Mergeam şontâc, convalescent cu scop,
Şi-n drumul meu, aproape de spital,
Un om plimba milos un câine şchiop,
El însuşi un olog în ultim hal.
De milă îmi plângeam. Vertebra mea
Se deplasase, dar ce simplu joc
Mi-i suferinţa, când puteam vedea
Că alţii nu mai au picior deloc.
I-am urmărit, crezând că-s disperaţi,
Că, şchiop, e imposibil să rezişti,
Că-n ologire, om şi câine-s fraţi,
În lumea de grăbiţi, de răi şi trişti
Ce le ascunde lacrima în gât,
Când trecătorii toţi îi depăşesc,
Iar ei, pe viaţă, nu mai au decât
Mers inuman şi pas deloc câinesc.
Dar câinele s-a opintit în ham:
Aplatizat şi mirosind a port,
Era pe drum, strivit de macadam,
Desfigurat şi rupt, un câine mort.
L-a mirosit şi s-a cutremurat,
L-a ocolit şi-apoi s-a abătut
Încolo-ncoace,-n lung şi iar în lat,
El - şchiop, dar celălat - lipit de lut.
N-am mai rămas atunci lângă spital
Că n-am ştiut deloc cum să mă port,
Dar mă întreb elementar, banal:
Mai bine-i să fii şchiop? Mai bine mort?
2004
