29 mai 2009
Trupa Totuşi la Snagov
Nici cosmetizare, nici negare, nici lăutărism
Despre lauda de sine, cea care poartă cosmetizarea la catarg, nu este nevoie să spunem decât că plăcerea autogâdilării ne-a făcut să ţinem minte, încă din istoria străveche, numai ce ne-a convenit din referinţele unuia dintre primii specialişti antici, Herodot, căruia îi preluăm, cu pieptul umflat, citatul despre strămoşii noştrii, geţii, care erau “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci...”, ascunzând sub covor continuarea istoricului, care mai spusese: „... dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi... La ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viaţă”. Între cele două extreme – care sunt fie fardul excesiv, fie neîngrijirea excesivă - ni se dezvoltă, spre prea bine sau spre prea rău, autopăcăleala în evaluarea adevăratului nostru profil, de individ sau de neam.
Nu e bine, fireşte, să privim în oglindă numai părţile care ne plac, dar nu e bine deloc nici să facem abuz de un pseudospirit autocritic, care ne poate transforma şira spinării în zgârci şi creierul în canal colector de scursori. Să recunoaştem ce este rău în noi, dar să nu alegem doar răul despre noi. Adevărul cosmetizat înseamnă mutilare, dar adevărul înnegrit cu voia nu înseamnă nicidecum soluţia pentru luciditate şi supravieţuire demnă. Adevărul este dulapul incomod, cu mai multe nivele, pe care stau şi bunele, şi relele, ca în orice construcţie omenească, şi aşa trebuie să îl păstrăm, nu aruncând rafturile cu păcate sau cu virtuţi, în funcţie de dispoziţia, când narcisistă, când sinucigaşă.
Ca să fim credibili, atunci când ne facem autoportretul, trebuie să spunem despre toate ale noastre, încărcându-ne inima cu energia pozitivă pe care o naşte încrederea în calităţi şi stând de gardă în faţa propriilor păcate.
Cum să nu ne apuce ruşinea, când aflăm că atâţia români au spus despre români, de-a lungul vremii, că sunt ombilicul planetei, că nu-i nimeni ca românul de harnic, de deştept, de frumos şi de drept, când ştim că, de-o istorie încoace, abia ne ţinem pâinea, apa şi frontierele, abia ne ducem paşii pe pământ, încercând să-i facem pe străini să ne localizeze pe hartă şi să nu mai confunde Bucureştii cu Budapesta?
Dar cum să nu ne apuce revolta, când vedem cu câtă plăcere, aproape patologică, unii români vorbesc despre români doar ca despre o hazna a viciilor, a strâmbătăţii, a murdăriilor, a brutalităţii?
Selecţia echilibrată şi echitabilă este marea problemă a oricărui portretist, istoric, cronicar, analist sau moralist, chiar dacă, de cele mai multe ori, e bine să fim mai atenţi la cele rele, ca să ştim că le avem de transformat în bine, ca o apă desalinizată, care poate astâmpăra setea.
Cantemir şi portretul tendenţios al românilor
Dimitrie Cantemir este unul dintre cei care au căzut în acest hău, al supradimensionării defectelor propriului popor. Nimeni nu contestă talentul scriitorului-muzician-istoric-domnitor, din „Descrierea Moldovei”, dar să nu uităm că lucrarea aceasta a fost scrisă direct într-o limbă străină şi că istoria nu înseamnă, întâi de toate, talent literar şi pamflet, ci adevăr, oricât de sec ar fi el. Suntem plini de defecte, ştim asta, dar, „Defectele moldovenilor”, identificate de Cantemir, nu sunt decât o parte din ceea ce ar fi trebuit să fie portretul întreg al unui neam care, dacă nu ar fi avut şi uriaşe calităţi, ar fi ieşit din istorie, atât fizic, cât şi cultural:
„Învins de argumentele acestei iubiri de adevăr, mărturisesc sincer că, în afară de credinţa ortodoxă şi de ospitalitate, cu greu am putea găsi printre moravurile moldovenilor ce să lăudăm pe bună dreptate. Toate viţiile care se întâlnesc la ceilalţi oameni stăpânesc şi pe moldoveni, dacă nu totdeauna în mai mare măsură, cu siguranţă însă nu în mai mică; calităţile lor, dimpotrivă, sunt rare şi, cum sunt lipsiţi atât de o bună învăţătură, cât şi de exerciţiul virtuţilor, cu greu vei găsi un om care să strălucească prin virtuţi faţă de ceilalţi, afară doar dacă l-a ajutat o fericită înzestrare din naştere”;
„Îngâmfarea le este mamă şi trufia, soră”;
„În general, sunt îndrăzneţi şi gata de ceartă, totuşi repede se potolesc şi se împacă cu adversarul. Vorba duel nu le este cunoscută. Ţăranii rareori ajung de la vorbe la arme; închid gurile mai slobode ale semenilor lor cu ciomegele, cu vergile şi cu pumnii”;
