• Jurnal cu capul în jos, la capătul pământului, în Noua Zeelandă şi Australia •
Acolo unde şi piraţii întorc, la cap de linie
• Răsăritul îl vedem din avion. Mergem spre soare, spre est, suntem la aproape 12.000 metri înălţime, zburăm cu 1000 de km/h, aşa că lumina creşte mult mai repede decât dacă a
m primi-o din pat, static. Cele trei camere video, motate pe avion, pe bot, pe burtă şi pe coadă, toate îndreptate înainte, se pot accesa din butoanele pe care le avem la îndemână. Cel mai mare spectacol este cel oferit de camera de pe coada avionului, care arată şi aeronava, şi norii, şi toate ţintele de pe kilometrii din faţă.
• Ziua naţională a Australiei abia a fost, pe 26 ianuarie (odată cu naşterea lui Nicolae Ceauşescu, dacă ar şti ei, dacă ar fi ştiut el…), iar a Noii Zeelande se apropie, pe 6 februarie. Pentru mine, sărbătoare este în fiecare secundă în care “ceea ce sper” devine “ceea ce realizez”.
• Încă înainte de aterizarea la Sydney, dau ceasul la ora locală, cu 9 mai târziu decât la Bucureşti. Să fiu deja mâine. Să fiu deja acolo, măcar pe ceas. Să fiu deja contemporan la secundă cu spaţiul căruia îi voi simţi prima zdruncinătură pe un pământ pe care l-am intuit din muzică şi din imagini, din istorii şi din acel “Ehei, acolo chiar că n-o să poţi ajunge!”, cu care au încercat să mă descurajeze cei fără de aspiraţii nebuneşti, cei care calculează pe orizontală şi logic, nu
în adâncime şi în depărtări multidimensionale. Mereu mă grăbesc să umblu la ceas, când ajung pe alt fus orar. Ana-Maria, soră-mea a mică, face pe dos. Este atât de sentimentală cu toate cele de acasă, încât îşi lasă ceasul pe ora României pe oriunde şi oricât s-ar duce şi preferă să se chinuie să calculeze, la fiecare privire către cadran, decât să trădeze, până şi prin ceas. (De mulţi ani, şi-a întărit foarte frumos caracterul şi nu am a mă plânge că nu mă pot baza pe ea. Când era mică de tot, m-a turnat, o dată, prietenei mele, ca să se facă utilă şi folositoare, că am făcut înregistrări cu o cântăreaţă frumoasă, la mine la studio, şi că aia mi-a lăsat o poză sub sintetizator. Corpul delict a fost găsit, scandalul deschis, scandalul închis pentru lipsă de agravante, dar dojana mea faţă de Ana-Maria a făcut-o să-şi reconsidere micul apetit de fetiţă, gata să cadă în prăpastia bârfelor femeieşti). 
Acest sentimentalism n-o împiedică, însă, să stea oricât de mult plecată, mai ales în Spania şi Portugalia (unde a tot primit burse spaniole pentru bună învăţătură, nu prin şmenuri bucureştene, ci prin evaluări madrilene) sau în Franţa, unde ea şi Carmen, mama ei, au prieteni care le oferă găzduire. Şi-atunci, cum să nu se ducă la Paris, de îndată ce pot pune mâna pe un bilet de avion? Ana are, deci, un sentimentalism la purtător, care o face să privească în urmă cu nostalgie, deşi uneori din mers. Şi nu e nimic rău în asta. (Formula “nu că ar fi ceva rău în asta” îmi aduce aminte de un episod TV din “Seinfeld”, în care, deşi, la tot pasul, Jerry Seinfeld, George Costanza, Cosmo Kramer şi Elaine Bennes făceau apologia heterosexualităţii şi subliniau ironic cât de strâmbi sunt pidosnicii, cân
d venea vorba de vreun homosexual, toţi patru îşi reafirmau cu tărie obiceiurile sexuale normale, faţă de cele inverse ale gay-lor, având grijă să completeze, chiar când erau doar ei între ei: “nu că ar fi ceva rău în asta”, ca să nu fie bănuiţi de intoleranţă, de discriminare.
