O enciclopedie pe zebră: Dan Zamfirescu. Un adevăr de actualitate: "Turnul de fildeş" al lui Eliade

Era 2008, era ultima zi în care trebuia să predau varianta finală a tezei de doctorat, profesorului Gheorghe Buzatu, istoricul de mare valoare şi inimă, care m-a coordonat în anii cât i-am fost doctorand. Plecasem de la tata de acasă, cu gândul să intru la metrou la Piaţa Romană, ca să ajung în sudul oraşului. Eram foarte abătut, din cauză că trebuia să elimin din lucrare unul dintre punctele de rezistenţă, de la care pornisem studiul, pentru că nu nici ştiam citatul exact, nici titlul articolului, nici anul apariţiei acelei formule de referinţă, aflate, într-o formă aproximativă, pe chiar prima pagină a tezei mele. Îmi aminteam doar că Mircea Eliade spusese cândva că în nicio ţară nu se consumă atâta energie în politică, aşa cum se întâmplă în România. Acel gând al lui Mircea Eliade servise şi drept motto de primă pagină săptămânalului de succes din anii '90, Zig-zag magazin, părea un truism în stare liberă, dar nu îi găseam punctul de plecare. Iar o lucrare cu pretenţii ştiinţifice nu suportă parafrazări, aproximări, ci trimiteri exacte la surse, la izvoare, la date.

Cu gândul la nefericita extirpare, pe care trebuia să o fac, am greşit drumul. În loc să o iau prin Piaţa Lahovari spre gura de metrou din Piaţa Romană, am ajuns, ca într-un automatism al studenţiei trecute, pe strada Pitar Moş, cu direcţia Universitate. Aşa m-am trezit la trecerea de pietoni de la Scala, acolo unde Bulevardul Magheru devine Bălcescu (de ce nu şi invers?). Nu mai avea sens să mă întorc, urmând să intru la staţia Universitate. Peste puhoiul de maşini, l-am văzut, pe trotuarul de vizavi, aşteptând, ca şi mine, verdele, pe Dan Zamfirescu, scriitorul, editorul, profesorul şi istoricul de anvergură, cel căruia îi cerusem, chiar la începerea perioadei de doctorat, în 2003-2004, o consultaţie de specialitate, odată ce alesesem tema „Scriitori şi politică în România. Secolul XX”. Când pietonii au început să treacă zebra, m-am întâlnit cu Dan Zamfirescu exact în mijlocul drumului. M-a privit prin ochelarii săi groşi. Ne-am oprit, ca pe o alee din parc, ne-am salutat şi, înainte să apuc să îi spun ce mă frământă, m-a întrebat unde poate găsi cartea, abia publicată de Adrian Păunescu, despre Generaţia ‘60. I-am spus că, dacă tot e aproape de Piaţa Lahovari, să meargă direct la sediul Fundaţiei, pe strada Dionisie Lupu nr. 84, unde eu voi suna chiar atunci la secretariat, să îl aştepte deja cărţile în câteva minute. Apoi a dat să plece spre trotuarul dinspre Piaţa Romană, parcă spre a nu pierde cartea pe care şi-o dorea, lăsându-mă în mijlocul străzii, pe zebră, sub presiunea maşinilor care claxonau, căci trecuse verdele pentru pietoni.

L-am strigat, cu disperare: Dom’ profesor! Unde a spus Eliade că în nicio ţară nu se consumă mai multă energie în politică decât în România...? Şi-a întors capul, din mers, şi, dintr-o suflare (ca să nu sporească nervozitatea şoferilor, care nu aveau nici chef şi nici motiv să înţeleagă de ce doi indivizi schimbă informaţii pe trecerea de pietoni, pe roşu), mi-a strigat: „În Profetism românesc. România în eternitate, vezi că a apărut în volumul doi, în 1990, la Roza Vânturilor! Succes! Fug să iau cartea!”

