Dihorul malefic şi ignoranţa poporului

Ignoranţa poporului este combustibilul preferat al politicianului malefic. Liderul, odată urcat pe tron, nu prea mai vrea să coboare de-acolo şi, dacă îşi doreşte o domnie lungă şi liniştită, nu are decât să pompeze în propriul motor cantităţi nelimitate de ignoranţă populară pe care o ia gratis din uriaşul rezervor al celor mulţi şi uşor de păcălit. De ce? Cum se poate asta? Foarte simplu! Mulţimea ignorantă preferă, din păcate, după cum se vede, cuvântul abil, iluzoriu şi uşor de înţeles al liderului, care spune că uite-acum vine prosperitatea, dacă mai e lăsat o tură la cârmă, decât să se apuce de muncă, de carte, de orice ar putea aduce cu adevărat civilizaţie şi cultură, realităţi complicate, obositoare, mari consumatoare de timp şi de energie. Pe când minciuna liderului se asimilează imediat, senin, fără mare efort.

Să ne gândim câţi oameni au votat programul fantasmagoric al candidatului Emil Constantinescu din 1996, doar pentru că, pe un ton serios, cu ochelarii pe mijlocul nasului, cel care chiar avea să ajungă preşedinte promitea că fix 15.000 de specialişti vor aduce fericirea în România în fix 200 de zile. Succesul electoral şi dezastrul economico-social au fost garantate.

Următoarele capitole din acelaşi film al perseverenţei în greşeală s-au consemnat, de două ori la rând, în 2004 şi în 2009, cu Traian Băsescu în prim-plan. Dacă, pentru votul din 2004, alegătorii mai pot avea scuza că au fost amăgiţi de felul tranşant, tovărăşesc, fără fandoseli, în care li s-a spus că or să trăiască bine dacă îl aleg pe unul de-al lor, în 2009, realegându-l pe falimentarul preşedinte, oamenii au dovedit că au o nevoie maladivă de iluzia că, fără să facă ei prea multe, vor fi împinşi de la spate de un lider care (pare că) ştie ce face, ştie cum şi când să facă. Bineînţeles că, de două mandate încoace, mulţimea nu numai că nu e împinsă de la spate spre prosperitate de guvernele lui Traian Băsescu, dar se şi vede trasă în hău de liderul malefic şi suptă de toată seva de către ploşniţele ridicate pe scaunele puterii de nimeni altul decât preşedintele (re)ales. Dincolo de voturile furate, invocate de cei dezamăgiţi, trebuie să admitem, cu amărăciune, că au existat neverosimil de multe voturi date cu adevărat domnului Băsescu! Acestea nu au nicio justificare, pentru că au fost oferite în cunoştinţă de cauză: în 2009, Traian Băsescu nu făcuse nimic din ce promisese, ba dimpotrivă, iscase deja numai scandaluri şi războaie între oameni şi instituţii.

De la felul pretenţios în care Emil Constantinescu făcea pe liderul intelectualist, grav, academician al politicii rafinate, până la felul grobian în care Traian Băsescu face pe liderul popular ce aduce neamului orice (injurii, vampiri economici, ciocoi noi, minciuni, răzgândiri, nepotism) în afară de ce i-ar trebui, se desfăşoară plenar tragi-comedia acestui drum al păcălelii auto-asumate de către cei care au drept de vot. În lipsă de autostrăzi, România are, măcar, cel mai lung şi mai larg drum european al minciunii acceptate şi perpetuate la putere cu voia maselor.

La noi, cel ce este un suficient de bun şi de cinic actor convinge fără mari probleme mulţimea. De aceea, cel ce pare că ştie este preferat celui ce ştie cu adevărat, dar nu numai pentru că liderul-candidat are tupeul să mintă cu seninătate, ci şi pentru că electoratul îşi perpetuează pofta de a fi minţit, ignoranţa şi apetitul pentru narcotizare politică.

Altfel, cum s-ar explica apatia naţională faţă de spectacolul grotesc al şefului statului, care se tot miră, din 2004 încoace, de când a luat în primire sceptrul şi fotoliul de la Cotroceni, că vămile, justiţia, poliţia, agenţiile, şcoala, autorităţile locale şi centrale, alte instituţii ale statului sunt corupte şi ineficiente, în loc să admită că trebuia să rezolve problemele în primele luni, fiindcă de-aia a venit la putere călare pe covorul fermecat al anti-corupţiei?

Lumea chiar nu înţelege că preşedintele nu ar trebui să constate demagogic, ci să rezolve pragmatic? Lumea chiar nu înţelege că un om care a minţit de atâtea ori, care s-a răzgândit de atâtea ori, care a avut de atâtea ori şansa să pună la butoane oameni capabili şi nu a făcut decât pe dos, nu poate fi altfel doar pentru că, în campanii sau la televizor spune că se va apuca de treabă, de acum încolo?

Premierii care gestionează ţara din 2004 au fost toţi numiţi de Traian Băsescu, fapt care îi pune preşedintelui în spinare o uriaşă, maximă răspundere pentru toate, care îl face, de drept şi de fapt, solidar cu ineficienţa guvernărilor sale. A fi în situaţia să numeşti un guvern este o şansă, un drept, un privilegiu, dar şi o mare responsabilitate. Traian Băsescu se simte bine când are şansa, dreptul, privilegiul, dar o ia la goană când e să-şi asume responsabilitatea. Simpla afirmaţie a preşedintelui, de acum ceva vreme, că ştie că-n România sunt 1,6 milioane de lucrători la negru ar fi trebuit să fie suficientă pentru o demisie de onoare, imediat. Dacă ar fi făcut în primele zile sau săptămâni de mandat acea afirmaţie sau declaraţiile despre corupţia generalizată din poliţie şi vămi, ar mai fi avut o scuză. Dar domnul Traian Băsescu este la putere de 6 ani şi a intrat în al şaptelea. Cum are curajul, tupeul, să se mai mire, când asta e ţara pe care o conduce chiar domnia sa, pe care n-a fost în stare s-o scape de rele, dimpotrivă? Dar – să recunoaştem - cum să nu aibă acest curaj, când ştie că ţine, că lumea îl lasă să-şi bată joc de toţi, punând, în locul faptelor, vorbe, vorbe, numai vorbe, despre cum vrea, chiar de mâine, mereu de mâine, să facă ordine şi curat în ţară? Ce iese din toate acestea? Haos, putregai şi duhoare!

Ca în bancul cu dihorul, care îi spunea iepurelui (în a cărui vizuină intrase, nepoftit) că nu pleacă de-acolo, până când nu dispare duhoarea pe care chiar el o adusese cu sine, trebuie să spunem limpede că duhoarea nu va dispărea din vizuina noastră atâta timp cât dihorul este acolo. Adică aici.

Emisiunile trece, perlele rămâne (43)

Din puţul fără fund, cu telecomandă

• „Legaţi-vă ca la un ospiciu de nebuni.” (Mircea Geoană, Antena 3, 17 februarie 2011)

Cum e la un ospiciu de oameni normali, domnule Geoană?

• „Bercea Mondial a fost prins în jurul orei 12 şi 50 de minune.” (Radio Realitatea FM, 19 februarie 2011)

Într-adevăr, mare minune această arestare a liderului interlop, mare prieten cu fraţii Traian şi Mircea Băsescu, cel care i-a pus doamnei Maria Băsescu salba de aur la gât în văzul lumii! Problema este că preşedintele Băsescu, debarasându-se de fostul partener de tumbe publice la reuniunile ţiganilor, nu scade de la numărătoare şi voturile obţinute după pupăturile cu Bercea, care au făcut diferenţa, mică dar esenţială, de la ultimele prezidenţiale.