„Sunt glumeţi şi veseli, iar inima nu o au prea departe de gură, dar, aşa cum uită lesne duşmăniile, tot astfel nu păstrează prea mult prieteniile”;
„De la beţie nu se dau în lături, nici nu se prăpădesc după ea; plăcerea lor cea mare este totuşi să întindă mese de la a şasea oră din zi până la trei noaptea, uneori chiar până în zorii zilei, şi să se îndoape cu vin până varsă”;
„La primul lor atac se arată totdeauna foarte aprigi, la al doilea moi, respinşi şi de astă dată, rareori îndrăznesc să atace şi a treia oară. Totuşi, au învăţat de la tătari să se întoarcă din fugă şi cu acest meşteşug nu o dată au smuls victoria duşmanului învingător”;
„Cu învinşii sunt când blânzi, când cruzi, după cum îi îndeamnă firea lor nestatornică”;
„Nu cunosc niciun fel de măsură: când le merge bine, se îngâmfă; când le merge rău, se descurajează. La prima vedere, nimic nu le pare greu; dacă se iveşte cea mai mică greutate, se tulbură, nu ştiu ce să facă şi în sfârşit, dacă văd că încercările lor sunt zadarnice, sunt cuprinşi de căinţă, târzie însă, de ce-au făcut. Lucrurile stând astfel, nu se poate atribui decât deosebitei şi nerăitei providenţe divine faptul că Imperiul Otoman, atât de mare şi de înfricoşător, după ce a răsturnat prin lupte întreaga stăpânire a romanilor în Asia şi într-o bună parte a Europei, după ce a supus cu sabia Ungaria, Serbia, Bulgaria şi nenumărate alte regate şi după ce a subjugat cu forţa neamul cel preaînţelept al grecilor, n-a putut să silească un popor atât de necultivat şi de slab a primi supunerea cu sabia şi, deşi acesta a îndrăznit de-atâtea ori să scuture jugul primit de bunăvoie, ei i-au lăsat neatinse şi nevătămate rânduielile politice şi religioase”;
„Moldovenii nu numai că nu iubesc învăţătura, dar aproape toţi o urăsc. Nici măcar numele ştiinţelor şi artelor nu le sunt cunoscute. Ei cred că învăţaţii nu pot fi cu mintea întreagă în aşa măsură, încât atunci când vor să laude ştiinţa cuiva, spun că a ajuns nebun de prea multă învăţătură”;
„Boieroaicele sunt frumoase într-adevăr, dar cu mult mai prejos în frumuseţe decât femeile din popor; acestea le întrec în frumuseţe, dar de cele mai multe ori sunt uşuratice şi pline de năravuri destul de ruşinoase. Unele beau bine cât sunt între pereţii casei lor, dar în public rareori vei vedea o femeie beată”;
„Sunt oşteni buni şi aprigi, dar în acelaşi timp fără astâmpăr şi nestatornici: dacă n-au vreun duşman din afară, din pricina trândăviei lesne se strică şi pornesc a se răzvrăti împotriva căpitanilor lor şi nu rareori împotriva domnitorului însuşi”;
„Fac dese furturi şi tâlhării şi, dacă năvălesc în ţinuturile tătăreşti, spun că nu au răpit bunurile altora, ci că le-au luat înapoi pe-ale lor” şi atâtea alte fragmente.
E ceva din noi înşine în textul lui Cantemir? Ar fi absurd şi nedemn să nu recunoaştem. Dar unde este binele din noi? Autorul îl cam îneacă în noroi, pentru că vanitatea artistului Cantemir răpune mândria românului Cantemir, iar fostul domn îşi deschide şi îşi înstrăinează sigiliul sufletului pentru gloria literară şi pentru supravieţuirea îndestulată, la o curte străină. Este de subliniat marea diferenţă de atitudine, nu numai dintre domnitorul Constantin Brâncoveanu (care a preferat să moară, împreună cu fiii săi, decât să se lepede de credinţa sa), şi domnitorul volatil de atâta cultură şi polivalenţă, Dimitrie Cantemir, ci şi între Cantemir şi Titu Maiorescu. Dimitirie Cantemir (1673-1723) observă, cu vinovată şi cinică detaşare, lipsa de învăţătură a poporului său, dar, deşi este domnitor al Moldovei în două rânduri, pleacă să trăiască supus, ca umil consilier al ţarului rus Petru I, pe când Titu Maiorescu (1840-1917), care, ca tânăr posesor al unui doctorat în Germania, este invitat să îşi continue cariera universitară în Apus, revine grabnic în ţară să construiască instituţii de cultură şi de învăţământ.
Din cartea lui Cantemir mai reiese, însă, şi că tot ce e rău la moldoveni, la români adică, ar fi din ei înşişi, iar tot ce este bun ar veni de la natură, de la prea buna providenţă, de la Dumnezeu, din exterior adică: frumuseţea femeilor şi norocul nostru de a nu fi fost distruşi de turci, care supuseseră şi trecuseră prin sabie două continente, dar pe noi ne lăsaseră, inexplicabil, cu laţul mai puţin strâns peste grumaz, peste turlele bisericeşti şi peste tronurile domneşti.
