28 august 2009

Minciuni revoltătoare despre mine în chestiunea Red TV

Am citit recent, mai ales în Adevărul, că aş fi fost "racolat" şi "plătit cu 1200 de euro" în vederea deschiderii Red TV din Caracal. În legătură cu acest subiect, precizez următoarele, care ţin loc de drept la replică şi îl rog public pe "Nicu" Remus Rădoi să confirme cele pe care le scriu mai jos:
1. Eu şi încă un număr de câţiva oameni din spaţiul mass-media am fost contactaţi, la începutul anului 2008, ca să formăm echipa unei noi televiziuni, despre care ni s-a spus că se va numi Activ TV, iar ulterior Red TV, cu patronat din Caracal.
2. Nu am avut şi nu am niciun fel de relaţie (contractuală, profesională, amicală, de afaceri etc) cu patronul proiectului, "Nicu" Remus Rădoi, căruia nu i-am cerut şi de la care nu am primit niciun (NICIUN) leu, dolar sau euro! Mai simplu nu se poate: NICIUN BAN! Cine a lansat că aş fi fost plătit în cadrul acelui început de proiect minte şi dezinformează. Dacă televiziunea s-ar fi deschis, fireşte că am fi negociat şi un salariu, dar nu a mai fost cazul.
3. Singura mea participare la acest proiect a constat în:
- două întrevederi de câte 15 minute cu Remus Rădoi, la un pahar de suc, în două fast-food-uri (McDonalds Berceni şi City Mall Bucureşti), de ambele dăţi cu martori, ocazii cu care l-am văzut pentru prima dată în viaţă, când mi-a şi spus că doreşte să deschidă o televiziune, cu o grilă de programe dominată de bun simţ, cultură şi credinţă, că vrea să alcătuiască o echipă tânără pe care să o coordonez şi că are afaceri prospere, care pot susţine financiar noua staţie.
4. În mai 2008, am participat împreună cu aceşti oameni la şedinţa CNA în care s-a cerut licenţa de funcţionare a noii televiziuni, care pregătea platouri de producţie la Casa de Cultură din Bragadiru şi pe Calea Rahovei. Nici atunci, nici înainte, nici după, nu am pretins şi nu am primit bani pentru aceste activităţi pregătitoare, care nu erau decât proiecte ale unei televiziuni ce trebuia să înceapă să funcţioneze abia peste câteva luni.
5. De atunci, nu l-am mai întâlnit niciodată pe Remus Rădoi şi nici măcar nu am mai vorbit cu el, el nemaidându-mi niciun semn şi lăsându-mă să înţeleg că proiectul a fost abandonat.
6. Repet: cine spune că am fost "racolat" nu are proprietatea termenului. Cine spune că am fost plătit minte, habar nu are sau dezinformează, cu sau fără voie.
7. Legătura care se face în presă între Red TV şi tatăl meu este o altă mizerie, Adrian Păunescu neavând niciun amestec în acest proiect.
8. Rog toate canalele mediatice interesate de subiect să reproducă textul acesta, pentru lămurirea opiniei publice.
Andrei Păunescu

13 august 2009

Înmormântarea Tatianei Stepa

Între 8 şi 10 august 2009, Tatiana a fost depusă la Ateneul Român. Luni, 10 august 2009, au fost slujba (la Mănăstirea Radu Vodă, dela ora 13), înmormântarea (Cimitirul Bellu, Aleea Artiştilor, în capăt, sub un copac uriaş şi în diagonală cu mormântul Andei Călugăreanu) şi parastasul (la Cantina Mânăstirii Radu Vodă). Noi am plâns-o, am evocat-o, am îngropat-o (Nicole chiar a leşinat şi a luat-o salvarea din cimitir), dar numai Tatiana a rămas acolo, cu pământ pe ea, nu cu placă de beton, aşa cum a cerut. Noi scriem pe bloguri, apoi ne continuăm viaţa, mâncăm, dormim şi - atenţie! - ne trezim, numai peste ea, nemişcată, începe să se lase pământul şi să se pregătească să scoată din el florile, iarba.

