalismul, drepturile omului şi toate celelalte obţinute după 1989 nu au făcut decât să consemneze decesul marii performanţe în fotbalul nostru, odată cu ieşirea din scenă, treptat, dar inevitabil, a copiilor crescuţi în anii îngrădirilor, ai partidului unic, ai socialismului obligatoriu şi ai nonlibertăţilor, care, însă, prin generaţia de aur, ne-au adus Cupa Campionilor din 1986, locul 5 în lume din 1994 şi revenirea, pentru un deceniu, în cărţile internaţionale. Să ne ierte Dumnezeu, că n-am ştiut ce facem!