Noica despre „lăutărismul” din cultura română
Dealtfel, Cantemir este sancţionat, aspru şi inteligent, aparent doar din perspectivă culturală şi ştiinţifică, de către gânditorul Constantin Noica, în articolul „Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus asupra situaţiei spiritului în cele trei ţări româneşti” (scris în 1973, la 300 de ani de la naşterea lui D.C., şi apărut abia peste două decenii, postum, în revista „Viaţa Românească” nr. 1 din 1993, şi în volumul „Despre lăutărism” din 2007). Noica îl consideră pe Cantemir vinovat de lansarea unei lucrări cu pretenţii ştiinţifice, fără precizarea surselor, izvoarelor, şi mai ales de impunerea spiritului păgubos de „lăutărism” în cultura română, prin practicarea unei multispecializări facile, care duce inevitabil la pierderea forţei intelectualilor specializaţi într-un singur domeniu, de care o cultură are atâta nevoie. De remarcat este că Noica nu contestă partea de adevăr din textul lui Cantemir, ci subliniază nevoia unui echilibru dintre bine şi rău, în orice analiză:
„Cantemir ne-a dat un fel de model al omului de cultură român, dar modelul acesta, bun în el însuşi, are o contraparte tare proastă. (...) Într-adevăr, când e mare, omul de cultură român nu suportă o singură specializare sau simpla, oricât de adâncită, specializare. Nici Cantemir nu a putut rămâne la o singură specialitate, nici Ion Heliade Rădulescu, nici Hasdeu, nici Iorga în Istorie, nici Pârvan în clasicism, mai târziu în arheologie, nici Enescu în muzică, nici Coandă în materie de invenţii, nici Blaga în creaţie, nici Călinescu în cultură şi critică, nici Moisil în matematici, cu aceeaşi rezervă, în orice caz nici Ştefan Lupaşcu astăzi în filozofie (unde e poate singurul care să dea socoteală de tot corpul ştiinţelor noi), nici, în sfârşit, şi un izbitor relief, acest unic Mircea Eliade.
Că fiind aşa, omul de cultură român pune pe gânduri şi adesea indispune până la critică severă pe specialişti, nu e lucru de mirare...
La treapta imediat mai jos a omului de format mare, polihistorismul creator al românului, deschiderea sa către mai multe lucuri deodată, înţelegerea sa atât de cuprinzătoare, dar acum fără suficientă acoperire, nici creativitate, devin lăutărism (...).
Aş mărturisi mai degrabă că toţi suntem ameninţaţi – şi Dumnezeu ştie dacă scăpăm – de riscul acesta al lăutărismului (...).
Câţiva profesori dela Sorbona, pare-se, ca şi câţiva mari profesori germani – între alţii însuşi Heidegger , care la un moment dat vorbea cu simpatie de românaşi ce trecuseră pe la el, despre die Lateiner, cum spunea el – s-au întrebat uneori ce s-a întâmplat de-a lungul anilor cu tineri de mare talent care-şi luaseră doctoratele la ei. Nu s-a întâmplat mai nimic, li s-ar fi putut răspunde. Unii au devenit buni lăutari în cultura românească, alţii – puţini – au luat contrapartea şi au renunţat să facă orice, spre a nu cădea în lăutărism.
Căci acesta este faptul semnificativ pentru o cultură ca a noastră, prezidată de modelul Cantemir. Un asemenea model poate duce, prin degradare, la lăutărism, dar poate duce şi la anti-lăutărism acuzat, ba până la urmă la refuzul oricărei afirmări culturale, sau măcar la o afirmare voit unilaterală”.
În seria de victime ale lăutărismului sau anti-lăutărismului, ca şabloane simetrice de formare, Noica îi include şi pe excepţionalii săi contemporani, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Mihail Ralea şi chiar Emil Cioran. Cioran, după părerea lui Noica, „se bucură pe ascuns de toate creaţiile, ca şi de toate nedreptăţile şi strâmbătăţile omului, dar nu vorbeşte decât de strâmbătatea ultimă – sau primă -, aceea de a fi om. Prins între îngustimea limbii franceze şi îngustimea unei teme unice, cum este, el nu vrea să fie lăutar. Ştie perfect că are dreptate cu tema sa, dar uită că nu are decât dreptate; astfel că nu vrea să intre în orchestră, în taraful acesta al culturii, şi să cânte, cu sorţii de-a face pe ceilalţi să lase arcuşul din mână şi să spună:
Ş-aşa cântă cu căldură
De stă Oltul şi nu cură.
Îi rămâne numai să cânte un singur cântec, care şi acela e cuprins în versul popular:
Ş-aşa cântă de cu jele
De stă Oltul şi nu mere. (...)
Căci în definitiv marele Cantemir, care nouă ne pare a da modelul cel bun pentru omul de cultură român (când e mare şi el), fusese la propriu în tinereţe un fel de lăutar, pe la ospeţele mărimilor turceşti, unde era invitat în acest scop. Că din talentul lui lăutăresc a ştiut să scoată şi un sistem de notaţie muzicală, şi o primă monografie despre muzica orientală, aceasta îl absolvă de lăutărism la modul propriu. Dar cine ştie? ar spune necruţătorul nostru compatriot; poate că ceva din lăutarul anilor tineri a rămas totuşi în polihistorul şi creatorul Cantemir. (...)
Întorşi astfel la modelul Cantemir, la polihistorismul creator, la lăutărismul a toate simulator şi la anti-lăutărismul a toate negator, până la negarea persoanei proprii şi a culturii româneşti în general, ce putem oare spune despre acesta din urmă? Ce perspective are o cultură, cu răzleţe reuşite mari, şi în rest cu simplu lăutărism cultural, dacă nu cu un adevărat boicot al culturii de către inteligenţe, aşa cum spunea Blaga că se practicase aci boicotul istoriei? (...)
Istoria culturii europene nu rezervă prea mult spaţiu. Ea vrea persoane. Aci, la noi, e mai degrabă un duh plutind peste ape, ceva ca Orfeu, tracul acela chitharist.”