7 august 2009

Tatiana Stepa - operă completă

Nu am putere să scriu prea multe, acum, când, de câteva ore, Tatiana a murit. Iar, dacă ştim să înţelegem cât de mult înseamnă câteodată tăcerea şi spaţiile albe, i le ofer pe toate acum, ca semn de amărăciune şi durere fără sfârşit.
Chiar dacă, prin absurd, am vrea, nu am mai putea să ne scoatem, unul pe altul, din viaţa celuilalt - deşi ea s-a grăbit să termine această viaţă la numai 46 de ani. Rămân toţi anii apropierii noastre, ai depărtărilor noastre, ai cărţilor şi ai cântecelor noastre, în care eu sau ea ne auzim în piesele celuilalt. Şi mai rămân câteva scrisori, filme şi poze, care păreau o operă deschisă. Pentru Tatiana, de azi, 7 august 2009, încep Operele Complete.
Într-una dintre pozele pe care vi le ofer aici, făcută la mine în studio, pe 25 ianuarie 2009, aveam alături, pe o foaie, ultimul cântec compus de ea şi de tatăl meu, "Mor actorii", pe care venise să îl înregistreze. Şi l-a înregistrat, cu ceva dificultăţi, promiţând că, după operaţia pentru care se pregătea, se va reface şi va veni să încercăm o variantă mai bună. Am încercat atunci să tragem şi "A fost cândva o ţară", dar, după o strofă şi un refren, Tatiana nu a mai avut suficient aer în plămâni să finalizăm piesa. A rămas pe altădată. Care nu va mai veni. În dimineaţa de 7 august 2009, Tatiana a şi trăit, a şi murit cântecul ultim, "Mor actorii".
În a doua imagine, de prin 1996, pe scena Cenaclului, Tatiana trecuse deja recent de prima veste că suferă de o boală care i-ar putea fi fatală şi de primul tratament, care a avut succes.
Mi se răsuceşte, tot mai adânc, în creier, ca o gheară, gândul că nu trebuie să amânăm nimic din ceea ce putem face sau din ceea ce putem trăi frumos. Pentru că nu rămânem decât cu ceea ce trăim aşa cum se cuvine şi nu ne supravieţuieşte decât ceea ce avem puterea să construim autentic, la timp.

Nestemate şi aberaţii

Perle vechi şi noi din balta media

• Antena 3: „O zi grea îl aşteaptă pe Adrian Năstase, în lupta sa împotriva justiţiei”. (16 iunie 2009, în aşteptarea verdictului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Cazul Zambaccian).

• „Ne pare bine că ne aflăm în mijlocul vostru şi voi sunteţi în mijlocul meu”. (un moderator ştie cum să-şi folosească mijlocul ca să obţină audienţă).

• Costin Mărculescu, vorbind despre nefericita Ştefania, a cărei procesiune funerară şi al cărei aspect în sicriu se comentau la OTV: „Arăta foarte bine”. (nimic mai frumos, nimic mai bine, decât ca hainele şi sicriul răposatei să fie în ordine).

Perle lugubre pe tichia stadioanelor

• „Fotbaliştii au transpirat din greu pe Lia Manoliu”. (absenţa cuvântului „stadionul” din propoziţie duce la interpretări perverse).

• „Plouă pe Nicolae Dobrin, dar galeria piteşteană este fericită” (nefericitul efect se putea evita prin simpla articulare a cuvântului „arenă”).

• „Lângă Dan Păltinişanu, suporterii timişoreni s-au bătut până la sânge cu fanii arădeni înainte de meci” (evident, e vorba de stadion, nu de regretatul sportiv, care nu ar fi tolerat asemenea violenţe).