• „Sper mai mult.” (Lavinia Şandru, N24 Plus, 18 februarie 2011)

Să speri mult nu e problemă. Neplăcut e când sper mai puţin sau deloc, fiindcă atunci poate fi vorba de sterilitate. Oricum, eu sper mai mare atenţie la ligamente din partea politicienilor, fiindcă speranţa moare ultima, deşi se naşte prima.

• „Ideologia PPE-ului se bazează fundamental pe filosofia clasei de mijloc.” (Bogdan Hossu, 17 februarie 2011)

Înseamnă că temelia fundaţiei bazei este la fundamentul de jos, nu în mijlocul median intermediar din centru.

• „Lucrurile astea sunt şi păcat să nu le cântăm.” (Mihai Morar, Antena 2, 22 februarie 2011)

Limba română este incapabilă să rezolve o mulţime de situaţii, printre care pluralul la „e păcat”, la „rouă” şi la „mercur”, deşi o teleastă a încercat mai demult marea cu degetul şi a spus pe post „mercururile termometrelor”.

• „Interlopul a pierdut numărul clădirilor ridicate. Chiar acum îşi ridică o nouă vilă vişinie... S-a folosit de indivizi de tipul acesta...” („Sinteza zilei” cu Mihai Gâdea, Antena 3, 23 februarie 2011)

Iar noi am pierdut numărul avertismentelor, date oamenilor din mass-media, că nu se pun alături cuvinte care se tremină cu „pul” şi cuvinte care încep cu „a”, „ă”, „e” şi „i”.

La secţiunea « Recapitulare », vă propunem câteva perle mai vechi, culese de Adrian Les şi primite pe Facebook, comentate proaspăt:

• Elena Băsescu, la Azilul de Bătrâni din Suseni, Gorj: “Mama mea a făcut o vizită în luna martie şi i-a promis unui domn de vârsta bunicului meu că o să-i aducă un scaun electric. Şi, dacă eram în drum spre Petroşani, i l-am adus din partea mamei mele.”

Din păcate, unii oameni suferinzi din România de azi trăiesc atât de greu, încât ar prefera scaunul electric în locul scaunului cu rotile la care, probabil, se referea fiica preşedintelui.

• Emil Boc: “România va acorda, la 31 martie, primele permisuri de trecere a graniţei pentru cetăţenii moldoveni.”

Domn’ profesor-premier, am reţinut! Permisuri să fie, că de permise are cine să se ocupe.

• Gigi Becali: “Se omoară oamenii între ei şi, după aceea, după nu ştiu câţi ani, se împacă.”

N-am rezolvat, n-am aflat nimic! Aceasta este marea întrebare a omenirii, nerezolvată de mii de ani, de câd sunt consemnate dezbaterile filosofice despre existenţă: după câţi ani de la moarte se reîntâlnesc oamenii, eventual pentru a se împăca?

• Viorel Cataramă: “Sunt aicea, printre noi, în această sală, tineri care au murit în revoluţia din decembrie 1989.”

Vorbitorul nu ne-a spus ce reacţie au avut morţii prezenţi la acest discurs. Dacă tot au venit în sală…

• Dumitru Dragomir: “Dom’le, eu muncesc 24 de ore pe zi, iar uneori chiar şi noaptea.”

Nu aveam nicio îndoială, domnule preşedinte-oracol. Renumele şi averea se fac numai trudind cel puţin 32 de ore pe zi (24 de ore normale plus un bonus de 8 ore, cât o normă întreagă, pe timp de noapte).

• Marian Vanghelie: “Românii să voteze oameni serioşi, nu parlamentari care fac hotele.”

La domnul Vanghelie trebuie admirată consecvenţa. După almanahe nu era normal să vină şi hotelele?

• Adrian Năstase: “Cineva voia să vină să-mi numere găinile. I-aş sugera mai bine să-mi numere ouăle.”

Deşi veche, chestiunea ouălor şi găinilor dlui Năstase nu a fost încă rezolvată nici măcar de adversarul politic nr. 1 al fostului premier, Traian Băsescu, care s-a împotmolit la numărat termopane şi moşteniri, deşi începuse frenetic.

• Cătălin Voicu: ,,Cei mai expuşi sunt familia.”

Nici ceilalţi, străinii, nu trebuie scoşi din calcul.

• Gyorgy Frunda: “Noi, maghiarii, suntem apreciaţi de femeile din România pentru că suntem cel puţin bilingvi.”

Nu credem până nu vedem. Vrem proba practică a iscusinţei, cu orice limbă doreşte.

"Zece zile de iubire" la Club Alive

• Joi 17 februarie 2011, o seară și un început de noapte, la ALIVE CLUB, au cântat Emeric Imre, Andrei Păunescu + Trupa Totuși, ”Vacanța Muzicală”

Familie. Valoare. Competenţă

N-am mai fost la Ateneul Român din 7 noiembrie 2010. Atunci, din acel loc, am plecat spre Biserica Boteanu şi spre Cimitirul Bellu, ca să-l înmormântăm pe tata. În 15 februarie 2011, am ajuns din nou în spaţiul fabulos (şi cumplit) al culturii naţionale de vârf, la chemarea organizatorilor unui triplu eveniment: 160 de ani de la naşterea lui Spiru Haret, 20 de ani de la înfiinţarea Fundaţiei România de Mâine şi a Universităţii Spiru Haret şi 10 ani de la deschiderea Televiziunii România de Mâine – TVRM. Atmosfera a fost, firesc, solemnă, în majoritatea momentelor. Alocuţiunile au fost marcate de un previzibil spirit academic, protocolar – mereu vecin cu aspectul scorţos, nesmăcuit, al ştiinţei. Muzica prezentată a îndemnat – cum era şi de aşteptat - la meditaţie, nu la divertisment. Dar anvergura manifestării şi calitatea oamenilor prezenţi au generat o reconfortantă senzaţie că în România încă este posibilă construcţia de instituţii durabile şi serioase.

În cele peste două ore cât am stat în fotoliu, am ascultat cuvântările, muzica şi am privit nu numai pereţii, marcaţi de istorie şi de nume de personalităţi, ci şi oamenii din sală, adunaţi acolo din respectul pe care-l generează autoritatea instituţiilor aniversate. Dar instituţiile acestea nu sunt rodul unor fenomene ale naturii. Nu a trăznit din nori şi s-a născut Universitatea Spiru Haret, cea mai mare universitate din România. Nu a plouat şi, din praf şi apă, s-au ridicat un mare aşezământ de cultură şi educaţie, un post TV şi un post de radio. Toate acestea au fost create de oameni. Iar oamenii construiesc, dacă îi mobilizează cineva, dacă li se canalizează energiile către monumental, nu către derizoriu, către creaţie, nu către demolare. Construcţia însăşi se face dacă există un arhitect, un înaintemergător, un dirijor. Zică toţi cârtitorii ce-or vrea, pe creatorul acestor realităţi îl cheamă Aurelian Bondrea. Profesorul Bondrea nu numai că s-a apucat, în 1991, de construit instituţii, dar a mai făcut un lucru enervant pentru cei care, în lipsa vocaţiei de a ridica ochii spre orizont, bârfesc încruntaţi cu fruntea în noroi: a avut şi şi-a cultivat alături o familie, pe care a sprijinit-o şi care l-a sprijinit, şi care dă semne că duce mai departe ce a creat fondatorul. Asta nu se iartă! Continuitatea este văzută ca o mare primejdie de către invidioşii incapabili. Sigur că există familii de nobili şi familii de insecte. Sigur că familia nu este, în sine, garanţia construcţiei. Uneori, familia dărâmă ce construieşte un membru răsărit al ei. Dar, alteori, familia este liantul construcţiei durabile.