• Cu puţin înainte de escala scurtă la Sydney, ni se prezintă în avion fermitatea cu care australienii îşi păzesc frontierele, mai ales în faţa călătorilor care ar putea aduce pericole: droguri, animale vii, seminţe, mâncare ambalată sau nu, fructe, legume, lemn, creme, alte chimicale şi lista e lungă. Chiar dacă vom sta doar o oră şi nu vom trece nici măcar de sala de aşteptare pentru reîmbarcarea spre Noua Zeelandă, controlul va fi la fel de dur. Completăm formulare, jurăm pe tot ce avem mai scump că venim curaţi ca lacrima, sănătoşi tun (pe Malex o apucă panica, pentru că are puţin roşu în gât şi a tuşit de trei ori dela Bucureşti până aici; se teme să nu fie indezirabilă), fără gânduri de rămânere definitivă şi cu nu mai mult decât 10.000 de dolari australieni
în cash sau carduri (egali cu vreo 8000 dolari americani, ceea ce nu e cazul, desigur). Aterizăm aproape fără să simţim. Imensitatea aeronavei atenuează bine contactul cu solul. Trăiesc momentul şi vreau să respir cât mai repede aer australian, mai ales că nu ştiu dacă voi reuşi să fac şi drumul de o zi de pe 2 sau 3 februarie, ca să simt atunci şi oraşul, nu doar terminalul de zboruri. În aeroport, după o jumătate de oră de stat la rând pentru controlul bagajelor de mână, umblu ca un bezmetic, ca un şoarece în borcanul de sticlă, care tot speră că are pe unde ieşi. Malex se jenează de restul poporului din jur, când îi cer să mă pozeze cu ceva care să arate că mă aflu la Sydney. Mă supăr, plec ca un martir, mă fotografiez singur pe unde apuc, în faţa unui raft cu bumeranguri, cu febrilitatea cu care s-au fotografiat
unii fani la înmormântarea lui Ion Dolănescu de anul trecut, ca să prindă ultima ocazie, să aibă cea din urmă dovadă, să nu rateze şansa unei poze cu idolul, fie el şi mort, fie fundalul alcătuit din lopeţi, copârşeu, cruci, colivă şi eşarfe îndoliate.
• E 8 dimineaţa la Sydney. Cumpăr şi nişte fleacuri, o pălărioanţă de soare, un breloc, un păhăruţ de sticlă cu nişte canguri stilizaţi idiot, uitându-mă cu grijă ca, pe fiecare, să scrie clar “Australia” sau “Sydney”. Găsesc şi un frumos medalion tradiţional de os, pus pe un fir de piele, care, însă, nu are niciun înscris, aşa că scepticii care-l vor vedea ar putea crede că nu e lucrat de aborigeni din emisfera sudică, ci de vreun artizan dintre Jegălia şi Gâldău. Goana după confirmări, după probe.
• Ne reîmbarcăm în acelaşi A380 la poarta 61. În ’61 (1961), când era deţinut politic liberal, bunicul meu, Constantin Păunescu, nu cred că îşi imagina că nepotul său, ce avea să se nască peste opt ani, va umbla liber prin lume, în locuri pe care luptătorii pentru democraţie şi libertate (dintre care a făcut şi el parte, eroic) le priveau ca pe limanuri ale dreptăţii: America, Australia, Anglia... Cu libertatea stăm bine azi. Cu dreptatea, mai e încă mult de lucru, mai ales că mergem îndărăt.
• Nici de un pipi nu am timp şi putere morală la Sydney. Ar fi şi culmea să vreau, de 20 de ani, să ajung aici şi, în singura oră petrecută în acest prim tranzit, să mă pot lăuda că atâta am fost în stare să fac la contactul cu tărâmul promisiunilor: un pipi şi o poză cu un raft de bumeranguri. Apoi pa! La revedere. „Sau la adio”. Puţin respect! Mă abţin până în avion. Revin pe acelaşi scaun 62F, pentru încă două ore şi jumătate, cât mai avem de zbor până la capătul de linie dela Auckland.
• Privind la repezeală pe hartă, Australia şi Noua Zeelandă par multora una şi aceeaşi poveste, aflate la o aruncătură de băţ între ele. De fapt, distanţa dintre cele două pământuri este cât din Bucureşti până la Londra, peste 2000 de km, mai exact 2163 km, cât arată monitorul de navigaţie pe care-l manevrez în avion. Una-două, traversăm gârla pacifică, zburând la 12500 de metri (41110 picioare), primim încă o masă caldă şi ne pregătim de aterizarea în Noua Zeelandă, unde sunt tot cam 20 de grade Celsius. 
• Răsfoiesc un ziar australian, luat din aeroport. Mă opresc la ceea ce m-a interesat mereu: un comentariu despre spiritul naţional. Este citat George Bernard Shaw, care ar fi spus că „Patriotismul este atunci când crezi că ţara ta e mai presus doar pentru că te-ai născut în ea.” Corectă, dar neutră, afirmaţia. Când vorbim de patriotism, simt nevoia de a vedea lucrurile în dinamica lor. Ce iese din patriotism? Dacă iubirea de patrie se transformă în dorinţa de a trăi paşnic printre alţii, mândru că ai o identitate, chiar dacă eşti naţionalist, e foarte bine. Doar dacă dragostea de ai tăi se transformă în xenofobie, rasism, şovinism, „jingoism” (cum scrie ziarul despre patriotismul războinic, agresiv), adică în intoleranţa faţă de cei diferiţi de tine, patriotul (naţionalistul) devine vinovat.