• „Extaz tipic oltenesc şi un gazon proaspăt, cu un drenaj fără cusur, pe Ion Oblemenco”. (lugubră formulare, mai ales că, în popor, sunt cunoscute imaginile despre „locul cu verdeaţă” spre care ne ducem cu toţii, golgeteri sau nu).

Perle la ceas de sărbătoare multi-confesională

• „Fie ca când lumina se va arăta, creştinii se va bucura în orice colţ al globului s-a afla”. (poftă bună şi cacofonie unsă, pentru toţii creştinii care se va bucura, fie catolici, fie ortodocşi, în toate colţurile globului).

• „Să ne bucurăm de deliciile sărbătorii de Paşti”. (nu se precizează dacă judecata, drumul Golgotei şi crucificarea fac parte tot din lista deliciilor).

• „Musulmanii ţin postul cel mai dur şi se salută cu Hai salam, salam!”. (dacă salamul este vegetal, nu este niciun păcat).

• „Zilele libere de Crăciun este fericita ocazie de a vă ura noi succese în muncă” (dacă zilele este fericita ocazie, atunci se explică de ce, şi în vacanţă, agramaţii munceşte, pentru succesuri, fără îndoială).

• „Magia luminii şi picătura sfinţită de untdelemn dela Betlemn vestejeşte miracolul magilor şi speranţa omenirii pentru mântuirea pe mapamond”. (această operă de tip macrameu-mileu îşi conţine comentariile: untdelemnul trebuia să rimeze cu ceva şi atunci a fost inventat Betlemnul, iar vestitul şi vestejitul au fost reunite în cel mai nefericit numitor comun al omenirii de pe lumea mapamondului).

• „Bucatele alese şi vinul bun să dăinuie veşnic pe mama voastră”. (autorul a uitat să trimită şi normele tehnice de aplicare: dăinuirea să se facă pe mama voastră sau pe masa noastră? Şi nici nu ar fi mai bine ca bucatele să dăinuie temporar, căci se pot altera).

• „E-un somn în sălcii prins în răstignire / Şi plânge mieii-n plaiuri cu verdeaţă, / Hristos să dea lumină şi iubire / În noaptea remuşcării morţii întru viaţă” (se pare că e vorba de un peşte crucificat într-o salcie şi de o turmă de miei plângăreţi, care se unesc întru paradoxul fără de prihană).

• „Să aveţi parte de tinereţe fără bătrâneţe şi în veşnica joacă sprinţară cu ruleta timpului să nimeriţi numai pe gaura norocoasă”. (când te joci prea sprinţar cu ruleta, nu e bine să vorbeşti de gaură, că îţi intră bila sau parul în fund!).

• „Un an nou cu riscuri mici şi cu rulaje mari!” (Lipseşte din această urare de categoria business doar un şut cu ristul, ca să avem întregită trilogia ligamentelor fesiere).

Perle de petrecere

• „Nu mi-a lăsat la plecare / Nici vorbă şi nici scrisoare” (extrase dintr-un vechi cântec de mahala, în care alăturarea defectuoasă de cuvinte are puternice efecte odorizante).

• „Astăzi e ziua... dumneavoastră!” (versiune politicoasă a piesei „Astăzi e ziua ta”, murmurată la ureche de un angajat, şefului aniversat).

Perle interetnice

• „Am rămas pervers când am văzut cum arabul de vizavi îşi bătea nevasta şi, când a venit poliţia, tot ea a zis că nu s-a-ntâmplat nimic”. (necunoaşterea limbii române atrage după sine un efect pervers, în loc să te lase perplex).

„Ţiganii din clanul Antelopă şi-a rădicat un palat mai ca a lui bulibaşa din Strehaia: are 12 dormitoare, 10 băi, calculatoare cu ultimul Indos Vista în fiecare cameră şi un lizing uriaş la parter de 90 de metri pătraţi în care e un vultur cu motor care dă din ăripi cu telecomandă.” (În economia neagră, jargonul face din traficanţii de anvelope – clanul Antelopă, din Windows – Indos, din living – lizing şi din aripi – ăripi).