Am plecat febril, spre tarabele cu cărţi vechi de la Universitate şi, aşa cum se întâmplă mereu, după ce toţi vânzătorii de carte second-hand mi-au spus că nu au volumul pe care-l căutam, am găsit cartea la ultimul anticar stradal. Am umplut o plasă cu cărţi de Noica, Eliade şi Nae Ionescu şi am plecat pe jos spre Unirii, răsfoind după articolul cu fragmentul izbăvitor, sub ticăitul ceasului, care nu mă lăsa să aştept prea mult, pentru că termenul de predare a tezei expira în câteva ore. Nu am avut de îndeplinit decât o formalitate, după ce enciclopedia ambulantă numită Dan Zamfirescu îmi dăduse, din mers, pe zebră, sub ghilotina semaforului pe roşu, cifrul, cu o precizie chirurgicală. În articolul “Turnul de fildeş”, din 31 martie 1935, apărut, într-adevăr, la Editura Roza Vânturilor din Bucureşti, în 1990, în cartea “Profetism românesc”, volumul 2, subintitulat “România în eternitate”, la pagina 76, am identificat citatul exact din Mircea Eliade: „Nu cred că există ţară din lume în care să se fi consumat atâtea energii pe tărâmul politicii de partid”.

Îmi regăsisem rădăcina şi nu ştiam ce să simt mai întâi:
bucurie pentru mine şi lucrarea mea, care nu mai avea să-şi piardă, din considerente tehnice formale, un fragment esenţial;
respect pentru un cărturar excepţional, care mă ajutase să găsesc scoica pierdută în oceanul fără fund, faţă de care acul din carul cu fân părea o joacă, sau
admiraţie în faţa autorului acelei formule care ne defineşte atât de bine?

Iar, faţă de articoul „Turnul de fildeş”, este sănătos să plecăm de îndată urechea şi fruntea, ascultând concluziile marelui istoric al religiilor, care comenta ironic şi amar această adevărată dramă naţională, care este risipirea energiilor naţiunii în politică:

„Nu ştiu cine a fost marele român care a încetăţenit la noi formula turnului de fildeş. În orice caz, formula aceasta circulă cu destulă sprinteneală de la cafenea la club şi de aici în literatura de succes. Ţara piere şi d-ta stai închis în turnul de fildeş; cam aşa se strigă, probabil, în discuţiile înflăcărat purtate pentru salvarea Naţiunii. Turnul de fildeş suferă însă cu prilejul revoluţiilor care vin şi al revoluţiilor care se pregătesc. Turnul de fildeş reprezintă atitudinea intelectualilor, atitudinea laşă, trădătoare a intereselor sociale sau patriotice, atitudinea dramatică şi inutilă, şi aşa mai departe. Turnul de fildeş este marele obstacol al revoluţiei universale. Revoluţia nu poate începe din pricina intelectualilor care stau în turn şi creează diversiuni spirituale. Şi alte câteva cuvinte bine simţite. (...)
Atitudinea turnului de fildeş poate fi bună sau rea, fertilă sau stearpă, eroică sau laşă – dar ca să poată fi ceva din toate acestea trebuie ca mai întâi să existe. Dar, după cum poate controla oricine, ea nu există în România. Şi nici n-a existat vreodată, în afară de mediile călugăreşti. O tradiţie a turnului de fildeş nu avem, pentru că nu a început-o nimeni. Au existat, fireşte, singuratici, maniaci sau diletanţi – care credeau că au un turn mai mult sau mai puţin autentic. Dar n-aveau nimic. Trăiau în vânt.
De când există România modernă, o imensă parte a energiilor sale creatoare s-au concentrat asupra unor obiective politice sau sociale. (...)
Aproape totalitatea personalităţilor creatoare a României moderne şi-au consumat energia în politică. România a fost un stat creat de intelectuali; şi toate etapele prin care a trecut au fost soluţionate de către intelectuali. Se mai poate, însă, vorbi de turnul de fildeş în asemenea condiţii? Toate geniile veacului trecut au făcut cu pasiune politică: Heliade Rădulescu, Kogălniceanu, Hasdeu, Eminescu, Titu Maiorescu. Profetismul cultural al d-lui Iorga s-a transformat repede într-un profetism social-politic. Întreaga Gândire, în afară de d. Lucian Blaga, militează pe poziţii politice. Toţi profesorii universitari de vază, toţi profesorii universitari care au creat o şcoală, sunt şi oameni politici de frunte: C. Rădulescu-Motru, I. Petrovici, D. Gusti, P.P. Negulescu, Nae Ionescu etc (...)
Acestea sunt faptele; îmbucurătoare sau triste, nu ne interesează. Îmi amintesc melancolia cu care profesorul Longinescu evoca persoana doctorului Istrati. După ce îi înşira însuşirile prodigioase de om de ştiinţă şi organizator, profesorul Longinescu adăuga: L-a mâncat şi pe el politica.
Nu cred că există ţară din lume în care să se fi consumat atâtea energii pe tărâmul politicii de partid (...).
În loc, deci, de a plânge şi înfiera pe intelectualii care stau în turnul de fildeş (care sunt, domnule, să-i admir?), ar fi mai bine să numărăm legiunea de savanţi, de literaţi, de gânditori, măcinată zilnic în sterpe lupte politice. Operaţia aceasta, însă, nu e dispus s-o facă nimeni. Şi toată comedia turnului de fildeş este jucată pentru alte motive decât cele aparente.
Căci, să fim cinstiţi, pe româneşte a sta în turnul de fildeş nu înseamnă a duce o viaţă extra-temporală, ci pur şi simplu a nu milita într-un anumit partid. Nu eşti cu mine, eşti deci în turnul de fildeş. Vii la mine, salvezi naţiunea, sau umanitatea suferindă...