*
Adevărul, oricât de incomod ar fi, trebuie să ne guverneze până la a fi dispuşi la autocritică, dar nu în măsura în care autocriticarea să devină mutilare şi negare cu tot dinadinsul. Doar ştiindu-ne aşa cum suntem, cu partea noastră de geniu, cu partea noastră de eroism, cu partea noastră de banal, cu partea noastră de trădare şi cu partea noastră de mizerie, vom putea supravieţui, acceptând că şi lăutărismul, şi specializarea ne sunt proprii, cum sunt proprii oricărui popor, care nu trebuie judecat niciodată globalist, ci numai prin cazurile sale particulare, care-l transformă în sumă, în întreg. Oricât de înalt sau de prăbuşit ar fi totalul.
Andrei Păunescu
Foto: 1. Cantemir 2. Brâncoveanu 3. Maiorescu 4. Noica împreună cu Adrian şi Andrei Păunescu (1986)
23 mai 2009
Un idiot lungan înţepat de un mincinos pitic
Sunt om serios, am împlinit deja 40, de câteva zile, aşa că trebuie să credeţi tot ce vă voi spune mai departe, pentru că este absolut adevărat. Nimic închipuit, nimic contrafăcut, nici măcar nimic exagerat. În plus, am lăsat să treacă nişte ani buni peste cele ce mi s-au întâmplat, ca să se prescrie faptele şi să nu mai poată fi condamnat nimeni pentru ceea ce a făcut. Dar nu mai pot ascunde adevărul. Doresc să dau în vileag un mincinos şi un idiot. Mincinosul e nea Floricel, zis Piticul. Idiotul sunt eu, Andrei Alexandru Păunescu, născut la 3 mai 1969, posesor al C.I. seria RD numărul cutare, CNP 1690503etcetc.
Anul 1999. Cândva, dinspre toamnă către iarnă, m-a sunat nea Floricel Piticul, om de afaceri cu ceva cheag şi stare de invidiat (îi cumpăra aur fomeii sale nu ca fraierii, ieftin, de-ăla de 24, dela Dubai, ci de-ăla de 18, mult mai scump, dar de la cele mai şmechere magazine din Manhattan!, pentru căci Piticul subţire cu impresii se ţine). M-a sunat, deci, într-o vineri după-amiaza, târziu. Eram la volan, în drum dela Craiova spre Bucureşti. În dreapta – tata. Mi-am rugat respectuos părintele să răspundă în locul meu, că-s şofer legalist. Piticul s-a arătat bucuros că dăduse, fără să vrea, peste poetul ale cărui poezii le ştia pe dinafară. Mi-a spus, prin intermediarul cu care era conectat telefonic direct la istoria literaturii române, că are un mare necaz. Fiind deja vineri spre seară, banca nu mai era deschisă şi avea de plătit o factură scadentă la căldura de la fermă, altfel, îi tăiau nenorociţii conducta şi urmau să îi îngheţe oamenii şi animalele. Toţi prietenii pe care i-a căutat îi erau ieşiţi în week-end. Pe scurt, voia să-l ajut urgent cu ce bani am disponibili, să nu-i moară îngheţaţi porcul din coteţ şi paznicul din gheretă. Cică eram ultima lui speranţă. M-am simţit un cetăţean care are ocazia unică să devină erou şi am dat sentinţa: găsim noi o soluţie, nea Floricel, se poate!? I-am transmis că îl ajut cu tot ce am. Am alergat acasă, am scotocit prin toate buzunarele şi am golit portofelul cu „banii de maşână” (aveam planuri să îmi iau prima maşină, second, desigur, dar „nemţască”!). Ne-am întâlnit peste câteva ore, la un local de lux, propus de el (lefter-lefter, dar Piticul nu se compromitea în orice bombă!), unde, ca să îi arăt cât doresc să-l ajut să nu-i facă ţurţuri ferma până luni, am plătit eu şi cafelele: două degetare espresso, la preţ de Paris-Londra-New York la un loc. Dar pentru ce sunt prietenii?!
I-am dat banii în mână, 2000 de dolari în cap, totul fără acte - se poate, nea Floricel, între noi chitanţă?! Mi-a spus că mă sună luni, pentru restituire. Luni cică a avut ceva necazuri, să-l mai las câteva zile, dar sigur până la sfârşitul lunii se revanşează şi, fiindcă nu suportă să pară om fără cuvânt, îmi dă, fără să i-o fi cerut, şi o recompensă, s-o simt. Şi am simţit-o, în toate lunile următoare.
Anul 2000, vara. Îl sun pe nea Floricel, a 66-a oară: trebuie să plec în Germania după maşină, nea Floricel, mă-ncurci rău de tot, ce faci? Îmi spune că joi se rezolvă, că are de încasat vreo 10 milioane de dolari pentru fier vechi şi vreo 20 de milioane avans pentru mina de smaralde din Africa, unde o să dea lovitura vieţii. Bine, aşa să fie, zic! Garantez, ai cuvântul meu, zice nea Floricel, ruşinat.