Familie. Educaţie. Cultură. Construcţie. Societate. Lege. Enumerându-le pe toate acestea, este simplu să înţelegem cât de aberante sunt catalogările globaliste, regulile rigide, impuse tuturor de către nişte legiuitori care nu ţin seama de realităţi, ci de ideile trăznite dintr-un anumit moment, ale politicienilor atât de trecători. Concret: în noua Lege a educaţiei, datată ianuarie 2011, se bat cap în cap formulări care ba afirmă, ba contestă autonomia universitară, ba interzic discriminarea, ba o legiferează. Să citim câteva paragrafe:

“Art. 118.

(1) Sistemul naţional de învăţământ superior se bazează pe următoarele principii: a) principiul autonomiei universitare; b) principiul libertăţii academice; c) principiul răspunderii publice; d) principiul asigurării calităţii; e) principiul echităţii; f) principiul eficienţei manageriale si financiare; g) principiul transparenţei; h) principiul respectării drepturilor şi libertăţilor studenţilor şi ale personalului academic etc.

(2) în învăţământul superior nu sunt admise discriminări pe criterii de vârstă, etnie, sex, origine socială, orientare politică sau religioasă, orientare sexuală sau alte tipuri de discriminare, cu excepţia măsurilor afirmative prevăzute de lege.”

Art. 123.

(1) Autonomia universitară este garantată prin Constituţie. Libertatea academică este garantată prin lege. Instituţiile de învăţământ superior se organizează şi funcţionează independent de orice ingerinţe ideologice, politice sau religioase.

(2) Autonomia universitară dă dreptul comunităţii universitare să îşi stabilească misiunea proprie, strategia instituţională, structura, activităţile, organizarea şi funcţionarea proprie, gestionarea resurselor materiale şi umane, cu respectarea strictă a legislaţiei în vigoare…”

Cât de frumos şi corect sună totul, la nivel de principiu! Până citim rândurile de mai jos, care vin şi iau la trântă, efectiv, cele abia enunţate mai sus, printr-un buchet de ambiguităţi şi contradicţii în termeni:

“Art. 130. - (1) Instituţiile de învăţământ superior adoptă un cod de etică si deontologie profesională (?!) universitară.

a) stabilirea situaţiilor de conflicte de interese şi incompatibilităţi;

b) prevederea ca persoanele care se află în relaţie de soţi, afini şi rude până la gradul al III-lea inclusiv nu pot ocupa concomitent funcţii astfel încât unul sau una să se afle faţă de celălalt sau cealaltă într-o poziţie de conducere, control, autoritate sau evaluare instituţională la orice nivel în aceeaşi universitate şi nu pot fi numiţi în comisii de doctorat, comisii de evaluare sau comisii de concurs ale căror decizii afectează soţii, rudele sau afinii până la gradul al III-lea inclusiv;”

Cum rămâne, atunci, cu principiile autonomiei universitare şi calităţii? După criteriul Legii noastre de azi, savanţii Marie şi Pierre Curie nu ar mai fi putut cerceta şi lucra împreună, tocmai pentru că erau o familie. Legiuitorul de azi nu a auzit de familii întregi de medici, profesori, industriaşi, artişti, savanţi etc care au îmbogăţit cultura şi civilizaţia, de când lumea? Se desfiinţează dreptul părinţilor de a preda torţa fiilor? Nu e ridicol? După criteriul acesta discriminatoriu, nu mai primează competenţa, ci rudenia. Ce facem dacă în aceeaşi familie există mai mulţi savanţi, cercetători, profesori, indivizi cu aptitudini de conducători? Familia le devine duşman, în loc să le mai fie sprijin. Cum putem legifera o asemenea aberaţie, care exclude posibilitatea ca în aceeaşi familie să existe oameni competenţi în acelaşi domeniu? Vrând să rezolve conflictele de interese, legea discriminează grav indivizi, pe criteriul apartenenţei la o familie.

Nu contestăm, desigur, existenţa flagelului real al nepotismului, pilelor, relaţiilor personale şi numirilor care nu au la bază competenţa, ci tragem un semnal de alarmă că un abuz nu se rezolvă printr-un alt abuz. Dar, în societatea liberă, nu interdicţia ar trebui pusă pe primul plan, ci performanţa, care generează succes sau eşec.

Sunt nenumărate exemple de iniţiative, de branduri, de creaţii, de imperii economice sau culturale, de tradiţii care au ca fundament familia, solidaritatea rudelor. Cu atât mai mult cu cât în învăţământul românesc este vorba, după 1989, despre nevoia de iniţiativă privată, competenţa este o componentă subînţeleasă a structurilor create de acele familii cu apetit pentru construcţie. Dincolo de faptul că, de multe ori în text, legiuitorul foloseşte pleonasmul “deontologie profesională”, să ne mai minunăm o dată cum se contestă dreptul la tradiţie profesională în interiorul familiei.

Singurele criterii care ar trebui să conteze sunt valoarea şi competenţa. Familia şi instituţiile ridicate în jurul familiilor pot deţine sau nu aceste valori supreme, singurele care asigură succesul în competiţia liberă. Nimeni dintre cei care au de ales, când aleg o şcoală, nu îşi va încredinţa banii şi anii unor instituţii (de învăţământ superior, în acest caz) care nu dovedesc valoare şi competenţă. Dacă o instituţie este competitivă, ce contează că este construită pe baza relaţiilor de rudenie sau de non-rudenie? Pot exista instituţii în care nimeni să nu fie rudă cu nimeni. Asigură asta calitatea? Nici vorbă! Pot exista instituţii de familie care produc valori extraordinare, la fel cum pot exista instituţii de familie care se îneacă în propria incompetenţă. Libertatea, autonomia, iniţiativa trebuie lăsate să funcţioneze, iar rezultatul, validarea să fie, la rândul lor, lăsate în mâna publicului, nu a cenzorilor dogmatici.

•

Triplul eveniment de la Ateneu din 15 februarie 2011 s-a încheiat în sala mare de la parter, unde oaspeţii au fost invitaţi la o cupă de şampanie. În acelaşi loc unde fusese depus catafalcul lui Adrian Păunescu, în 6-7 noiembrie 2010, acum erau aşezate mesele cu bucate şi paharele cu şampanie pentru invitaţi. Viaţa, familiile, instituţiile, oamenii singuri sau uniţi, trebuie să meargă înainte - nu-i aşa? - împotriva guvernanţilor neisprăviţi, împotriva legilor absurde, împotriva cârtitorilor. Chiar (şi tocmai) împotriva morţii.

Emisiunile trece, perlele rămâne (42)

Din puţul fără fund, cu telecomandă

• „Funeraliile de înmormântare ale lui Bogdan Mitu vor începe la ora 12.” (Antena 3, 13 februarie 2011)

Un asemenea pleonasm nu am fi crezut că o să auzim în mass-media reală, ci doar că o să-l vedem prin manuale, la posibile dar improbabile enormităţi. Minunea s-a întâmplat, însă, într-o zi de 13! Ne întrebăm ce o fi gândit fata care a spus cu seninătate aşa ceva? Că ar fi posibile funeraliile de nuntă sau de botez? Şi ce s-ar spune la asemenea evenimente abracadabrante? „Coşciug de piatră!” Sau „Să vă bucuraţi de el şi să vă moară sănătos!”? La mai mare!

• „Mulţumesc foarte mult, Pauza!” (Marina Almăşan, „Ne vedem la TVR”, TVR1, reluare, 15 februarie 2011)

Adresându-se Paulei Seling şi, probabil, gândindu-se la pauza publicitară, până şi experimentata teleastă a tras o bâlbă, special pentru rubrica noastră, credem, unde nu a apărut până acum. Am urmărit emisiunea, am aşteptat, dar nu a venit şi replica reparatorie: urmează Paula publicitară. Revenim imediat.