La Auckland în vamă, tâmpenia nu e totuna cu prostia
• Auckland. E ora locală 13.30, când respirăm pentru prima oară aer neozeelandez. La Londra, e unu şi jumătate noaptea, iar acasă - două şi jumătate. Entuziasmul ni se mai reduce când stăm o jumătate de oră la coadă la poliţia de frontieră, să ni se vadă paşapoartele. Respectăm aceleaşi rigori ca pentru Australia: nimic organic în bagaje, niciun aliment, nicio sămânţă, niciun fruct. Cine e prins cu un măr în geantă plăteşte 200 de dolari locali (vreo 140 americani) şi poate fi respins şi trimis înapoi. O vitrină cu un măr uriaş de plastic şi un anunţ spune clar ce nu ni se permite: „Declară, aruncă sau plăteşte preţul: 200 $”. Trecem cu bine de prima poartă. Culoarul ne duce către alt control. O femeie, pe cât de tânără, pe atât de acră, ne ia din nou paşapoartele şi ne cere primele dovezi: „De ce veniţi în Noua Zeelandă?” Îi spunem că vrem să scriem, să pozăm, să mergem la concertul AC/DC şi îi arătăm şi biletele. Se uită strâmb. Şi ea? Numai de priviri sceptice are parte călătoria aceasta! Încercăm să fim drăguţi, până tot întoarce ea actele şi le trece prin scannere.
Îi spunem că fratele lui Malex are acasă un câine beagle, rasă pe care vama de aici vedem că o foloseşte la depistat droguri, alimente şi alte mărfuri interzise turiştilor care ajung pe ultima redută a hărţii. Se uită circumspect la jovialitatea noastră cam forţată şi decide: „Mergeţi în sectorul din dreapta, la o verificare suplimentară, şi aşteptaţi să vă preia cineva!”. Mai bine eram scârboşi, tăcuţi, solemni, scorţoşi. Jovialitatea ne-a fost luată ca vinovăţie. Ne preia un bărbat blând, care nu pare să aibă prea multe veleităţi artistice şi care începe să ne pună întrebări:
- De ce veniţi la noi?
- Pentru jurnalism şi pentru concertul AC/DC de pe 4 februarie.
- Dar băieţii vin şi în România, la voi, în mai. Mii şi mii de mile pentru un concert pe care o să-l aveţi şi acasă?
- Da, pentru că e o experienţă extraordinară să ajungem pentru prima oară în această parte a planetei şi am ales să venim exact când sunt aici şi idolii din copilărie.
- Aveţi bagaje în afară de cele de mână?
- Nu.
- Aveţi aranjate interviuri cu cei din AC/DC?
- Nu.
- Aveţi rezervări la hotel?
- Acestea sunt.
- Doar cinci zile, după mii de kilometri?
- Da. Ne plictisim repede. Venim, vedem, ascultăm şi ne edificăm repede.
- Cu ce vă susţineţi financiar? Pot să văd o carte de credit?
- N-avem cărţi de credit. La noi în ţară nu e prea mare încredere în ele, se fac multe fraude. Ce avem e nişte numerar.
- Mai mult de 10.000 de dolari?
- Nu, nu! (îi pun banii pe masă, dar nu se atinge de ei, chiar dacă poar
tă mănuşi chirurgicale, se fereşte ca de foc şi mă pune să îi număr eu, vizibil).
- Aţi mai fost în Noua Zeelandă?
- Nu.
- Şi aţi venit atâtea mii de mile pentru un concert şi pentru doar cinci-şase zile?
- Nu numai pentru asta. Scriu o carte, scriu articole, facem poze, fac materiale pentru emisiunea mea dela radio.
- Care radio?
- Radio Bucureşti.
- La ce publicaţie lucraţi?
- Flacăra...
- (citeşte pe legitimaţia de presă) Flechera liu Eidrien Peuniexu?
- Da, cam aşa ceva.
- Unde vă e aparatura?
- Asta e (şi arăt către un aparat foto mic şi către un reportofon cât un telefon mobil minimal).
- Asta e tot? Cu asta faceţi jurnalism?
- Da (i-aş fi cântat şi: Noi suntem români, noi suntem români...).
- Dar de ce legitimaţia asta de presă e cam prost tipărită?
- Dela imprimantă, cine ştie?
- Aveţi rude şi prieteni aici?
- Niciunul.
- Ce sunt pastilele astea?
- Nişte suplimente alimentare din cartilaj de rechin.
- Aoleu! Nu sunteţi ecologişti? Nu vă pasă că sunt vânaţi rechinii?
- Ba da, ne pasă, ne e foarte milă de rechini, dar nu i-am vânat noi, noi doar am luat pastilele din farmacie, sunt pilule legale. (momentul acesta a fost apogeul dialogului nostru de două ore cu vameşul, să-i dăm explicaţii de ordin moral pentru că unii prind pe cine ştie unde rechini, iar noi am luat, fără conştiinţă ecologistă, din farmacie, pilule imorale din punct de vedere ecologist, deşi absolut ecologice din punct de vedere chimic!)
- Totuşi, atâtea şi atâtea mii de mile pentru un concert AC/DC? Pot să văd biletele?
- Uitaţi-le.
- Cine e Victor şi de ce aveţi biletele în două exemplare cu aceaşi serie?