Anul 2001, vara, într-o miercuri. Îl sun pe nea Floricel: ce facem, că a trecut un an jumate? Zice: Ştiu, băi, Andrei, iartă-mă, dar ce faci zilele viitoare? Eu sunt în Germania, la Dessau, 90 de km sud de Berlin, am afaceri şi nu mă pot mişca spre ţară câteva zile. Nu poţi să vii aici, să-ţi dau banii? Sau, dacă vrei, am un asociat care e dealer de Hyundai şi poţi să-ţi alegi ce maşină vrei, că şi aşa te-am amânat destul şi mi-e ruşine. Vii? Vin, nea Floricel. Unde, deci? Notez: Dessau, 90 de km până să ajung la Berlin. Când? Când vrei tu, eu sunt aici. Marţi mi-ar fi cel mai bine. Nu-ţi faci nicio grijă cu cazarea, cu masa, e treaba mea! Ok? Ai numărul meu, sună-mă când ieşi din autostradă, la Ausfahrt Dessau, şi vin şi te iau în 10 minute. Pe marţi şi iartă-mă, Andrei, dar asta a fost! Pe marţi, nea Floricel!
Mă şi simţeam prost, eram şi îngrijorat, şi agitat, din mai multe motive:
1) Sigur că Piticul întârziase cu plata un an şi jumătate, dar, dela 2000 de dolari până la multe mii, cât face o maşină nouă, e cale lungă, cum să exploatez un prieten?
2) Mie nu-mi place Hyundai-ul, vreau „maşână nemţască”!
3) Totuşi, e mai bine să iau maşina nouă, decât banii, că ies în câştig. O vând imediat, apoi iau un second nemţesc, tre-să-mi găsească Mihai Napu ceva, şi se rezolvă.
4) Plecarea e prea în scurt, nu mai pot aranja cu nimeni să mă leg de cineva care merge, mai ales că direcţia Berlin nu e prea bătută, aşa că iau o maşină şi conduc eu.
5) Dar ce-o să fac cu maşina cu care plec, după ce o iau pe aia nouă? Fomeia nu are carnet, aşa că îl sun pe George Chirca, prietenul bun din Vâlcea, şi îl rog să mă ajute, să vină când i-oi da eu semnul, cu maşina lui Vali Amon, până în Germania, ca să se întoarcă el la volanul maşinii cu care mă duc eu.
6) Dacă tot o să vină Vali Amon până-n Germania, făcând un ocol din Italia, unde are treabă în fiecare săptămână, de ce să nu o ia cu el şi pe nevastă-sa, Mădălina, care cântă şi e colegă cu noi la Cenaclu, poate facem un spectacol undeva în străinătate, dacă tot ne ducem.
7) Aranjez la Bruxelles, sun la Centrul Cultural, să facem săptămâna viitoare sau cealaltă un spectacol folk, eu şi Mădălina Amon, ca să nu se simtă prost femeia că bate degeaba Europa cu soţul, Vali, la rugămintea lui Chirca, implorat de mine, pus pe jar de Floricel Piticul, pentru înapoierea unui împrumut!
Uite-aşa, am luat-o în goană spre Berlin-Dessau, sa ajungem exact la data propusă de nea Floricel, marţi, dar pe lumină, să nu-l supărăm, că poate ne mai poartă vreun an cu banii. Un ultim telefon, de control: alo, nea Floricel, plec spre Germania, rămâne pe marţi după-masa,da? Floricel Piticul se simte ofensat: păi, sigur, nu aşa ne-a fost vorba, ein mann, ein worth, vorba neamţului, că de-aia au ajuns nemţii unde au ajuns! Scuze, nea Floricel, într-o oră, plec spre Germania. Drum bun, fii atent cum conduci, că pe la Leipzig se lucrează autobahnul şi sunt restricţii, au radare nemţălăii. Mulţumesc pentru informaţie!
Mergem noi ce mergem, trecem ca vântul prin Piteşti, Vâlcea, Sibiu, Deva (n-avem timp să-i salutăm pe Antalii noştri, că ne aşteaptă Piticul), Arad, Nădlac, Szeged, Budapesta, Viena, Passau, Regensburg, Nurnberg... Nici pipi nu prea oprim să facem, mereu, cînd ne vine. Mâncăm la pungă şi bem din sticlă. Ba chiar scăpăm uşor, doar cu o muşcătură de viespe în bucă, într-o pădure germană, unde erau stupi naturali prin brazi şi au ieşit viespile la aroma siropului nostru dulce, românesc. Mă tot gândesc câte acte o să am de făcut, să import maşina nouă, s-o vămuiesc, s-o înmatriculez, s-o vând, să vin iar în Germania s-o iau pe aia pe care o vreau, iarăşi drum, iar acte, dar, dacă dealerul lui Floricel vinde numai maşini sud-coreene, asta e, facem un efort şi scăpăm de gaura din buzunar.
Ultimii kilometri. Scăpăm cu bine de radarele de pe la Leipzig. Când văd pe autostradă panoul cu „Dessau – 8 km”, îl sun pe Floricel. Soarele încă nu a apus de tot, aşa că nu deranjăm. Până răspunde, se face ieşirea din autostradă. Îi zic: am tras pe dreapta, sunt pe breteaua către Dessau. Vă aştept cu avaria pusă. Floricel mă întrerupe: Andrei, iartă-mă, am avut o urgenţă şi sunt la Bucureşti, dar vin vineri înapoi. Te rog, înţelege-mă, mă revanşez, te sun când ajung în Germania!