• „Întrebarea este: cetăţeni, câtă prostie e în ţara asta? Răspunsul: enorm de multă... chiar dacă e puţin redundantă expresia asta.” (Mircea Badea, Antena 3, 15 februarie 2011)

Când credeam că l-am prins cu pleonasmul, Mircea Badea s-a prins singur şi a făcut precizarea cuvenită. Între noi fie vorba, nu e doar puţin redundantă, ci foarte redundantă. Aşa că nu numai prostia e multă pe la noi. Şi pericolul de-a cădea în pleonasme e mare în limba română, chiar şi pentru vorbitorii buni, dintre care face parte, fără îndoială, realizatorul emisiunii „În gura presei”.

• „Fiuciăring...Beiching vocalz” (Alina Crişan şi Mihai Morar, Antena 2, 10 februarie 2011)

Componenta trupei A.S.I.A. a vrut să spună, probabil, „ficiăring” („featuring”), dar, i-a ieşit o vocală în plus. „Fiuciăring” ar fi mers numai dacă s-ar fi referit la Futurologie („future” = viitor), dar nu credem că e cazul. Treacă de la noi, mai ales că, în aceeaşi emisiune, moderatorului, în loc să-i iasă „beching vocalz” (adică „backing vocals” = „voci de fundal”), i-au ieşit „beiking vocalz” („voci în coacere” = „baking vocals”). Ce-are televiziunea cu brutăria? Suntem răi, ştim, căutăm nod în papură, dar o facem cu prietenie.

• „Autocarul formaţiei Bayern Munchen tocmai a aterizat la Lisabona.” (Ovidiu Drăgan, “Bazern TV”, TV Sport Klub, februarie 2011, perlă culeasă de Adrian Les)

Ăla da autocar! La nemţi, până şi autocarele zboară, cel puţin în viziunea comentatorilor noştri.

• „Contează mai puţin hârtiile. Ştiţi cum e, omul se îndoaie la bani şi la femei. La mine nu e cazul la femei.” (Sorin Cârţu, februarie 2011, perlă culeasă de Adrian Les)

Nu ştim dacă e o laudă de sine sau o spovedanie, dar Sorin Cârţu îşi dovedeşte din nou modul direct de-a comunica. Uneori, e atât de direct, încât trece şi prin geamuri sau dă cu capul în banca de rezerve.

Fuga de răspundere prin mutarea vinovăţiei

În intersecţia Răzoare din Bucureşti şi nu numai acolo, au stat expuse, luni şi luni, cuburi imense cu panouri pline de tupeu, mânjit pe toate laturile, pentru atenţionarea şoferilor şi trecătorilor: „Dacă n-ar exista contrabanda de 1 miliard de euro cu ţigări, aici ar putea fi un pasaj... Dacă s-ar colecta la bugetul de stat 1 miliard de euro cât se pierde anual din contrabanda cu ţigări, aici ar putea fi semafoare sincronizate”.

Despre cine e vorba în propoziţie atunci când ni se spune „S-AR colecta”? Colectarea se face spontan, ca polenizarea? Paza contra contrabandei e un fenomen al naturii? Nu cumva ambele se fac sau ar trebui să se facă prin cei îndreptăţiţi legal şi plătiţi de noi? Instituţiile statului sunt, cumva, impersonale, reflexive? Nu sunt compuse din oameni cu ochi, urechi, mâini, cărţi de identitate şi creiere, fiinţe reale, cu care se poate sta faţă în faţă? Sau autorităţile au doar buzunare, plicuri pentru somaţii de plată, foi pentru buletine de vot şi chitanţiere pentru amenzi? De ce autorităţile spun neruşinat „dacă s-ar colecta” şi nu „dacă am colecta”? De ce mută totul în atât de vaga formulă „se pierde 1 miliard” şi nu recunosc, simplu: „pierdem 1 miliard”?

Recunoaştem aici şi acolo, dincolo şi peste tot, Metoda Băsescu, de a fugi de răspundere prin mutarea vinovăţiei. În loc să-şi dea palme în public şi la televizor, pentru toată înapoierea noastră, cei care ne iau voturile - adică banii pe taxe, impozite, amenzi, accize şi alte jupuiri fiscale – îi fac vinovaţi pe alegători că banii le sunt duşi în vizuini străine şi în telegondole aberante, în studii de fezabilitate fantasmagorice şi în proiecte virtuale, în frunze furate şi în asfalt cât biscuiţii de gros, în loc să fie puşi pe policioara comună a marilor nevoi. Prin urmare, trecătorii şi şoferii de la marginea Sectorului 6 şi din alte locuri ale Capitalei ar fi vinovaţi că există contrabandă cu ţigări, nu autorităţile, care o permit şi adesea o încurajează, deşi sunt plătite să fie zid pentru apărarea legilor.

Dar, când alegătorii au dovedit că s-au lăsat (şi doresc să se lase în continuare) prostiţi de atâtea şi atâtea ori, de ce aleşii nu ar expune, lejer, cu tupeu, astfel de panouri obraznice, în loc de liste cu tot ce au realizat în mandat? Când însuşi şeful statului, fost penta-ministru şi bi-primar general, oferă, de zeci de ani, vorbe în loc de fapte şi tot păcăleşte oamenii cu ţinte false, după care este votat sau simpatizat din nou, de ce nu ar fi şi edilii comunităţilor locale fericiţii beneficiari ai metodei de mutare a vinovăţiei, prin care fuga de răspundere este acreditată ca sport naţional şi ca substitut al progresului societăţii? Dacă şeful cel mare poate, şefii cei mici de ce nu ar putea? Dacă Gurul dă direcţia, supuşii de ce nu ar urma-o?

Metoda Băsescu în viaţa noastră publică s-a răspândit ca igrasia prin pereţii cu izolaţia slăbită, care nu mai pot fi reparaţi, se pare, decât prin dărâmare şi reconstrucţie. Nu pentru că Traian Băsescu a inventat această metodă – ea e o tradiţie românească solidă - ci pentru că el a dus-o la nivel de artă perversă a acţiunii sociale şi politice. În loc de socoteală, liderii dau celor mulţi palme, reînnodând tradiţia ciocoiască. Cu cinism, ei ne încarcă de o răspundere care, dacă nu ar fi aruncată nesimţit din gura şi panourile lor, ar putea fi chiar adevărată, pentru că, la origine, ei sunt acolo pentru că noi i-am pus acolo. Minciuna lor nu avea şanse dacă nu găsea creduli pe măsură, cu drept de vot.

Petre Ţuţea spunea că:

• „Eu, cât aş fi de aristocrat în gândire, politic trebuie să fiu democrat. Masa e absolută; fiecare prost luat în parte e un prost şi atât. Dar toţi proştii ăştia, luaţi împreună, sunt un principiu istoric.

• Eu sunt democrat numai dintr-un singur motiv: din respect faţă de marele popor român.

• Şi, totuşi, cel mai bun sistem social e cel care pleacă de la respectul măştii de om: democraţia. Democraţia e imperfectă, dar fără ea e greu de vieţuit. Este un soi de haos suportabil.

• Fraţilor, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste Poporului Român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el.”

Dar tot Ţuţea, marele nostru gânditor socratic care a acoperit cu viaţa şi înţelepciunea sa aproape întreg secolul XX, spunea că:

• „Democraţia este sistemul social care face posibilă existenţa idiotului alături de geniu.

• În democraţie, numai întâmplarea naşte un mare şef.