Mircea Eliade, 31 martie 1935”

În fotografie, Dan Zamfirescu, în 2005, oaspetele emisiunii mele de la OTV

Om ars în transformator ars

Într-un cartier sărac din Bercenii Bucureştilor, la sfârşit de ianuarie 2009, a ars clădirea unui fost transformator electric. A ars cu tot cu prăpăditul care se adăpostea înăuntru, cu tot cu o parte din copilăria mea, petrecută peste drum, la bunici. Acea clădire dărăpănată, care mi se părea uriaşă când eram mic, aş declara-o pe loc crematoriul confuz al atâtor decenii, câte s-au adunat, după uşile impunătoare, din care au rămas mai mult contururile cariilor şi dârele fumului.
Prima oară, transformatorul a luat foc când n-a mai făcut faţă cartierului tot mai flămând, cuprins de epoca unei civilizaţii intrate în nebunia creşterii.
De atunci, de când a fost scos din uz, transformatorul a devenit loc de refugiu pentru amărâţii fără acoperiş şi a ars, a tot ars, de la câte-un reşou improvizat, de la câte-un foc făcut înăuntru, din lemne putrede şi din vechituri de tomberon.
Locul a ajuns, oficial, punct de întâlnire a gunoierilor şi spaţiu de depozitare a uneltelor de noapte pentru salubritatea oraşului. Neoficial - azil al şobolanilor, împăcaţi cu câinii vagabonzi, care nici nu li se mai opun, din solidaritate, în numele foamei comune. Şobolani şi câini, pripăşiţi pe lângă colţul de pâine al oamenilor străzii - locatari de ocazie ai ruinei.
Dărăpănătura a luat foc din nou. Nici nu avea cum să mai aştepte, de vreme ce marea criză mondială a început deja. S-au adunat imediat mai multe maşini de pompieri, dar nicio salvare, şi asta pentru că, peste drum (acolo unde avea, până prin 1983, casa şi curtea tanti Pleşoianu) s-a lăbărţat, de câţiva ani, o benzinărie – punct strategic! - care se cere apărat, ca să poată suge în linişte, în continuare, banii tuturor, deşi trage petrolul chiar din pământul tuturor.
Pompierii au stins repede focul, ca nişte profesionişti ce sunt, apoi au aşteptat să iasă fumul, ca să intre să vadă ce mai e înăuntru. Nu au avut de căutat prea mult. Chiar lângă o fostă uşă, zăcea la vedere un corp carbonizat, ca să le uşureze căutarea, parcă.
L-am întrebat pe unul dintre pompieri ce fac cu omul-scrum, de ce nu îl iau de acolo. „Să facem noi totul? Trebuie să vină IML-ul, poliţia e demult aici”, mi-a răspuns. Avea dreptate. Şi de ce atâta grabă, în fond? Omul era deja carbonizat, chestiunea devenise eminamente tehnică, odată ce sufletul îi plecase din trup. După ultima flacără stinsă, după ce, din pălălaie, rămăsese doar fumegarea inofensivă, după ce nu mai era nici o şansă de salvare a prăpăditului, cazul nu mai ţinea de pompieri, ci, ambiguu, de poliţie, de medicina legală şi - de ce nu? - de salubritate.
Îmi revin în creier, prin nări, şuvoaie de miros de carne făcută scrum, de hârtie înnegrită şi de pereţi încinşi. Miroase cumva a siguranţa copilăriei mele, arsă de atâtea şocuri, în atâtea tablouri, pe unde a fost înşurubată? Miroase cumva a tinereţea bunicilor, care, în casa de vizavi de transformator, i-au găzduit un timp pe încă adolescenţii mei părinţi, apoi şi pe oaspetele lor de-un sezon, Nichita Stănescu, fugit în lume cu iubita lui, Gabriela Melinescu, care şi-a găsit refugiul doar pe Drumul Găzarului? Miroase a plopul din curtea bunicilor, tăiat iresponsabil de predecesorii şi omologii întru crimă ai ucigaşilor handbalistului Marian Cozma, lăsând copacul doar într-o poezie şi sportivul doar într-o antologie? Miroase a amestecul arzând de trupuri, dosare, combustibili şi ruine din New York-ul lui 11 septembrie 2001, pe care l-am perceput cu propriile simţuri, acolo, în America în clătinare?