• "Ajutaţi-ne şi pe mine cu un bănuţ!"


P.S. Dacă daţi de alte perle, trimiteţi-mi-le.

Mai vorbim, ca să reconfirmăm

În fiecare zi ne zgâriem de colţurile lanţului ADN al neîmplinirii noastre colective. Unul dintre zimţii acestui sistem de transmisie, care merge ireproşabil, din păcate, este groaza de angajamente ferme, care se îmbină perfect cu lipsa de respect faţă de cuvântul dat şi chiar faţă de înţelegerea scrisă.

„Mai vorbim, ca să reconfirmăm” este unul dintre refrenele durabile ale vieţii româneşti de ieri şi de azi, în simfonia trăirii noastre aistorice. Ne spunem aceste cuvinte când stabilim o întâlnire, o afacere, o mângâiere, chiar dacă e vorba de un termen imediat şi limpede: diseară, mâine, poimâine. Ce să mai reconfirmăm? Ce mai poate apărea? O nouă aversă de somn? O devastatoare tornadă de lene? Un cutremur de ciubuc neaşteptat? O aşchie de hachiţe ale şefului? O inundaţie de încurcături din partea subalternilor?

Suntem prea iubitori ai forţei majore, care ne place pentru că ne poate scuza, fără prea multe explicaţii, lipsa de cuvânt şi fuga de pragmatism. De aceea, o invocăm abuziv, o uzăm pe ţinte mici şi o discredităm prin bagatelizare, dar nici nu ar trebui să aducem vorba de un termen cu o asemenea încărcătură, „forţă majoră”, când realitatea e, de fapt, doar un ţânţar, proiectat monstruos drept armăsar, numai pe ecranul din rărunchii neseriozităţii noastre.

Declarăm caz de forţă majoră orice minciună, orice comoditate, orice amânare şi ne bucurăm că suntem tot mai excluşi din joc, ca un fotbalist care se ascunde lângă tuşă şi zice mersi că nu trebuie să-şi rupă oasele implicându-se, fără să priceapă – tontul! - că i se fac deja actele pentru a deveni rezervă şi pentru a fi pus pe lista de transferuri, către diviziile inferioare.

Ambasadorul american la Bucureşti a remarcat şi el acest nărav al reconfirmării fără sfârşit de pe aici, care nu face decât să ne împrospăteze eticheta de comunitate care fuge de competiţie şi de istorie. Există, bineînţeles, şi beneficii ale autoizolării noastre, dar ele sunt mult mai mici decât dacă am risca, dacă ne-am implica şi dacă am participa atât la succesul, cât şi la periodicele crize ale organismului internaţional în care suntem parte. Când au căzut băncile occidentale, în toamna lui 2008, ne-am felicitat între noi: ce bine că suntem înapoiaţi şi că avem o economie care merge mai mult cu bani lichizi! Ce noroc că nu suntem legaţi ombilical de marile reţele financiare globale! Judecata e corectă doar la nivel de balcon propriu, dar e păguboasă pe ansamblu. Adevărul autoexcluderii noastre este altul. E adevărat că americanii, odată cu criza, au căzut, să spunem, dela etajul 100 şi au ajuns pe la etajul 50. E adevărat că Europa occidentală a căzut dela etajul 50 şi a ajuns pe la etajul 30 al blocului economic imaginar. Şi e adevărat că noi am căzut mai puţin, doar de pe geamul dela parter, şi nu ne-am frânt gâtul spectaculos, dar asta s-a întâmplat numai pentru că nu am prea avut de unde cădea, noi abia încercând să construim etajul 1. Cât despre gât, el ne e de mult frânt, de atâta înapoiere.