• Democraţii gândesc corpul social artimetizat: numără capetele toate şi unde e majoritate, hai la putere! Sufragiul turmei!

• Oamenii de excepţie pot ajunge captivi în cirezile democrate. Ce decide masa are un caracter absolut, deoarece prin masă se exprimă specia. Prin individ se exprimă personalitatea.

• Eu nu sunt democrat. Am asemănat democraţia cu jigodia la câine: nu scapă decât cei care sunt tari.

• Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare”.

Aşadar, să nu ne mai obosim să le cerem socoteală liderilor aleşi democratic, din două motive simple, pe care ei doar ni le amintesc în toate ocaziile, incluziv pe panourile de la Intersecţia Răzoare: 1. Noi i-am trimis în jilţuri; 2) Noi facem, de fapt, zi de zi, conform Metodei Băsescu pe care au învăţat să ne-o arunce în faţă, toate relele din colecţia scufundării naţionale: contrabanda, manelizarea, pensionările abuzive, evaziunea fiscală, munca la negru, hoţia, creditele cu buletinul şi, mai presus de toate, scorul în alegeri, care închide cercul.

Când digul e spart, firul de apă murdară, parşivă, la început firav, se obrăzniceşte şi câştigă teren prin perete, inundând apoi încăperi, conştiinţe, atitudini şi terminând prin a răpune construcţia, cu tot cu locatari. Apa ne-a ajuns până aproape de gură. Doar atât cât să mai spunem că ne înecăm.

Emisiunile trece, perlele rămâne (41)

Din puţul fără fund, cu telecomandă

• „Este probă-şi-n alt dosar.” (Gabriela Vrânceanu Firea, Antena 3, 1 februarie 2011)

Rară alăturare de cuvinte atât de neinspirată, în care ligamentul „...bă-şi-n-a...” creează realităţi aproape olfactive. La mai multe!

• „Juriul: Ai făcut balet?

Concurenta: Nu, am făcut gimnastică ritmică.

Juriul: Şi cu ce te-ai descurcat cel mai bine?

Concurenta: Cel mai mult mi-au plăcut măciucile.” (Emisiune „Next Top Model by CB”, Antena 1, 4 februarie 2011)

Nefiind cunoscători de gimnastică ritmică, am crezut, iniţial, că măciucile sunt probă eliminatorie în alt sport, practicat de către aspirantele la titlul de top-model în parteneriat privat cu finanţatorii. Se pare că ne-am înşelat, dar unii şuşotesc că nu de tot. Oricum, sinceritatea concurentei este dezarmantă. Ce s-o mai întrebi, dacă îţi spune singură totul?

• „Aveau scule slabe, din ăstea - cum se numesc? – unităţi de măsurare a densităţii pericolului de explozie.” (Iosif Buble, Antena 3, 6 februarie 2011)

Iosif Buble se dovedeşte nu numai un vorbitor documentat şi plin de coerenţă la televizor, ci şi un inventator de scule de măsurat. Nimeni nu a auzit, până în acest februarie, de vreun aparat care să măsoare „densitatea pericolului”. Iosif Bubble Boy – da!

• „Acest tip de argument neîntemeiat pe niciun fel de argument temeinic.” (Cornel Nistorescu, Realitatea TV, 1 februarie 2011)

Analist neîmpăcat, care scormoneşte până-n tenebrele limbii, domnul Nistorescu postulează de-a dreptul că argumentul neîntemeiat nu are temei, de unde deducem că, dacă nu este temeinic,argumentul e neîntemeiat. Adânc! Ştiinţific! Axiomatic, ca să nu spunem chiar pleonastic.

• „Este una din cele mai performante spitale din Transilvania.” (Reprezentant UDMR la Realitatea TV, 4 februarie 2011)

Dacă, la singular, am avea „una spital” sau „o spital”, atunci de ce nu am avea şi expresiile „spital performantă” şi „spitale performanţi”? O, spital performant! O, spital frumos! Momentul de aleasă rostire românească cu mângâiere maghiară ne-a adus aminte de bancul despre autorul cântecului „O, brad frumos”, care cică s-ar fi descoperit că e un ungur, fiindcă, dacă ar fi fost român, ar fi spus „Un brad frumos”.

• „Suntem într-o situaţie de blocaj rigid, dacă-mi permiteţi formula...” (Cristian Preda, realitatea TV, 24 noiembrie 2010)

... Nu, nu permitem formula, decât după ce analistul deontolog politolog europarlamentar pedelist ne descrie cum arată un blocaj curgător, unul închis, unul destupat şi altul barat.

• „Asta e-o declaraţie care o vor prelua mâine toate ziarele.” (Mircea Radu, TVR1, 26 noiembrie 2010)

În regulă, o preluăm şi noi, la bogatul capitol de evaziune a prepoziţiei „pe”, smulsă de lângă acuzativul, care-i e tată. Ca să parafrazăm un clişeu de filme siropoase (după modelul „Este fiul pe care nu l-a avut niciodată”): „Pe” este prepoziţia pe care Acuzativul a avut-o cândva.

• „Nimeni nu s-a mai opintit în acest mic detaliu care este legea.” (Mircea Badea, Antena 3, 7 februarie 2011)

Din păcate, pleonasmul este extras din cruda realitate: în loc să fie ceva uriaş, legea la noi a ajuns nu numai un detaliu, ci şi unul mic. Trăim în România şi asta ne ocupă toate pleonasmele, aberaţiile şi ilegalităţile.

• „Acest lucru a spus-o şi ministrul Vlădescu (...) Urmează În Gura Presei cu Mircea Badea. Noapte bună!” (Mihai Gâdea, Antena 3, 7 februarie 2011)

a) Probabil că prezenţa patronului Dan Voiculescu la „Sinteza zilei” l-a emoţionat atât de tare pe realizator, încât i-a perturbat proverbiala coerenţă. b) Aproape la fiecare final de ediţie, domnul Gâdea mai întâi anunţă că urmează Mircea Badea, apoi ne urează Noapte bună! Noi ce să facem? De care îndemn să ascultăm? Ne culcăm sau ne uităm în continuare?

• „...Profesionalism şi voinţa politică ca românii să trăiască mai bine.” (Dan Voiculescu, „Sinteza zilei”, Antena 3, 7 februarie 2011)

Nici măcar în propria ogradă nu ar trebui să faci aşa ceva în văzul şi auzul lumii, o cacofonie care se poate evita uşor, prin simple artificii lexicale şi reconstrucţii sintactice!

• „Vă este mai drag să cântaţi melodii de tipul acesteia sau Imnul Rapidului?” (Mircea Radu, „În trecerea anilor”, TVR1, 5 februarie 2011)

Luat de val în dialogul cu Victor Socaciu, domnul Mircea Radu, frumosul televiziunilor noastre, evergreenul micilor ecrane încă din mileniul trecut, a scos la popor un ligament cât casa şi viril cât cârnatul de Pleşcoi. Apoi, de ce ar trebui puse în opoziţie piesele de dragoste cu piesele de ataşament sportiv? E ca şi cum noi l-am întreba pe Mircea Radu ce preferă: să facă dragoste sau să mănânce, să apară pe ecran sau să se uite la televizor? Depinde de situaţie, nu?

• „Mi-am ales un accesoriu, un evantai, care mie-mi place.” (Concurentă la „Nuntă cu stil”, Euforia TV, 6 februarie 2011)

Ce chestie! De obicei, oamenii îşi aleg la nuntă nu numai ce nu le place, dar şi ce nu le stă bine. Cel puţin aşa se vede, dacă ne luăm după cum arată paradele de ţopârlănie dură de la atâtea nunţi. Interesantă, însă, este precizarea, care dezvăluie posibile conflicte în familie: „mie îmi place” lasă deschisă întrebarea: dar cui nu-i place? Soţului? Socrului? Fostei prietene a mirelui? Naşei mari?