- Avem două exemplare pentru că, dacă le pierdem sau le mototolim pe drum pe unele, să le avem pe celelalte. În 20.000 de km se pot întâmpla multe şi ar fi mai greu să ne ducem înapoi în România după ele, la nevoie. Iar Victor este Radu Victor Popescu, un prieten care ni le-a cumpărat, de aceea numele lui e trecut pe bilet.
- Stă în Noua Zeelandă?
- Nu! E cetăţean danez.
- De ce vi le-a cumpărat el şi nu le-aţi luat voi?
- Pentru că ne-a dat o mână de ajutor (nu prea îmi venea să îi spun că nicio bancă din România nu a fost acceptată la plată şi am apelat la banca lui Radu din Danemarca), iar plăţile din România au probleme uneori. (Să-i fi spus că bandiţii de carduri români sperie globul? Probabil că ştia deja dela TV, unde australienii sunt în panică la automatele de bani din cauza alor noştri).
- Totuşi, mii şi mii de mile pentru un concert AC/DC?
- Nu numai pentru acel concert am venit. Am venit şi pentru că este dreptul nostru să circulăm liber, atâta timp cât nu încălcăm nicio lege.
- Aşa e. Dar cine a pomenit de încălcarea vreunei legi? Aveţi ceva ilegal la voi?
- Absolut nimic! Doar libertatea de a călători.
- Şi noi avem libertatea să vă verificăm şi, dacă e ceva dubios, să vă refuzăm intrarea în Noua Zeelandă...
Cu calm, omul îşi face treaba, ne mulţumeşte periodic pentru „pacienţă” şi se tot duce la alţi doi colegi, să se mire în grup că au venit unii pentru un concert, fără cărţi de credit, fără bagaje, fără aparatură, cu vârstă relativ tânără, adică profilul perfect al emigrantului. Ne întreabă de alte câteva ori acelaşi lucru, ne verifică fiecare obiect din rucsac, dela periuţa de dinţi până la fiecare carte de vizită, dela chiloţi până la fiecare bancnotă, se uită în aparatul foto la fiecare poză din memorie. Ce ar fi fost dacă ar fi găsit ceva indecent, vreo poză în fundul gol sau vreo scenă de sex casnic? Sigur ne-ar fi arestat, pentru că şi acest aspect este prevăzut în lege: nu ai voie să introduci în ţară nimic ce ţine de sexualitatea vădită, nimic obscen, pornografic. Probabil pentru ca, dacă ai nevoie, să apelezi la curvele locale sau la pornografia plătitoare de taxe şi impozite la administraţia de aici.
Pe un panou, scrie amabil: „Procedura de control vamal se poate opri oricând, la cererea celui controlat. Dar asta poate atrage şi oprirea procedurii de permitere a intrării în Noua Zeelandă.” Am înţeles mesajul, aparent, relaxant. Adică poţi cere să te lase în pace, să nu te mai buzunărească, dar ei să îţi spună pe unde s-o iei înapoi. Echitabil.
Stăm de aproape două ore cu blândul vameş, care se miră că am două telefoane celulare şi mă întreabă a nu ştiu câta oară: “Thousands and thousands of miles for AC/DC?”.
Un “show-man” în mizerie
Paznicii acestei ţări, care vrea să nu fie tulburată de oameni, de animale, de plante şi de orice produse străine necontrolate, sunt tâmpiţi, dar nu proşti. Tâmpiţi în sensul simpatic, că verifică de zece ori şi par a nu înţelege nici o dată. Proşti adică naivi, în sensul că până şi ei se miră, ca toţi deştepţii noştri de-acasă, în frunte cu tata, ce căutăm la 20.000 de km de ţară pentru doar câteva zile de privit şi pentru două ore de ascultat heavy-metal. Dar pot să mă mai mir eu de scepticismul vameşului neozeelandez când însuşi marele ubicuu de-o viaţă, Adrian Păunescu, s-a uitat strâmb la mine, înainte de plecare, cum că i se pare absurd totul? Poate, citind acest jurnal, după revenirea acasă, va înţelege logica absurdului din capul meu, când va vedea că nebunia aceasta lasă în urmă ceva ce el iubeşte cel mai mult: ca ai lui să scrie, să creeze, să nu îşi consume viaţa fără urme sesizabile, durabile.
Aşteptându-l pe vameş să ne lase să plecăm, îmi aduc aminte de sfatul omului de televiziune Sergiu Toader, expert şi trăitor în Noua Zeelandă, care mi-a spus că e bine să am la mine o carte de credit, pentru că indivizii care nu au aşa ceva sunt priviţi ca nişte ciudaţi periculoşi în insulele dela Antipozi. Ei, carte de credit! O aranjez eu şi aşa, mi-am spus, cu convingerea românului că orice rigoare impusă de vreo autoritate este ceva rău şi că dă mai bine pentru prestigiul personal să o încalci. Nu l-am ascultat şi iată cum aştept în vama Auckland ca paznicii de aici să se convingă odată că sunt doar aerian, nu infractor.