Ar trebui scos din uz obiceiul de a ne relativiza viaţa şi de a ne decapita progresul, după modelul pierzător al lui „Mai vorbim, ca să reconfirmăm”. Chiar dacă extirparea ar presupune rezolvarea unor nebuloase, moştenite şi niciodată lămurite, din sufletul fluid daco-roman, din cultura noastră şi din năravurile balcanoide. Ce să reconfirmăm? Că nu ştim nici azi dacă baciul moldovean a fost sau nu ucis de tovarăşii săi? Că Meşterul Manole, dacă ar fi făcut mai puţine „aroganţe” şi nu s-ar fi lăudat tocmai beneficiarului, Negru Vodă, că poate să ridice biserici şi mai frumoase, eventual altor voievozi, ar fi fost lăsat în viaţă şi poate că ar fi pus piatra de temelie a seriozităţii noastre?

Bok. Murdăria pe care nu şi-o asumă nimeni

Instantaneu într-un WC public. Pe panta abruptă de faianţă din vasul toaletei, urmăresc cum dâra întunecată şi temeinică rezistă cu cerbicie în faţa valurilor ce încearcă, tragere după tragere, să o alunge. Numai peria ar putea da lovitura fatală, dar şi eu, ca şi predecesorii mei, nu consider demn să curăţ mizeria colectivă moştenită, de care nu sunt şi nu mă simt vinovat. Ies din cabină cât mai repede, să nu fiu văzut de cineva şi considerat răspunzător. Şi eu l-am crezut responsabil, probabil pe nedrept, pe cel care mi-a premers în universul dârei, doar pentru că a coabitat pentru câteva minute cu dejecţia care ţinea piept vânturilor, valurilor, pe luciul ceramic, din vremuri imposibil de reconstituit.

Sunt singur şi mă duce-un gând nu spre locuinţele lacustre bacoviene, ci drept la Palatul Victoria, unde coabitează coaliţia de guvernământ. Ca în orice mecanism hibrid, toţi vor să se bucure de beneficiile canalizării, dar toţi îngroaşă şi cimentează dâra pestilenţială, pentru că nimeni nu a avut şi nu are puterea să îşi revendice momentul zero, murdăria primordială, pe care se clădesc, în straturi geologice, nenorocirile naţiunii. În plus, nimeni nu dovedeşte curajul civic să-şi asume răspunderea jegului istoric şi să pună mâna pe peria izbăvitoare, cu spirit de sacrificiu.

Toţi îşi fac treaba în spaţiul comun, din care extrag satisfacţii personale, apoi trag apa de ochii şi de urechile lumii şi o şterg hoţeşte, cu sentimentul că nimeni nu are nicio vină particulară, din moment ce există o vină generală anonimă. Toţi dau vina pe toţi şi uite cum, astfel, se pun bazele justificărilor care reîmporspătează scuza cu „greaua moştenire”, care ne-a marcat şi nouă existenţa şi care o va marca şi celor care aşteaptă la coadă, trepidând să culeagă fructele coabitării pe tron, dar evitând să lase curat după ei. Pentru că, unde răspunderea este confuză, jegul creşte.

Dacă intrăm în casa unui om şi găsim murdar vasul WC-ului, ştim în ochii cui să ne uităm mustrător. Dar aşa? Guvernarea în coaliţie e o oliţă comună, o latrină publică, pe care toţi o folosesc, tolerându-şi reciproc laşităţile şi aruncând vinovăţia pe întâiul care a descălecat şi a lăsat pata, fără martori.