• „O zi pe an are dreptul şi el, mirele...” (Dinu Maxer, „Nuntă cu stil”, Euforia TV, 6 februarie 2011)

Dacă se însoară atât de des, o dată pe an, mirele merită şi el o zi în care are dreptul să facă numai ce vrea, faţă de celelalte 364 sau 365 în care ascultă de alţii.

• „Nu există probe care să dovedească că sunt un pericol pentru societate.” (Dan Păsat, Realitatea TV, 8 februarie 2011)

Abia ieşit din şedinţa Camerei în care deputaţii au votat să nu fie arestat, deputatul PD-L acuzat de tot felul de matrapazlâcuri a considerat că merge şi o cacofonie, care, oricum, nu e prinsă în Codul Penal.

• „Afirmaţia Adrianei ar putea avea repercursiuni.” (Florin Piersic Jr, Happy Hour, Pro TV, 7 februarie 2011)

Nu e frumos să vorbim despre părţile intime ale femeilor, mai ales dacă sunt mame şi încă nu au terminat dieta de remodelare.

• „E la inketotetrapie, nu ştiu cum se spune... ki-ne-to-te-ra-pi-e... acum e foarte bine... Nu vreau să fac ţigănie. Am venit numai eu cu el la spital.” (Aurica, nevasta lui Tamango din Giurgiu, Kanal D, 8 februarie 2011)

Bine ar fi dacă „ţigănie” ar însemna ceea ce a făcut şi face Aurica pentru bărbatul ei, ţigan artist, de când s-a îmbolnăvit. Rar s-a văzut femeie atât de generoasă care, întrebată de reporteri dacă a avut motive să fie geloasă, să răspundă că ar vrea ca bărbatul să facă tot ce vrea el, numai să vină sănătos acasă.

Prima dintre cele Zece Zile de Iubire. Casa Studenţilor din Bucureşti

“Şi totuşi există iubire” în Bucureşti

• Locul: Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti.

• Data: 14 februarie 2011.

• Durata: două ore şi jumătate.

• Număr de participanţi: 400.

• Distribuţia manifestării realizate de regizorul Cornel Diaconu (Asociaţia „Pro Familia”): Raul Cârstea şi Constantin Neculae, Silvia Ştefănescu, ”Vacanţa Muzicală” (Radu Pietreanu, Mihai Napu şi Tică Lumânare – trei chitare şi trei voci), Andrei Păunescu (voce şi chitară) + Trupa Totuşi (Ionel Tănase Tase – tobe, Vlady Sătean – bass, Mihai Napu - clape), Lavinia Şandru (iniţiator, organizator principal şi prezentator al manifestărilor stagiunii).
• Calitatea manifestării: bună.

• Calitatea organizării: foarte bună, în special datorită implicării Primăriei Sectorului 5 Bucureşti, a sponsorilor şi a partenerilor (prezenţi pe afişul concertului din 24 februarie, publicat alăturat).

• Noutăţi: “Depinde totul doar de noi” (un text de Andrei Păunescu, pus pe o veche muzică italienească, “Bella ciao”, cântec cu care se deschid şi se încheie manifestările stagiunii “Zece zile de iubire”), “Antivânătoarea” (premieră absolută, o emoţionantă spovedanie în versuri şi muzică a vânătorului Radu Pietreanu, cuprins de remuşcări, care a scris piesa în preziua concertului, la sugestia lui Cornel Diaconu), “O singură poveste – bărbatul şi femeia” (un mai vechi cântec de Andrei Păunescu, adaptat special pentru aceste spectacole).

• Evenimente: La Casa Studenţilor din Bucureşti s-a desfăşurat primul dintre evenimentele organizate în intervalul dintre Sfântul Valentin şi Dragobete (14-24 februarie 2011), în care stau armonios alături muzica, poezia, umorul, proiecţiile cinematografice şi atitudinea în apărarea naturii, sub genericul versului lui Adrian Păunescu: “Şi totuşi există iubire”.

• Programul spectacolului: “Depinde totul doar de noi” (Andrei Păunescu + Trupa Totuşi şi Silvia Ştefănescu), “Amintire / Învăţătoarea”, “Acolo unde cred că eşti”, “Singurătate”, “Cântecul îngerului bufon”, “Regăsire”, “Ca un fum de ţigară, sufletul” (Raul Cârstea şi Constantin Neculae), “Antivânătoarea”, “Copil singur”, “Ne fug femeile”, imitaţii la Dan Spătaru, Cornel Constantiniu, Mihai Constantinescu, Tudor Gheorghe şi Zavaidoc, “Între înger şi drac”, “Paharul”, “Azilul” (“Vacanţa muzicală”: Radu Pietreanu, Mihai Napu şi Tică Lumânare), evergreenuri (Silvia Ştefănescu), “O singură poveste – bărbatul şi femeia”, “Haide mamă, haide tată”, “Ce simplu mi-ar fi dacă nu te-aş iubi”, “Figuranţii”, “Şapte mări şi şapte ţări”, “Rană şi cuţit”, “Suntem aroganţi”, “Amor cubist”, “Depinde totul doar de noi” (Andrei Păunescu + Trupa Totuşi).

O singură poveste – bărbatul şi femeia

Dar singura poveste a lumii e aceea

Cu doi actori celebri: bărbatul şi femeia.

Sunt bărbaţi cu caractere drepte,

Sunt femei ce nu pot să aştepte,

Sunt bărbaţi ca marea sau ca munţii,

Sunt femei în aşteptarea nunţii.

Sunt femei de sânge sau de gheaţă,

Sunt bărbaţi de moarte şi de viaţă,

Sunt femei de tropic sau de poluri,

Pentru orice piesă-n orice roluri.

Sunt femei de ură şi iubire,

În prezent sau doar în amintire,

Sunt bărbaţi de rău, bărbaţi de bine,

Sunt femei supuse ori regine.

Sunt bărbaţi de vale, de colină,

Sunt femei ce cântă, scriu, suspină,

Sunt bărbaţi cu suflet care arde,

Sunt femei ascunse-n câte-o carte.

Nu-s cuvinte cât să ne încapă,

Nici în eră, nici într-o etapă,

De la început şi pân-la groapă,

Suntem aer, foc, pământ şi apă.

Andrei Păunescu

Fidelitate, nu sălbăticie!

• Foto şi text: Andrei Păunescu •

În Bucureşti, a mai murit un om muşcat de câini, culmea, chiar în curtea unei Administraţii a Domeniului Public. Când se întâmplă o astfel de tragedie, autorităţile se reped să trimită, repede, cu exces de zel, la ecarisaj, grămezi de animale, ca să vadă lumea că „se iau măsuri”, apoi uită să rezolve problema de fond şi, până la următoarea nenorocire, câinii fără stăpân se înmulţesc, natural, până devin iarăşi un pericol şi fac o nouă victimă. Între nepăsarea cronică şi sălbăticia edililor, să nu uităm că, totuşi, de aceea ne tot autointitulăm specie superioară: ca să fim în stare să oprim măcelul de oameni şi de câini. Altfel, nu suntem cu nimic mai buni, mai puternici, decât patrupedele şi merităm doar o medalie la concursul „Care pe care”. Omul şi câinele sunt făcuţi să meargă împreună, conform nevoii amândurora de celălalt, conform neputinţei de a ne despărţi, de mii de ani. Noi putem oferi animalului motivaţia unică de a se simţi nobil, iar animalul ne poate oferi nobleţea fidelităţii lui fără egal, dacă ştim să-l scoatem din condiţia de vagabond înfometat al oraşelor. Urmele paşilor noştri trebuie să fie precum semnele lăsate în zăpadă de cele două fiinţe, surprinse în imaginile de aici.

