Mai vorbim, ca să reconfirmăm

În fiecare zi ne zgâriem de colţurile lanţului ADN al neîmplinirii noastre colective. Unul dintre zimţii acestui sistem de transmisie, care merge ireproşabil, din păcate, este groaza de angajamente ferme, care se îmbină perfect cu lipsa de respect faţă de cuvântul dat şi chiar faţă de înţelegerea scrisă.

„Mai vorbim, ca să reconfirmăm” este unul dintre refrenele durabile ale vieţii româneşti de ieri şi de azi, în simfonia trăirii noastre aistorice. Ne spunem aceste cuvinte când stabilim o întâlnire, o afacere, o mângâiere, chiar dacă e vorba de un termen imediat şi limpede: diseară, mâine, poimâine. Ce să mai reconfirmăm? Ce mai poate apărea? O nouă aversă de somn? O devastatoare tornadă de lene? Un cutremur de ciubuc neaşteptat? O aşchie de hachiţe ale şefului? O inundaţie de încurcături din partea subalternilor?

Suntem prea iubitori ai forţei majore, care ne place pentru că ne poate scuza, fără prea multe explicaţii, lipsa de cuvânt şi fuga de pragmatism. De aceea, o invocăm abuziv, o uzăm pe ţinte mici şi o discredităm prin bagatelizare, dar nici nu ar trebui să aducem vorba de un termen cu o asemenea încărcătură, „forţă majoră”, când realitatea e, de fapt, doar un ţânţar, proiectat monstruos drept armăsar, numai pe ecranul din rărunchii neseriozităţii noastre.

Declarăm caz de forţă majoră orice minciună, orice comoditate, orice amânare şi ne bucurăm că suntem tot mai excluşi din joc, ca un fotbalist care se ascunde lângă tuşă şi zice mersi că nu trebuie să-şi rupă oasele implicându-se, fără să priceapă – tontul! - că i se fac deja actele pentru a deveni rezervă şi pentru a fi pus pe lista de transferuri, către diviziile inferioare.

Ambasadorul american la Bucureşti a remarcat şi el acest nărav al reconfirmării fără sfârşit de pe aici, care nu face decât să ne împrospăteze eticheta de comunitate care fuge de competiţie şi de istorie. Există, bineînţeles, şi beneficii ale autoizolării noastre, dar ele sunt mult mai mici decât dacă am risca, dacă ne-am implica şi dacă am participa atât la succesul, cât şi la periodicele crize ale organismului internaţional în care suntem parte. Când au căzut băncile occidentale, în toamna lui 2008, ne-am felicitat între noi: ce bine că suntem înapoiaţi şi că avem o economie care merge mai mult cu bani lichizi! Ce noroc că nu suntem legaţi ombilical de marile reţele financiare globale! Judecata e corectă doar la nivel de balcon propriu, dar e păguboasă pe ansamblu. Adevărul autoexcluderii noastre este altul. E adevărat că americanii, odată cu criza, au căzut, să spunem, dela etajul 100 şi au ajuns pe la etajul 50. E adevărat că Europa occidentală a căzut dela etajul 50 şi a ajuns pe la etajul 30 al blocului economic imaginar. Şi e adevărat că noi am căzut mai puţin, doar de pe geamul dela parter, şi nu ne-am frânt gâtul spectaculos, dar asta s-a întâmplat numai pentru că nu am prea avut de unde cădea, noi abia încercând să construim etajul 1. Cât despre gât, el ne e de mult frânt, de atâta înapoiere.

Ar trebui scos din uz obiceiul de a ne relativiza viaţa şi de a ne decapita progresul, după modelul pierzător al lui „Mai vorbim, ca să reconfirmăm”. Chiar dacă extirparea ar presupune rezolvarea unor nebuloase, moştenite şi niciodată lămurite, din sufletul fluid daco-roman, din cultura noastră şi din năravurile balcanoide. Ce să reconfirmăm? Că nu ştim nici azi dacă baciul moldovean a fost sau nu ucis de tovarăşii săi? Că Meşterul Manole, dacă ar fi făcut mai puţine „aroganţe” şi nu s-ar fi lăudat tocmai beneficiarului, Negru Vodă, că poate să ridice biserici şi mai frumoase, eventual altor voievozi, ar fi fost lăsat în viaţă şi poate că ar fi pus piatra de temelie a seriozităţii noastre?