Într-o asemenea situaţie, administratotul marii toalete naţionale, care are sediul social la Cotroceni, de unde şi-a numit şi şi-a validat colaboratorii, e chemat să lămurească, să judece, să spele şi s-o luăm de la capăt. Problema este că toate probele recoltate duc către o vinovăţie surpriză: primul strat de murdărie îi aparţine chiar tartorelui prezidenţial, care fuge de răspundere aruncând vina pe mandatele anterioare, pe criza internaţională, pe trădarea supuşilor. El se uită, deodată, conci, cu un ochi mustrător la omul de serviciu dela Palatul Victoria şi cu celălat ochi ciclopic la dicţionarul turc-român, în care scrie, negru pe albul imaculat ca de faianţă, că BOK = RAHAT.

Desigur, este o simplă coincidenţă lingvistică în spaţiul indo-european comun, la fel cum tot coincidenţă este că, în România de azi, puterea este paronimă cu putoarea, mai ales de când este deţinută, atât solid, cât şi gazos, de tandemul Băs-Bok.

Foto: Google

3 august 2009

La Folk you 2009, si cu ceva rock

Am fost să cântăm în prima zi de Folk you, joi, 30 iulie 2009, pe plaja dela Vama Veche. După vreo oră şi jumătate dela start, mai exact după noutăţi, după Dinu Olăraşu care a deschis secţiunea recitalurilor cu imnul festivalului şi după Adrian Sărmăşan, am venit noi, Andrei Păunescu, Mihai Napu şi Ionel Tănase Tase, adică trupa Totuşi, cu un folk puţin mai îmbrăcat, care a fost excelent primit de cele câteva mii de oameni: Vai ce mic oraş, Cosaş în fân, Haide mamă haide tată, Doctoratul în tristeţe, Îndrăgostit de tine, Amor cubist şi, ca să ne răcorim, ceva hard rock: În aşteptarea zorilor de zi. Spectacolul a fost prezentat de Maria Gheorghiu, l-a avut ca mentor, autor şi organizator, de pe nisip, pe Marius Tucă şi a continuat cu mari recitaluri susţinute de Alexandru Andrieş, Ştefan Hruşcă, Nicu Alifantis şi Mircea Rusu. Alte amănunte puteţi afla din Jurnalul naţional şi de pe internet, ca sa nu vorbim prea mult noi despre noi.

Dezamăgirea nu se prescrie


Fericirea se măsoară în lucruri mici, mai ales când eşti copil şi o jucărie sau o prietenie ţi se par începutul şi sfârşitul pământului.

Eram la sfârşitul clasei a treia, la Şcoala nr. 4 din Bucureşti (în clădirea căreia s-a mutat, mai târziu, Liceul Tonitza), când am aflat că Mihai Vlădescu, colegul meu de bancă şi puştanul pe care-l admiram cel mai mult, a primit aprobarea şi va emigra. Mama îi era deja în Occident, iar el şi tatăl său, după o lungă aşteptare, aveau, în fine, paşapoartele, pentru reîntregirea familiei. S-a făcut întuneric la mine în inimă, iar străzile cartierului nostru, al Capitalelor, de pe lângă bulevardul Ilie Pintilie (azi – Iancu de Hunedoara), Oslo, Roma, Berna, Rozelor, Tokyo şi, mai ales, Londra, mi se păreau fără sens, din momentul în care se pronunţase sentinţa irevocabilă şi executorie, că prietenul îmi va pleca definitiv din ţară. Detestam numele străzii Londra – oraşul escală, în drumul Vlădeştilor spre Canada.

Odată cu acest seism al copilăriei mele, câteva noi fire, dure, mi-au apărut şi mi s-au pietrificat în rădăcinile interioare, iar alte câteva fire ale sensibilităţii mi s-au uscat în inimă. Nu înţelegeam cum de poate hotărî cineva dinafara mea că nu îmi voi mai putea vedea prietenul cel mai bun, pe care îl recunoşteam drept un desenator mai bun decât mine (aproape la fel de bun ca teribilul grafician al clasei, Nicuşor Condeescu). Dar, cel mai dureros, nu mă împăcam cu gândul că el va avea acces, ba chiar permanent, la partea de pământ în care se găseau la magazin, firesc, fără pile şi fără aşteptare, maşinuţe de fier, pe care noi le vedeam, în România, doar în reviste semiclandestine sau pe care le primeau numai băieţii cu părinţi care aveau, printre cunoştinţe, aviatori sau călători sus-puşi.