Da, miroase a toate acestea şi, în plus, a criză putredă şi încinsă, crescând chiar în cluburile selecte ale NATO şi UE, unde am intrat prea târziu, doar ca să vedem dinăuntru degradarea şi să plătim cotizaţiile, fără să ne bucurăm de beneficii. Miroase a orice, numai a linişte şi a fericire nu, cu toată intrarea noastră arogantă şi iresponsabilă în mileniul în care, tocmai pentru că am putea face orice, alegem să facem maximum de greşeli.
Până la urmă, fericiţi nu sunt decât cei care ştiu să se bucure de ziua de azi a vieţii lor, în toată simplitatea ei, chiar dacă o găsesc pe un colţ de masă de birt, pe o felie de pâine. Pentru că fericirea se dă la ţoi, iar tragedia la găleată.

Natura, ca o nevastă cuminte, pe care o luăm de proastă

Cu multe dintre lucrurile esenţiale ale existenţei noastre ne purtăm ca şi cu nevasta cuminte, care ne aşteaptă acasă, din orice cocină şi minciună ne-am întoarce, care ne suportă orice, noi crezându-ne şmecheri, iar pe ea luând-o de proastă, doar pentru că s-a făcut mereu că ne crede. Aşa trec, una după alta, greşelile şi iertările vieţii noastre, aşa ajungem să regretăm ceea ce am batjocorit şi am aruncat la gunoi, abia după ce pierdem instanţele stabilităţii noastre. Şi ni se pare imposibil, apoi de-a dreptul firesc, să primim o nouă ultimă şansă, pentru a o lua de la capăt cu dispreţul.
Când resursele pământului păreau fără sfârşit, acum numai o jumătate de veac, am ucis caii, i-am cărat la abatoare, la carmangerii, la pielării, la crematorii, cu camioane pufăind a petrol ieftin. Care ne-au asfixiat plămânii şi ne-au înceţoşat mintea.
Când am descoperit prima gigacalorie, extrasă atomic din centralele pe care, prea târziu, le-am simţit cum ne iradiază fibra şi ne strâmbă copiii, am dărâmat sobele cu lemne, am lăsat munţii nereîmpăduriţi să putrezească sub rumeguş, am abandonat minele sub praful de cărbune, necurăţat de pe streşini, de pe hornurile declarate inutile şi din plămânii minerilor silicozaţi.
Când am muşcat din primele roşii-mutante, umflate cu nitriţi, nitraţi şi coloranţi excitanţi, ca de bordel, am uitat să păstrăm în sân din seminţele vechi, modeste. Şi tare ne-a plăcut să ne păcălim că butaforia are gust, doar pentru că era bine smăcuită şi ostentativ siliconată.
Când ne-a căzut în pahar prima pastilă efervescentă de calciu vitaminizat sintetic, am uitat să judecăm că, dacă imbecilizăm şi mai mult găinile şi vitele cu concentrate, obligându-le să se calce în picioare, în populaţii nenumărate pe metru pătrat, sub neoane, ne vom imbeciliza şi noi, până la urmă, şi nu ne vom mai aminti că au existat curţi cu vite şi păsări nechimizate, că am pus la zid producţia pentru autoconsum pe care abia ar fi trebuit să o încoronăm. Totul - până ce nu am mai avut cu ce bănet intra în supermarketuri şi am dat fuga la ţară, să vedem dacă mai avem vreo mamare retrogradă, dar vie, cu ceva de mâncare în grădină şi cu ceva vietăţi prin coteţ.