Îmi verifică şi legitimaţia de presă, şi delegaţia de presă, şi cititorul de carduri foto, şi ciocolata mâncată pe jumătate, pe care am declarat-o în fişă, ca aliment supus reglementărilor drastice. Refrenul “Thank you for your patience” (“Vă mulţumim pentru răbdare”) revine obsedant. Sergiu Toader îmi scrisese pe e-mail că vameşii de aici sunt duri, absurzi chiar, dar nu încuiaţi de tot, dar nu îmi imaginam că e chiar adevărat. Ştiindu-mă curat la suflet şi la bagaj, nu credeam că nu se va vedea asta la prima privire. La un moment dat, mă
duc la grupul de trei vameşi care tot deliberau şi îi rog să intre pe internet, pe blogul meu, pe www.andreipaunescu.blogspot.com, să vadă mai bine despre cine e vorba, că nu sunt un fugar fără rădăcini, că sunt un om public, un om de scenă. “I am a show-man”, le spun, aproape ridicol, abia ţinându-mă pe picioare, cu faţa pământie de nesomn. Se uită pe blog, se uită la mine, care numai faţă de “show-man” nu am, desfigurat, după 35 de ore de drum, şi, poate că şi cu acest argument, în două minute, suntem lăsaţi să plecăm spre oraş, cu o urare ospitalieră, ca pentru nişte călători legalişti: “Bun venit în Noua Zeelandă!”. Vameşul ne dă întâlnire la concert, unde a
re şi el bilet, ne spune de unde luăm taxi sau autobuz spre oraş, dar se mai miră o dată: “Thousands and thousands of miles for AC/DC?” Poate că da! Ei, şi? Ce ar fi rău dacă ar fi chiar aşa? Ciudăţeniile nu sunt interzise prin lege, nu sunt supuse confiscării la vămi!
Victime ale unui abuz legal, odată scăpaţi, ne bucurăm că avem ce povesti. Cine
a trecut prin vama neozeelandeză ca prin unt, are nişte minute turistice câştigate, dar aceleaşi minute pierdute de biografie palpitantă. Prefer acest impozit, materializat în şicane şi aşteptare, decât drum
ul tâmp, fără obstacole, care atrofiază creierul. Cei care trec pe lângă noi aproape fluierând sunt mai fericiţi pe moment, dar nu cred că pot acumula nici o fărâmă din fericirea mea, de a avea de povestit un episod în plus din drumul şi aşa greu spre capătul pământului. Şi la ce le-ar fi de folos celor fără probleme la vamă o experienţă dificilă în viaţa civilă, dar atât de fertilă în viaţa povestirilor orale şi, mai ales, a paginilor scrise?
• Schimbăm nişte bani (cursul oribil din aeroport, la singura casă de schimb valutar, cu comision care cocoşează), să avem de microbuz până în oraş (37 de dolari neozeelandezi pentru două bilete) şi, în jumătate de oră, în aerul cald şi umed de port, vedem
duşul şi patul dela hotelul Oaks on Hobson din Auckland (camera 904) ca pe o fata morgana. Nu înainte de a plăti o garanţie de 200 de dolari americani la recepţie, returnabilă dacă nu distrugem ceva în cameră, şi asta doar pentru că nu avem o carte de credit pe care să o punem gaj. Sergiu Toader ne-a prevenit!
• După un somn scurt, plecăm cu harta în mână, noaptea, pe străzi, pe lângă turnul Sky, coborâm spre port, unde încep să bubuie artificiile. Nimerim în Auckland chiar de ziua oraşului. Deşi târziu, oamenii sunt pe-afară, pe trotuare, ca la prânz. Dar şi terasele şi localurile interioare sunt pline. Friptura de vită locală, considerată cea mai bună din lume, alături de cea argentiniană, îşi merită renumele, dar la un preţ dur: 31 de dolari NZ (vreo 22 americani, la cârciuma Grill Buffalo). Chelneriţa admite că friptura de cangur din meniu e o specialitate, dar că e cam aţoasă, cam dură la mestecat, şi nici eu nu mai am cinismul din post-adolescenţă, să încerc alimente ciudate, cum am făcut la Goteborg, în 1994, când am mâncat carne de câine (de crescătorie, nu de pe stradă!), la un restaurant-bufet cu specific chinezesc-mongol.
• Din nou, îmi reproşez că nu l-am ascultat pe Sergiu Toader, care mi-a spus că e absolut nevoie de o “foaie de ceapă”, de o mantie uşoară de pus şi de scos rapid, în caz de ploaie. Plouă torenţial, dintr-odată, apoi se opreşte, apoi precipitaţiile o iau dela capăt. Prognoza pe care am urmărit-o toate zilele anterioare se confirmă: “showers” (duşuri, averse). Ascunzându-ne pe sub copertine de restaurante şi magazine, în drum spre hotel, după miezul nopţii, oprim pentru un ceai la unul dintre localurile non-stop, “Denny’s”. Ne bucură preţurile mai mici din meniu (4,5 dolari un litru de ceai cu lapte, o brioşă şi nişte globule de unt pe câteva pâinoanţe), dar ni se dă vestea proastă: “De o oră, am intrat în 1 februarie, e ziua oraşului, pentru care plătiţi 2 dolari de persoană suprataxă. Poftă bună!”. Hoţia şi nesimţirea, în formă continuată, sunt şi la celălat capăt al pământului. În loc de masă gratis, de ziua oraşului, ni se iau bani în plus.