Într-un fel, înţelesesem deja că lumea era împărţită în două. Nu pricepeam dimensiunea politică, ideologică, doctrinară, militară, economică, dar ştiam şi simţeam esenţialul, în toate nodurile de plâns blocate în gât: “la noi” nu se găseau maşinuţe de fier, iar “la ei” se găseau. Nici nu îmi trebuia mai mult, ca să mă uit cu invidie la Occident, deşi, deja fiind pionier, făcut pe ruinele închisorii ilegaliştilor, Doftana, aflam, tot mai insistent, şi dela şcoală, şi dela televizor, că la noi se construieşte orânduirea cea mai înaintată, cea mai dreaptă, societatea socialistă, multilateral dezvoltată. Atâta timp, însă, cât revistele “Pif” şi “Rahan” veneau din Franţa, cât maşinuţele de fier erau “Made in England” sau în Italia, Olanda sau RFG, iar părinţii îmi erau încă narcotizaţi spiritual după cele câteva luni petrecute în America, în 1970-1971, mi se părea evident că nu la noi e cel mai bine, cel mai drept, cel mai frumos. La noi nu se găseau maşinuţe de fier şi gata. I-am plâns mamei, ore în şir, întrebând-o de ce nu emigrăm şi noi.

Mihai s-a purtat ca un domn, scriindu-mi imediat. Voi reproduce epistolele copilăreşti, cu tot farmecul greşelilor din corespondenţa unor copii despărţiţi, de fapt, de Cortina de Fier, în acel an 1978, în care premierul Italiei, Aldo Moro, fusese răpit şi ucis de “Brigăzile Roşii”, iar Argentina lui Kempes devenise campioană mondială la fotbal:

“Dragă Andrei, am ajuns cu bine la Londra şi abia aştept să o văd pe mama mea. Tu ce mai faci? Mama ta a mai fost în Londra? Dacă nu, scriemi şi îţi voi spune cum este de mare şi de frumoasă. Am văzut un Concord! Sănătate multă la toţi ai tăi şi te rog să o întrebi pe profesoara ta de engleză despre cuvintele acelea care mi le-a spus ea căci le-am uitat. Spunei tovarăşei învăţătoare (Stoian) multe sărutări şi copiilor la fel. Te rog să nu uiţi să le spui! Cu dragoste, Mickey Vlădescu.”

Profesoara TA? Nu profesoara NOASTRĂ? Ca o lance de apaş m-a înţepat în piept detaşarea fostului meu coleg de toate cele pe care le împărţiserăm până cu câteva săptămâni înainte. Profesoara era deja doar a mea. Şi iarăşi i-am plâns mamei că vreau şi eu să plec în lumea în care se văd Concorduri pe aeroport, iar maşinuţele de fier stau pe raft şi aşteaptă copiii să le cumpere. Curând, au venit alte două scrisori, prăpădite substitute ale unei prietenii care se topea ca un cub de gheaţă, aruncat într-o ceaşcă fierbinte de ceai:

27 iulie 1978. Expeditor: Mihai Vlădescu, 60 Jerome Cres 1607, Stoney Creek, Ontario, Canada. Destinatar: Andrei Păunescu, str Oslo nr 6, sectorul 1, Bucureşti, Romania.

Dragă Andrei, am ajuns cu bine în Canada. Este o ţarară frumoasă şi bogată, dar aici nu am găsit un prieten mai bun decât tine. Deja am vizitat câteva locuri pe aici. Acum sînt într-o tabără şi să şti că mă descurc foarte bine cu engleza. Ce mai faceţi voi? Dar te rog de data asta să îmi răspunzi la scrisoare, nu ca la Londra! Multe, multe sărutări, cu dragoste, Mickey.”