Şi uite-aşa m-am pomenit aşteptând să-mi vină o idee, la 90 de km sud de Berlin, ce să fac până vineri, când vine Piticul. N-are cum să nu vină. Eu sunt aici, mă pipăi şi sunt eu, în Germania, conform înţelegerii. Noroc cu un prieten, care a răspuns la telefon şi m-a găzduit. Noroc că am luat şi ceva bani de rezervă la mine, să nu-i mâncăm lui Dan Daşoveanu toţi wurştii berlinezi şi tot piureul instant. Vineri seara, Piticul nu a sunat încă. Sun eu. Zice: jur, sunt în imposibilitate să plec acum, dar iau avionul de luni dimineaţa şi rezolvăm!
Încă trei zile de pribegie prin Germania şi nu numai, pentru că gazdele aveau weekendul aranjat deja şi nu ne mai puteau ţine. Decidem să plecăm până la Barcelona, ca să treacă vremea mai uşor. 1800 km dus, 1800 km întors, dar luni în zori suntem iar la Berlin, aşteptându-l pe Floricel! Îi spun la telefon lui George Chirca să stea pe poziţii în Rm.Vâlcea, că oricând pot să-l sun, să plece cu Amon spre Berlin-Dessau, doar să apară Piticul. Dar Piticul Floricel nu a mai apărut, iar eu, fără bani, fără maşină nouă, dar plimbat zdravăn prin Europa, fără să fi vrut asta neapărat, m-am întors în ţară cu aceeaşi maşină cu care plecasem, cu spectacolul dela Bruxelles ratat, cu prietenii ţinuţi în blocstarturi de pomană şi cu multe speranţe că îmi voi vedea banii în ţară – ein mann, ein worth (un om, un cuvânt!).
Anul 2009, mai. Sunt câţiva ani de când nu am mai aflat nimic de nea Floricel Piticul, decât indirect. Unii cunoscuţi comuni îmi mai spun, din când în când, că trăieşte din mila unora şi a altora, că l-a lăsat nevasta, că a pierdut şi casa, că fiul lui nici nu vrea să audă de el, că stă mai mult plecat din Bucureşti, pentru că alţii pe care i-a înţepat nu se mulţumesc să-l evoce în scris, după 10 ani, ca mine, ci îl evocă în scris, la autorităţi, ba chiar vor să-i evoce şi câteva după omoplaţii cocoşaţi de atâtea păcăleli, în care crede cu tărie.
Mă înţeleg, sper, acum, prietenii, de ce nu mai împrumut, de atunci, nimic, nici bani, nici cărţi, nici discuri? Împrumut doar aforisme: a greşi e omeneşte, a persevera e prosteşte. Mă străduiesc, măcar de atunci încoace, să aplic, chiar tardiv, înţelepciunea asta, pe care am cumpărat-o scump, cu 2000 de dolari, deşi era deja foarte folosită, plus cheltuielile de drum, casă şi masă în Germania, pe o săptămână!
Celor care au postat comentarii triviale, pe care nu am putut să le păstrez pe blog, le ofer o imagine cu valoare de simbol, ca să le mai treacă dorul de cuvântul pe care îl adoră. Tuturor celorlalţi, le cer iertare şi le cer să înmulţească valoarea bancnotei respective cu 2000 şi cu paritatea dintre dolarul american şi moneda naţională din respectiva ţară africană, ca să le dea suma pe care am văzut-o înapoi de la Floricel Piticul.
13 mai 2009
Vaslui, un oraş mort pe dinafară şi fierbinte pe dinăuntru
Propriu-zis, a fost vorba despre câteva întâlniri, toate desfăşurate pe 10 mai (za care, în oraşul moldovean, nu a fost a regelui, ci a domniei muzicii, poeziei şi cuvântului de duh):
1) Interviul oferit Mihaelei Manu, de Adrian Păunescu, pentru o televiziune locală, pe tema "Chemarea Basarabiei", temă care s-a rămurit, însă, în nenumărate alte subiecte. Un pretext bun este cel care naşte alte idei şi teme.
2) Conferinţa de presă a poetului, care, desfăşurată la sala de întruniri a hotelului Racova (una dintre proprietăţile prosperului om de fotbal şi de afaceri, Adrian Porumboiu), a adunat mult mai mulţi jurnalişti decât îmi închipuiam că sunt în oraş şi că vor veni, într-o duminică la prânz, să stea de vorbă cu A.P. După conferinţă, scriitorul Val Andreescu a obţinut de la A.P. un interviu în exclusivitate, filmat pentru un post media local.
3) Spectacolul de două ore al Cenaclului "Flacăra", la care sala s-a umplut până la refuz, cu oameni stând şi pe jos, ca să asculte muzică, poezie şi să participe la dialog. Semnul de început sub care s-a desfăcurat Cenaclul a fost evocarea regretatului folkist şi membru vechi al Cenaclului, Valeriu Penişoară, de la a cărui moarte s-au împlinit 5 ani. A fost pe scenă şi a vorbit, plângând, Cecilia Penişoară, văduva celui care a scris cântecele "Cuvântul lui Roată către Divan", "Poporul român - opere complete", "Copii de ţărani", "Cântec pentru Oltenia", "Inutile şedinţe", "Fosta iubire" şi alte piese (majoritatea pe versurile prietenului său mai mare, A.P.). Dealtfel, aceste lucrări au fost cântate de Ion Chiriac (fratele cel mare din grupul Fraţii Chiriac, lansat tot la Cenaclu, în anii '70, când copilul din Ghermăneşti n-avea nici 15 ani, iar azi bate în 47!). Au fost şi debuturi, au fost şi alte cuvinte spuse de la microfon de oameni care au fost invitaţi pe scenă. Eu am luat imagini şi am cântat câteva cântece de-ale mele sau din repertoriul naţional. Încerc să revin cu amănunte.