Legea golănelii. Marea dezunire de la Mica Unire

Traian Băsescu:

„Dragi români, dragi moldoveni,

daţi-mi voie să vă urez La mulţi ani

şi putere să vă faceţi ţara aşa cum vreţi!”

(Iaşi, 24 ianuarie 2011)

Cât cinism conţine această urare care aruncă, din nou, răspunderea pe altcineva decât pe responsabilul numărul unu al României, care este, din 2004 până azi, Traian Băsescu! I-am spus unui prieten băsist că m-au revoltat cuvintele preşedintelui de la Iaşi, din 24 ianuarie 2011, la fel de mult cum m-a revoltat faptul că fostul marinar nu simte nicio remuşcare, de şase ani încoace, după ce a învins cu sloganul „Să trăiţi bine!” şi nu şi-a respectat cuvântul. Ştiţi ce mi-a răspuns prietenul meu băsist, băiat deştept, dealtfel, dar dispus să justifice prin cuvinte, contra unor favoruri pedeliste personale, eşecul regimului Băsescu? Că lozinca „Să trăiţi bine!” nu a fost o promisiune, ci o urare! Păi pentru urări a fost ales Traian Băsescu şef al statului? De urări ducea lipsă poporul? De dansul preşedintelui, prins într-o Horă a Unirii Sepepiştilor, cu Elena Udrea – buricul coregrafiei, avea nevoie neamul înfometat? Şi, chiar dacă o fi fost doar o urare, nu o promisiune, din punct de vedere pur semantic, fără încărcătură penală sau răspundere contractuală, un şef de stat ar trebui să aibă coşmaruri dacă ţara nu merge bine, nu să tot facă slalom printre dezamăgirile celor mulţi, pe care să le explice prin găselniţe de limbaj sau de situaţie, care, oricum ar fi de abil ambalate, tot ţeapă, tot păcăleală înseamnă. Ca dovadă că lumea a strigat „Vânzător de ţară!”, „Ruşine!”, „Jos Tiranul!”, „Ieşi afară, javră ordinară!”, „Du-te după flotă!”, exact în ziua în care, în loc de unitate, românii au mai simţit cum se mai lărgeşte puţin fisura dezbinării naţionale.

Bazându-se pe aceeaşi logică, potrivit căreia cele bune din ultimii ani sunt meritele sale, ale lui Traian Băsescu adică, iar nereuşitele sunt ale poporului, ale parlamentului, ale opoziţiei, ale mogulilor, liderul de la Cotroceni a început anul 2011 cu această nouă urare a fugii de răspundere, din care rezultă că, dacă o duc rău, românii şi-au făcut singuri necazurile, nu le-au primit, ca un blestem, din partea conducerii în mâna căreia au pus şi încredere, şi deciziile ţării. Când simte că e pe val, preşedintele iubeşte să iasă-n faţă, să se suie pe podiumuri, să acopere pieţele şi să facă băi de mulţime. Când nemulţumirile stau să explodeze, îi e frică, stă pitit, dispare în întunericul neputinţei sale de a lucra în echipă, unde cloceşte noi ieşiri publice, construite pe mesaje diversioniste de găsire a vinovaţilor, pe arătarea cu degetul, pe insulte, pe diversiuni care dispersează ura prăpădiţilor spre tot felul de oameni şi de instituţii, puse în conflict, ca să mai treacă timpul şi să se mai scrugă nişte bani spre gaşca de la vârf.

Golăneala nu numai că a ajuns la putere, dar s-a propagat în toate cercurile concentrice ale vieţii noastre, care au ca punct central Palatul Cotroceni, unde domneşte însuşi Preşedintele Golănelii, fără scrupule, fără jenă, fără cuvânt. De acolo, se întinde permanent unda proaspătă care învolburează Legea Golănelii, de fapt, Legea Niciunei Legi, Legea Fărădelegii. Bunul plac al celor de sus distruge bunul trai al celor de jos. Cine e în stare de şmecheria cea mai mare se ridică pe umerii fraierilor rămaşi jos şi flutură steagul intimidării, al găştii sale, al principiului de aur „Care pe care”, instaurat numai după ce unii au totul la îndemână, iar ceilalţi - nimic, aşa cum s-a văzut, şi de sărbători, când Traian Băsescu, tocmai pentru că nu a reuşit să construiască, de exemplu, autostrada Bucureşti-Braşov, în 5 mandate de ministru al Transporturilor şi în două de preşedinte, a şuntat poporul şi s-a dus, hoţeşte, spre munte, cu elicopterul, aterizând într-un luminiş, ca să evite, pe sus, coloanele de maşini de zeci de kilometri care mai mult stăteau decât mergeau.

Călcarea cuvântului a ajuns o virtute. E tare cel care una spune şi alta face. Important este ca, la sfârşit, şmecherul să poată concluziona: „I-am făcut!”. Pare ridicol să mai aminteşti, în România, că preşedintele ţării a promis acum câţiva ani că demisionează în cinci minute dacă Parlamentul îl suspendă şi n-a făcut-o, deşi Parlamentul l-a suspendat. Pare deja o obsesie personală când unii amintesc faptul că Traian Băsescu l-a declarat, mai demult, „Şeful mafiei personale a lui Adrian Năstase” pe Gabriel Oprea, pe care, de îndată ce l-a văzut dezertând din PSD, l-a numit ministrul Apărării. Pare o moară stricată gura celui ce nu uită şi spune că Traian Băsescu a promis că nu va candida la Preşedinţie şi că îşi va termina mandatul la Primăria din Bucureşti şi a făcut imediat invers. Pare jenant să mai discutăm că, în ciuda evidenţei, a filmului, Traian Băsescu a spus că nu l-a plesnit pe copilul venit lângă scenă, în campania electorală şi lumea s-a luat după vorba plină de tupeu, nu după realitatea văzută de toţi, votându-l masiv pe mincinos. Pare penibil să mai amintească oricine de grosolăniile sau ilegalităţile şefului statului, de la „Ţiganca împuţită” căreia i-a smuls telefonul, până la ziaristul „Găozar”, de la „Suie-te pe masă!” până la „Cântă tu Hora Unirii şi eu dansez”, de la autorepartizarea casei din strada Mihăileanu până la izolarea de liderii europeni care fug de şeful statului român ca de râie, şi atâtea altele.

A ajuns probă eliminatorie pentru rămânerea la putere călcarea legii, pe care, înaintea tuturor, puterea însăşi statului ar trebui să o respecte cu sfinţenie. Călcarea legii putea fi acceptată, moralmente, doar în vremurile haiducilor sau ale regimurilor totalitare, când legea era strâmbă în fond, iar poporul nu putea rezista decât călcând-o. Dar acum? Acum, în plină Europă Unită, noi modificăm Codul Fiscal la jumătatea anului, inventăm taxe şi reglementări noi care fac oamenii să se bulucească la cozi, pentru ca apoi regulile să se schimbe iarăşi, din lipsă de judecată şi de aplicabilitate, tăiem fără discernământ salarii şi pensii, tăiem banii mamelor pe care abia le convinseserăm să îşi recapete plăcerea de a avea copii, protejăm infractori dovediţi şi construim fraze explicative în loc de autostrăzi.