• Oamenii de pe la mese au figuri diverse: albi, asiatici pământii, asiatici cu ochi alungiţi, metişi şi profiluri de Pacific care seamănă cu Lomu, celebrul rugbyst de aici, papuaşi, maori, negri, toţi – într-o singură sală de cârciumă. Un mixaj antropologic de ocazie, demn de pus într-un atlas.
• Ajungem la hotel pentru prima noapte de somn adevărat, după clipele de (ne)odihnă furate în patru zboruri şi cinci aeroporturi, Bucureşti, Atena, Dubai, Sydney, Auckland.
• Scriu un mesaj celor de acasă, pe e-mail şi pe SMS. Din considerente de 
buget, fac ce nu îmi place să mi se facă, şi anume un text comun pentru mai mulţi destinatari, apoi mă apucă remuşcările şi personalizez. Cumpăr încă o cartelă de acees la internet şi redactez din nou. În esenţă ideea pe care le-o transmit celor de-acasă sau dela Paris este că: “Fraţilor, am ajuns în rai! Şi corăbiile întorc aici, au cap de linie. Sunt 20 de grade în portul Auckland, stăm la un grill de vită. Au meritat cele 37 de ore de drum, cu control vamal şi la chiloţii din bagaj. Poate ne mai întoarcem. Poate ne mai vedem.”
Cristi D. răspunde imediat: “Mă bucur că aţi ajuns cu bine. Acasă totul este OK. În ce priveşte posibilitatea revederii, vino măcar de ziua mea, pe 7 februarie, şi după aia te poţi întoarce. P.S.: Bora te-a trădat.”
Dela Iulian nu vine niciun răspuns, dar mai e timp.
Ana-Maria nu stă nici ea prea mult pe gânduri, de lângă Sena: “Nici nu îmi vine să cred că sunteţi aşa departe. Mulţumim că ne ţineţi la curent… Vă iubim (fără măsură). Aşteptăm veşti”.
Tata e cinic şi autoironic: “Întemeiaţi acolo, în Noua Zeelandă, un ospiciu şi, pentru orice eventualitate, să îi daţi numele meu, dragilor, A.P.”
Mituri confirmate, mituri spulberate, în Kiwiland
1 februarie 2010, Auckland, de ziua oraşului
• Plantele din marele oraş neozeelandez sunt, de fapt, ca mai toată flora citadină din locurile unde este cald sau călduţ pe toată durata anului (rareori iarna temperatura scade în anumite regiuni sub zero, numai noaptea, iar zăpada este un eveniment). Doar ochiul meu, dornic de spectacol şi de insolit, ar vrea să le dea trăsături deformate, ciudate. Cu fauna e altceva pe-aici, la marginea lumii, dar ea nu se mi
şcă liber în localitatea aflată în insula de nord, acolo unde se spune că nu e adevăratul specific neozeelandez. Dela pasărea kiwi, cât un pumn cafeniu de blană aspră, cu două picioruţe şi un cioc obraznic, se trage şi numele fructului, şi numele celor de aici, „kiwies”, şi numele de alint al ţării, Kiwiland.
• Noua Zeelandă? New Zealand? New sea land, adică noul pământ dintre ape, populat în principal de coloniştii europeni, de băştinaşii maori, de samoani (sau polinezieni) şi de tot mai numeroşii asiatici veniţi la muncă şi la bunăstare, este despărţit de Australia prin Marea Tasmaniei, care e, de fapt, o fâşie din Oceanul Pacific de sud-vest. La fel ca Australia şi Canada, Noua Zeelandă o are ca şef al statului pe regina Angliei, deşi autonomia economică şi politică este o realitate, iar independenţa a fost proclamată în 1931. Deşi Auckland este oraşul cel mai important (1,2 milioane de oameni), capitala se află la câteva sute de km mai la sud, în Wellington. Pe un teritoriu de 268.680 km2 (cam cu 13%, mai mare ca al României), trăiesc doar 4 milioane de locuitori, care, cu toată izolarea sau tocmai datorită ei, dau un Produs Intern Brut de vreo 85 de miliarde de dolari americani (peste 21.000 de dolari pe cap furajat sau nefurajat, mult mai mult decât se întâmplă pe la noi).