8 mai 2009
Talentul conţine lumina geloziei
Jurnalul Naţional: Cum ar vorbi în câteva fraze Andrei Păunescu despre... Andrei Păunescu?
Andrei Păunescu: Ar încerca să tacă. Nu din vinovăţie, ci din convingerea că un om este ceea ce face, nu ceea ce spune că face. Dacă ar trebui, totuşi, să spună ceva, v-ar ruga... să puneţi dumneavoastră încă o întrebare. Deci?
Ce înseamnă pentru sufletul dumneavoastră meseria de jurnalist? Cum aţi ajuns să îmbrăţişaţi această carieră?
Înainte să fie o îmbrăţişare, a fost vorba de supravieţuire. La începutul lui 1990, când eu eram student, iar tatăl meu a fost dat afară, de ministrul Culturii, de la revista Contemporanul, familia nu mai avea nici o sursă de venit. Când vezi că ţi se face foame, trebuie să te apuci fie de vânătoare, fie de plugărit, fie de tăiat lemne. Cum noi nu ne pricepeam la aşa ceva, am făcut o editură, o revistă (Totuşi iubirea), un ziar (Vremea). Apoi, jurnalismul a devenit o profesie, uneori chiar o pasiune.
Dacă ar fi să definiţi talentul printr-o culoare, care ar fi aceea?
Dacă nu mi s-ar permite decât o culoare, aş spune că talentul este galben, pentru că e vizibil, intrigă şi conţine lumina geloziei, fără de care cele spirituale nu ar avea forţa să iasă la iveală. Nu o gelozie bolnavă, ci una care transformă invidia faţă de talentaţii din jur în poftă de viaţă şi de afirmare proprie. Dacă aş mai avea dreptul la alte culori sau nonculori, aş spune negru (toţi avem, până la urmă, parte de "Back in black", chiar dacă venirea AC/DC în România, în acest mai 2009, a fost una dintre ţepele cu care ne-am obişnuit pe-aici). Aş mai spune roşu, pentru că trebuie să ai sânge, ca să reuşeşti. Aş mai spune albastru, pentru că nu m-aş simţi întreg, dacă nu aş ţine cu Craiova, dacă nu aş fi cu capul în nori şi cu inima la apă.
V-aţi dori să aveţi acum o altă vârstă, să vă întoarceţi în timp, să mergeţi mai repede înainte sau să opriţi timpul în loc?
Nu m-am simţit niciodată mai bine decât acum, trăiesc prezentul fără regrete şi fără nostalgii mari, dar sunt sigur că va veni un moment în care o să mă gândesc "ce bine era la..." 40, la 35. Nu şi la 30, 25 şi 20 de ani, borne la care nu m-aş întoarce. Poate pentru că sunt un iresponsabil al vârstei şi confirm cu tărie constatarea altora, că bărbatul rămâne pe viaţă la dezvoltarea emoţională de la 12 - hai 18! - ani, când dă de femei, de muzică, de fotbal (în ce ordine vreţi).
Dacă v-aţi întâlni acum cu adolescentul Andrei Păunescu, cum l-aţi privi şi ce sfaturi i-aţi da?
Nu trebuie să-mi închipui cum ar fi, pentru că abia v-am spus că sunt un iresponsabil al vârstei, iar mintea mea nu e totuna cu buletinul de identitate, din care nu a învăţat aproape nimic. Totuşi, l-aş privi rece şi i-aş spune să fie mai cald. Deşi nu îmi permit să-mi dau nici mie sfaturi, i-aş spune să pună muzica şi artele plastice pe un loc mai important şi să nu aştepte până la 40 de ani ca să scoată albumul său folk şi albumul trupei rock "Totuşi", care ar fi trebuit să iasă de mult, de cel puţin 10 sau chiar 20 de ani. Discuri care abia anul acesta sper să apară. Măcar acum!
Ce schimbări a produs timpul în visările şi în sensibilitatea dumneavoastră?
Iubesc istoria şi cronologia, dar cred mai degrabă că oamenii şi faptele îşi conţin timpul decât că vremea este raftul în care se ordonează oamenii şi faptele. Timpul nu mi-a produs decât un continuu adaos de întâmplări, de întâlniri, la care să mă refer, când mă gândesc cine sunt şi de ce sunt, de ce am mai mult decât aş fi sperat, dar sunt mai puţin decât aş fi vrut.
Ce culoare ar avea poezia, dar muzica?
Poezia e un degrade confuz, de la galben până la negru, cu escale prin roşu. Oricum, poezia nu e albă! Muzica pe care o iubesc şi care mă interesează (rock-ul, folk-ul, blues-ul, folclorul de geniu, bucăţelele suportabile din muzica clasică, naivitatea cinstită din country şi nu numai) mi se pare că trebuie să fie mai drastică în nuanţe decât poezia, şi niciodată monocromă. Măcar din când în când, din loc în loc, negrul trebuie spart de o deschidere albastră, roşie sau galbenă, dar sub nici o formă gri!
Ce urare i-ar face Andrei Păunescu lui Andrei Păunescu de ziua sa?