15 august 1978

Dragă Andrei, am ajuns cu bine aici şi mă simt bine. Te rog să îmi scri! Aici sînt multe locuri frumoase. Te rog să îmi dai numărul tău de telefon, căci l-am uitat. Tu ce mai faci? Multe, multe sărutări, cu dragoste, Mickey.”

Înţelegeam, citind, că, de emoţia regăsirii mamei, Mihai supradimensiona, fără să vrea, Canada, proclamând-o ŢARARĂ. De acolo, până şi numărul meu de telefon - cel mai bun prieten – era deja ghilotinat de uitare. Iar, la întrebarea lui: “Ce mai faci?”, trimisă în plic, care mi-a sosit după câteva săptămâni de drum peste Ocean şi de aşteptare pe la forurile cenzurii noastre bucureştene, răspunsul meu formal: “Bine” ajungea înapoi la Mihai Vlădescu în alte săptămâni sau în luni, când deja puteam fi bolnav sau mort. De tristeţe. De revoltă. De neputinţă. De amărăciune că trăiam într-o lume care se tăia la mijloc, acolo unde se termina capitalismul maşinuţelor rezistente, de fier, şi începea socialismul maşinuţelor de plastic, care se stricau a doua zi. Nu existau, în 1978, fax, e-mail şi messenger, iar telefonul cu străinătatea era un calvar exorbitant, trecut prin filtre, paraziţi şi urechi de tot felul. Existau doar stiloul, plicul, timbrul, gustul amar al lipiciului care rămânea pe buze şi cutia poştală. Care dădea, în fine, vestea cea mare, că mi-au fost trimise maşinuţele de fier:

11 septembrie 1978, Hamilton, Ontario, Canada

Dragă Andrei, mulţumesc pentru scrisoare şi ca răspuns îţi trimit setul de maşinuţe. Să nu îmi scri până când eu o să îţi scriu următoarea scrisoare pentru că e greva poştei. Miliarde de pupici. Mickey Vlădescu.”

Fiecare scrisoare conţinea un univers, ce se putea reconstrui de la un detaliu: Greva poştei canadiene? Dar ce e aia grevă?, mă întrebam de acasă, unde despre greve nu se vorbea decât la trecut, scrâşnindu-se din dinţi în amintirea regimului burghezo-moşieresc, definitiv lichidat. Mă întrebam şi iar mă întrebam, substituind, zi după zi, maşinuţele reale, cu aşteptarea coletului şi cu imaginea lor din cuvintele de pe vedere. Dar maşinuţele nu au ajuns niciodată.

Fericirea se măsoară în lucruri mici. Nu numai la copii. Pentru mine, ea stătea, atunci, în maşinuţele promise, trimise şi aşteptate, dar oprite de vreun vameş nesătul, de vreun securist abuziv, de vreun poştaş găinar, împotriva cărora nu aveam arme şi recurs. Cu micile lor puteri murdare, aceşti ambasadori nesăbuiţi ai autorităţii epocii, care nu puteau fi controlaţi, au săpat şi ei, surpând temelia zidului dintre lagărele lumii de atunci. Peste acel zid, rămas o urmă pe hartă, după 1989, am trecut, apoi, de zeci de ori. Am ajuns şi în America, şi în Canada, şi în toate ţările din Vest, producătoare de maşinuţe de fier, mai mari sau mai mici, pe care le-am şi condus, peste graniţe tot mai simbolice, peste vârste tot mai împlinite. Dar acei răpitori ai micii mele bucurii din cuibul şi coletul copilăriei mele nu se lasă uitaţi. Pentru că dezamăgirea, ca orice cicatrice, nu se prescrie.


P.S. În poză, învăţătoarea noastră Stoian, cu elevii săi, care mai de care mai fugari prin lume sau prin propriile interioare