• Barurile, terasele, toate localurile sunt în agitaţie, de ziua oraşului, 1 februarie. Se mănâncă miel, burgeri, pui, peşte, vită preparată în toate felurile, cangur, fructe de mare, fructe normale, legume, unt. Pe monitoare TV, toată lumea priveşte şi se manifestă zgomotos: ar vrea ca britanicul Andy Murray să-l bată în finala de tenis dela Melbourne Australian Open, transmisă în direct, pe liderul mondial Roger Federer. Dar elveţianul nu se lasă şi fiecare minge câştigată de Federer, până la ultima, cheamă dezamăgirea şi alte beri pe mese. Tenisul este atât de diferit de fotbal nu numai pentru că e mai curat, mai puţin înghesuit pe terenul de joc, ci şi pentru că nu poţi acumula un avantaj la început, osânză pe care să o conservi până la final, când se trage linie şi se vede victoriosul. Nu poţi învinge fără o ultimă minge câştigătoare. E doar o observaţie, nu o ierarhizare a sporturilor, pentru că, pe gustul meu, fotbalul este fără egal. La tenis mai pot adormi, dar la fotbal mai rar.
• Gustul mâncării de aici mă contrariază la aproape fiecare îmbucătură. Ce e sărat se aliază cu dulceagul din pâine. Acrul nu se desparte amărui. Neutrul stă bine legat de aromat. Liniarul nu se desparte de condimentat. Şi mă gândesc cât de inspirat a fost cel care a descris sentimentele ca pe nişte gusturi, unele sincere, altele perfide, în “Sarea în bucate”, care seamănă atât de mult cu “Regele Lea
r”! Şi eu cred că îmi iubesc tatăl şi femeia, prietenii şi urmaşii, surorile şi mama, câinele şi duşmanii, ca sarea în bucate. Pe moment, sentimentul meu pare aspru, dar, în fond, este cel mai durabil. Nu am în portofoliu pupăceli glazurate, declaraţii caramelizate, îmbrăţişări în sirop gros, cuvinte peltea şi promisiuni zaharisite.
• Peste drum de hotelul Oaks, de pe bulevardul Hobson (paralel cu marea arteră Queen) care coboară şi el spre port, pe lângă Sky Tower, găsesc un mare magazin, care se autointitulează “Cel mai mare magazin de instrumente muzicale din Noua Zeelandă”. Păcat că e zi liberă, deşi luni, şi nu pot intra să zdrăngăn la câteva scule. Trepidez până mâine, dar nu am ce face.
• Mă interesez ce autobuz avem până la stadionul Western Springs, unde e concertul de peste trei zile. Intru pe net şi încerc să scriu ceva, dar nu las decât nişte titluri, nişte intenţii scheletic exprimate. Nu mă pot aduna, nu pot lăsa celor ce citesc ciorne. Prefer să nu fiu de imediată actualitate şi să public după ce ajung înapoi. În plus, accesul la net nu e deloc ieftin: câţiva dolari costă fiecare aşezare la computere, în internet-café sau la recepţia hotelului. Tata ar fi vrut să trimit corespondenţe de aici pentru Flacăra, dar pe cine ar interesa împlinirea visului meu, neînsoţită de vreun eveniment, de vreo faptă ieşită din comun? Şi nu am venit până aici ca să mint (desigur, nu m-ar putea verifica nimeni) că aş fi descoperit un ornitorinc vorbitor, că palmierii din Auckland fac ouă de curcă, iar papuaşii se uită ca curca-n lemne la biletele mele la AC/DC.
Abuzul vameşilor, tratament profilactic pentru autoconservare
• Oboseala şi supărarea de după cele două ore de aşteptare în vama neozeelandeză mi-au trecut. Încep acum, văzând la fiecare pas, la fiecare intersecţie, ce ţară au aceşti oameni, să pricep de ce sunt atât de duri la control, păstrând buna cuviinţă. Se tem, pe bună dreptate, că intruşii de orice formă le-ar putea strica echilibrul şi aplică, profilactic, tratamentul pe care-l cred eficace. Cum ar fi sot să nu ne verifice, iar noi să intrăm pe insulă cu o pungă de seminţe de buruieni în desagi şi cu câţiva şoareci într-un borcan? Seminţele, aruncate vântului, ar fi creat, în această climă ospitalieră, păduri de bălării, greu de distrus ulterior, iar şoarecii noştri poate că, înmulţindu-se viril, ar fi determinat, curând, dezechilibre de ecosistem ireparabile. De ce să avem pretenţia să nu fie suspicioşi cu noi, care venim dela distanţă de un ocean, de câteva mări şi două continente, de multe mii de dolari pe cap de locuitor depărtare şi, în definitiv, le suntem cu totul străini, când noi înşine, în România de azi, strâmbăm din nas când vin fraţii basarabeni de peste Prut, doar pe bază de PIB-ul lor mai mic al lor, faţă de PIB-ul nostru puţin mai mare? Şi să nu uităm că nu suntem îngeraşii sud-est europeni, care sunt traumatizaţi la porţile australe! Românii sunt a doua comunitate infracţională străină din Australia şi au o imaginaţie debordantă pe la automatele de bani şi pe la buzunare străine, unde se nărăvesc de mulţi ani. Cine să ne vrea, dacă românul a ajuns spaima ATM-urilor de pe aici? Vă daţi seama cum ar fi fost dacă nu eram atât de departe? Locul 1 garantat, băteam asiaticii pe creştet, de sus.