Când a apărut cardul, am râs de bancnotă, am arătat cu degetul la fisă, până ce am dat în plâns – faliţi sau datori vânduţi – descoperind că hoţii (şuţi şi bancheri mână-n mână) nu ne mai iau din buzunare, ci direct din cont, direct din viaţă, cu casă şi preş cu tot.
Când au apărut saiturile porno la liber şi primele vibratoare cu baterii, am crezut că nu mai e nevoie de poezii şi de vitejii, pentru cucerit inima şi trupul. Euforia a ţinut până la prima pană de curent, care a muiat cricurile artificiale.
Aşa am intrat, orbeşte, în secolul pe care-l lăudam că va fi al informaticii şi al tehnologiei, uitând că nici un soft nu ne hrăneşte necondiţionat şi nici un hard nu ţine de foame dacă nu e uns pe o felie de pâine, coaptă la fel de înapoiat ca înainte de a se descoperi bricheta cu laser.
Aşa am rămas în drum, la început de mileniu nou: fără benzină în camioane, fără calciu curat în oase, fără legume neoperate estetic, fără cuvinte meşteşugite şi fără vlagă palpabilă în faţa iubirii neintermediate de internet. Ne-am oprit, de nevoie, din iluzii să facem autostopul. Cine ne poate salva, cine mai poate juca rolul nevestei, care să ne ducă în casă fără să ne întrebe de ce? Cine ne mai poate da, fără să ne ceară dobândă, după ce am jucat orice şi am pierdut totul la amanet, inclusiv o parte din viitor?
Deocamdată nu a oprit, ca să ne scoată din necaz, decât un cal – unul dintre puţinii care au supravieţuit batjocurii noastre. Şi ne-a luat, fără să ne bată cu copita în obraz pentru ce i-am făcut. Lui şi naturii necuvântătoare, despre care am crezut că, dacă nu are glas să ne reproşeze, nici nu ne va pedepsi vreodată pe noi, vorbăreţii, inventivii, sofiştii, softiştii, tehnologizaţii, prefabricaţii şi, finalmente, păcălicii păcăliţi. Calul acela ne-a primit în căruţă, cu tot cu fierătaniile noastre ruginite, ajutându-ne să le ducem la reciclat, ca să obţinem pe ele măcar de un pumn de ovăz, de un colţ de pâine şi de un lemn de foc. Cu care să încercăm să o luăm de la capăt. Şi care să ne facă să înţelegem că nu eram Dumnezei, atunci când ni se părea că levităm – stăpâni ai universului, ai naturii - ci că eram doar nişte prăpădiţi, ameţiţi prea tare de înălţimile unde ne purtau vreun suflu de gaz, vreun jet de ţiţei. Care s-au oprit şi ne-au făcut să dăm din nou cu fruntea de ţărână, într-un scârţâit de robinet închis, lung cât o nouă istorie.

Fotografie şi text de Andrei Păunescu