I-aş ura să nu urască (e o pierdere de timp şi de suflet) şi să mai trăiască nişte ani, dacă încă nu s-a supărat atât de tare, încât să se sinucidă. Şi să-şi adune mai repede ambâţul, ca să lase mai repede după el cele câteva albume de muzică folk şi rock, cele câteva cărţi încă nepublicate sau nescrise şi câteva desene. Cam atât.
3 mai 2009
Schije din ultima noapte de 39 şi întâia zi de 40
• Am scris şi am făcut câteva cântece.
• Am făcut o trupă de rock, "Totuşi", pe care am cam lăsat-o de izbelişte, în ultimii ani. Apoi o trupă de pop-rock, “Noi doi”, care s-a stins din motive familiale.
• Am publicat articole, interviuri şi caricaturi în presă.
• Am văzut România, oraş cu oraş, inclusiv Basarabia, mai ales cu Cenaclul Flacăra.
• Mi-am făcut iluzii şi că o să pot mulţumi pe toată lumea, şi că o să îmi fie considerată ca virtute convingerea cu care mi-am urmat numele şi fapta de familie, şi că o să pot deveni un nume de sine stătător, desprins şi de meritele, şi de duşmanii pe care îi conţine marca Păunescu.
• Am scris şi am publicat câteva cărţi.
• Am văzut lumea, continent cu continent, cu o singură excepţie.
• Am fost un fiu foarte bun şi un frate bun.
• M-am îmbolnăvit pe viaţă de sunetul chitarei, făcând cunoştinţă cu Măriile Lor, Fender, Gibson şi Marshall.
• Mi-a intrat în sânge muzica, prin fenomene numite AC/DC, rock, folk şi folclor de calitate.
• Ca om “bătrân, bolnav”, “provenit dintr-o familie dezorganizată”, cum se spune, am început să mă caut de sănătate şi mi-am luat un doctor în familie, care ori o să mă facă bine şi o să-mi pună cireşica de pe tort, ori o să mă trimită pe lumea cealaltă mai repede decât îmi planificasem, ca să-i cunosc şi eu pe Bon Scott, Salvador Dali, George Bacovia, sau să mă revăd cu Nicolae Dobrin, Marin Preda, Florian Pittiş, Marti Popescu şi atâţia alţii.
• Am tăiat din curte, de ziua mea nr. 40, vişinul în care credeam că se mai află o ultimă urmă de viaţă, dar care se pare că stătea în picioare doar din încăpăţânarea mea de a-l crede viu şi din tăria mortului vegetal, de a înţepeni vertical. Cred că am ucis, acolo, o parte din speranţa reînvierii.
• Nu am învăţat la timp (şi nici nu mă mai pot apuca de...) arta sau măcar tehnica de a chefui, de a bea, de a trage fum şi alte condimente.
• Nu am scris câteva cărţi pe care aş fi putut să le scriu, dar pe care le-au lăsat la pritocit lenea sau alte ocupaţii legate de pâine şi circ.
• Nu am terminat lucrările pentru o expoziţie de plastică (desene şi uleiuri).
• Nu am fost un tată bun.
• Nu am ajuns în Australia, dar încă mai sper.
• Nu i-am văzut pe cei de la AC/DC pe viu, dar şi asta mai sper, în ciuda ţepei recente că ar veni în România.
• Nu am făcut nicun sport la nivel de mare performanţă, deşi am fost şi sunt pasionat tare de fotbal (cât aş fi vrut să am în biografie măcar un meci în Divizia A!), de biliard şi de ping-pong.
• Nu am trăit momentul refacerii României Mari, dar inevitabilul se va produce. Sper doar să-l apuc.
• Dimirie Stelaru, în interviul pe care i l-a luat tata cam pe când mă năşteam eu, a spus: “Noi, Dimitrie Stelaru, nu am cunoscut fericirea.” Propun un congres internaţional pentru căutarea fericirii, la care mă voi înscrie cu o comunicare, adânc studiată, adânc experimentată, prin propria mea viaţă, şi spun: NICI EU!
dacă nu ca să-ţi uneltească la aniversare?
a) Să trăieşti, Andrei!
b) Să fii sănătos, bătrâne!
c) La ce oră e?
d) Cine mai vine, ca să ştiu cum mă îmbrac şi cam cât ţine?
e) Gata, s-a terminat, moşulică!... etc.
Nu aveţi pic de imaginaţie! Replica lui nu încape în alfabet, de la A la Z, ci ţine de numerele iraţionale. Vechiul prieten mi-a spus: „Băi, ce nasol, tocmai mi s-a blocat cardul în bancomat!” Bine că nici măcar n-a ajuns, pentru că aş fi vrut să-i spun că şi mie mi s-a blocat cheia în broasca meschinăriei lui, dacă nu a priceput încă – hăndrălău bătrân ce e, ca şi mine - că nu pentru cadouri sunt chemaţi prietenii la aniversări.
Am învăţat demult că imunitatea funcţionează dacă ţi-o contruieşti din timp.
Am învăţat că profilaxia este formula rezistenţei aplicate.
Am învăţat că nu e bine să am aşteptări care să-mi dea decepţii.
Am învăţat, imediat după ce am împlinit 39, să spun „Am 40!”, ca să fac un an pregătitor, în care să mă obişnuiesc cu temperatura nouă, şi să nu mă sparg de tristeţe, ca un pahar rece în care torni ceai fierbinte.
Aşa că nu mă puteţi speria cu bătrâneţea, pentru că eu sunt bătrân de mic.
P.S. Revin cu completări.