• Maşinile circulă ca în Anglia, pe stânga, şi, firesc, au volanele în dreapta. Obişnuiţi să ne uităm în stânga la trecerile de pietoni, suntem pe punctul să luăm contact cu barele de protecţie ale câtorva autoturisme, până ne intră bine în cap că trebuie să căscăm ochii, dacă nu vrem să căscăm buzunarele sau sicriele. Nu am venit aici să ne rupem oasele, iar asigurarea medicală are plafon de sumă, care nu acoperă decât nişte aspirine şi o extracţie dentară de urgenţă, nu şi construirea picioarelor dela capăt, nu şi serviciile funerare sau repatrierea sub sigiliu de plumb.
• O sută de dolari americani se schimbă cam pe 135 dolari locali, NZ. Comisioanele mari, taxele de tot felul mutilează cursul bancar (1 la 1,45), pentru că turiştii sunt mulţi, nevoile – mari, iar dictatul traficanţilor de valute – legalizat, ca peste tot în lume, în bănci şi la gherete.
• Localnicii vorbesc fermecător engleza britanică, pe care o asezonează cu un fel de accent din statele centrale ale SUA. Nazalizează, închid sunetele, cam aşa: în loc de “Iu hev tu pei sărtisri dolarz for tu bărgărs end tu sodas” (“Ai de plată 33 de dolari pentru doi burgeri şi două sucuri”), ei spun “Iu hiv tu pii sitisri dulăz fu ciu bigăz ind ciu sudăz”.
• Recepţionera chinezoaică dela Hotelul Oaks îşi face treaba cu zâmbetul pe buze, munceşte cu plăcere (decât să culeagă orez pe-acasă, pe lângă Chang Jiang-Yangtze, pentru 100 de solari lunar, cu coşul plic cu copii în spate, mai bine aici, pentru un bănet de vreo 30 de ori mai consistent, fără vertebre rupte). Numai un idiot ar putea să-i confunde zâmbetul - parte din fişa postului - cu o disponibilitate sexuală. Numai vreo nevastă frustrată ar putea fi geloasă şi l-ar putea blestema şi ocărî pe bărbatu-său, când acesta, nevinovat, nicidecum porc ordinar, ar fi primit de către recepţioneră cu fasolea înainte, cu pielea pe dinţi (cum ni se spunea în armată, la apel, să zâmbim, pozitiv, la -10 grade, înainte de instrucţie) şi nu ar îndemna-o să fie sobră. Asiaticele au, pentru ochiul meu de european lipsit de nuanţe, o figură tipizată, ca păpuşile importate din China, când eram copil, şi care, indiferent cât de mari sau mici erau, indiferent cum erau îmbrăcate sau coafate, aveau aceeaşi faţă: ceva între Adriana Bahmuţeanu şi Lin Biao, vicepremierul Beijing-ului de prin 1970.
• Cred că m-a blestemat cineva, invidios pe norocul meu de a ajunge aici. Îmi stă în gât un cartof prăjit, aşa că iau la pachet ceea ce credeam că voi înfuleca până la ultima doză de E-uri la masa dela fast-food. Rugămintea către chelner “Pune-mi la pachet” punga pentru acasă cu “leftovers” (resturi) se numeşte, şi aici, în mai multe feluri, în funcţie de cât de mult vrea să se ascundă clientul după aparenţe:
- “Takeaway” (de luat cu tine)
- “Carry-out” (pus pentru acasă)
- “Doggy bag” (“Vă rog să-mi puneţi la pachet ce nu am putut mânca, ştiţi, e pentru căţel”, când respectivul mincinos sau ipocrit abia aşteaptă să termine el, nu câinele, masa, acasă. Nu trebuie confundată formula “Doggy bag” cu “Doggy style”, care înseamnă poziţia sexuală căreia noi îi zicem “capră”, iar englezii, mai lorzi, “câineasca”);
Ca să nu fiu bănuit de ipocrizie, eu precizez mereu că e pentru mine, nu pentru câine: “Not doggy-bag! For me bag!”
• Clima e aproape la fel de instabilă ca sufletul meu ubicuu, care, după nicio zi, îmi spune că parcă ar da o fugă până la Sydney, să-l vadă cu adevărat. Pe durata unei jumătăţi de meniu burger (cinci minute), văd pe geam cum plouă tare, apoi cum iese soarele şi, în final, cum înnorează şi rămâne aşa. La fel de schimbătoare era vremea în Canada, acum 8 ani, dar în varianta rece, când am şi învăţat un proverb dela o profesoară din Borden Base Ontario, Ann: “Dacă nu-ţi place vremea în Canada, n-ai decât să aştepţi. Cinci minute.”