După şase ani şi mai bine de preşedinţie, Traian Băsescu a vorbit şi la Focşani, tot de Ziua Micii Uniri şi tot în fluierăturile şi huiduielile mulţimii, despre „obiectivele de viitor” ale României? Dar ce a păzit domnia sa, în mandatele de până acum, având guvernele sale la butoane? Ar fi trebuit deja să vorbească de realizări, nu să o tot ţină înainte cu pretextele interne şi cu criza mondială, din care a ieşit toată lumea civilizată, în afară de noi. Ce noroc să ai parte de o criză planetară, pentru un lider care habar n-are să conducă! Invocând, mai nou, liceele focşănene, preşedintele a pus din nou în tabere opuse categorii largi, pe care le vrea învrăjbite (tineretul şi bătrânii cu aşa-zisele pensii nesimţite), ca oamenii să îşi ocupe timpul certându-se şi să nu vadă problemele de fond încurcate de regimul Băsescu. Noua diversiune, aruncată pe piaţă, face parte din aceeaşi serie binecunoscută de rafale de praf în ochi, în urma căreia ar trebui să se urască între ei mogulii şi săracii, militarii şi civilii, tinerele mame şi angajaţii superfiscalizaţi, diaspora şi românii de acasă, sinistraţii şi asiguratorii, elevii repetenţi şi premianţii, chelnerii şi savanţii, oamenii de rând şi ziariştii, pensionarii şi angajaţii etc.

Puţine erau momentele pe care românii să le respecte şi în care să se abţină să huiduie. Ziua Unirii – printre ele. Acum, preşedintele Băsescu a reuşit performanţa să-i facă pe oameni să huiduie şi să fluiere şi la Ziua Unirii, în 24 ianuarie 2011. Şi a mai reuşit performanţa să producă un haos mai mare decât cel din timpul regimului Emil Constantinescu-CDR, din care a făcut şi el parte, arătându-şi, de pe atunci, colţii de învrăjbitor naţional. Strigătele şi pancartele mulţimilor, etalate inclusiv în timp ce se intona Imnul naţional: „Cuza – Unire, Băsescu – învrăjbire!”, „Huo!”, „În ’89 ne pupaţi tălpile, acum…” (militarii), arată că mizeria, sărăcia şi disperarea sapă la temelia simbolurilor şi le trimit în ruină.

Dar trebuie să îi dăm dreptate şi preşedintelui Băsescu: cum să nu se simtă confirmat, dacă, după toate acestea, petrecute în ani şi ani de preşedinţie, el se mai află încă în tron şi nu-l mişcă nimic de-acolo? Înseamnă că românii chiar merită să aibă ţara pe care şi-o doresc - ţara pe care, iată, şi-o fac singuri – suportând, realegându-şi liber şi iar suportând un Preşedinte al Golănelii de Partid şi de Stat.

• Desen şi text de Andrei Păunescu

Sport • Şabloane de scuze în loc de performanţe

Nu mai e mult şi reîncepe fotbalul. Ne bucurăm din reflex, dar, în afară de îngheţul şi apoi de clocotul în sucul propriu al campionatului intern, nu prea mai avem către ce să privim cu bucurie şi cu speranţă. Dacă ne uităm la clasamentele internaţionale, ne apucă jena că nu am fost niciodată atât de jos, la nivel de naţională. Am ieşit dintre primele 50 de echipe ale lumii şi ne prindem în horă cu Gabonul şi Hondurasul. Egiptul şi Ghana ne privesc de sus şi ne mai rămâne doar consolarea că foste echipe de podium european sau mondial, Belgia şi Polonia, au ajuns şi mai rău. Dar măcar ăia se ocupă cu ceva economie în ţările lor. În cupele europene, nu mai existăm! Niciun fir de iarbă românească nu va înverzi în primăvara europeană 2011. Am fost atât de mocofani, încât am pierdut toată agoniseala stelisto-rapidistă de acum câţiva ani, care ne-a adus, pentru un timp, în situaţia să intrăm direct în Liga Campionilor cu o echipă şi cu a doua în calificări. Gata, o luăm de la capăt, de la anul, să ne batem prin tururile preliminare, cu prăpădiţii din mahalalele continentului.

Ne-am obişnuit să folosim scuze standardizate, şabloane penibile de cuvinte, în loc să avem performanţe:

• „Am pierdut, dar nu am fost cu nimic mai prejos decât adversarul!” Ba da, am fost mai prejos, că de-aia am pierdut!

• „N-am avut noroc!” Poate că nu am avut noroc, dar, în sport, norocul se şi primeşte, dar mai ales se şi face şi se hrăneşte din victorii anterioare temeinice!

• „Suntem campionii ratărilor şi ai barelor!” Ce bien stăm! Păcat că tabela de marcaj contabilizează numai golurile, iar clasamentele numai victoriile. Iată de ce nu suntem campioni mondiali.

• „Dacă nu rata cutare în minutul 7, alta era situaţia, altul era rezultatul final!” Evident! Ce mare filosofie e aici? Dar, ca de obicei, al nostru a ratat.

• „Am început bine, dar am terminat prost.” Mai surprinde pe cineva această adevărată strategie românească?

• „Arbitrul ne-a furat ca-n codru! Arbitrii ajută mereu echipele mari.” Dacă nici românii, care sunt fraţi cu codrul, nu se descurcă, atunci de ce ne mai plângem? Şi de ce nu devenim şi noi mari, ca să fim împinşi de la spate de arbitri, de teama că, fără români, competiţiile internaţionale ar rămâne fără audienţă, cum se întâmplă cu Brazilia, Argentina, Italia, Spania, Germania?

Ceilalţi iau cupele, campionatele, trofeele, noi rămânem cu justificările şi cu bucuria cretonoidă a fotbaliştilor noştri, care se felicită şi se îmbrăţişează frenetic, imediat ce arbitrul ne dă un penalty, fără să îşi închipuie că lovitura se poate rata. Şi o ratăm, de atâtea ori. E acelaşi fel defectuoas de a gândi parţial, de a nu duce nimic până la capăt, de a ne mulţumi cu scuzele. Cu nimic, adică. Dar şi aici este loc de un set de clişee ale optimismului: „Din greşeli se învaţă”, „Fotbalul nu se opreşte niciodată!”, „Ce a fost a fost. Nu mai putem schimba nimic. Mergem înainte!”, „Sperăm că, pe viitor...

Emisiunile trece, perlele rămâne (40)

Din puţul fără fund, cu telecomandă

• „Aş vrea să vă spun în încheiere un ultim lucru.” (Traian Băsescu, Antena 3, 24 ianuarie 2011)

Tulburat de miile de huiduieli cu care tocmai venise în urechi de la Iaşi, preşedintele s-a pomenit în aceeaşi atmosferă încordată şi la Focşani, unde a rostit magnificul pleonasm, de Ziua Micii Uniri. Păcat că nu a fost vorba chiar de un ultim lucru înainte de demisie, care nici de data asta n-a venit.

• „La noapte sigur o să am coşmare.” (Andrei Pleşu, TVR1, 30 ianuarie 2011, preluat de Antena 3 în 31 ianuarie 2011)

Dacă a fost vorba de un coş uriaş, de un coş mare, care se aştepta să i se coacă noaptea următoare domnului Pleşu, înseamnă că ne-am grăbit să considerăm zicerea o perlă. Dacă e, însă, vorba de nişte vise urâte, sigur e o perlă, măcar atâta timp cât, în dicţionar, pluralul de la „coşmar” rămâne „coşmaruri”. Dacă e să ne luăm şi după autodeclarata intenţie a emisiunii, realizate de cuplul de intelectuali rafinaţi Gabriel Liiceanu-Andrei Pleşu, de a fi o producţie de „igienă mentală”, ar trebui introdus şi criteriul igienei gramaticale, nu credeţi? Dacă tot sunteţi gânditori subţiri, dilematici...

• „Catolicism versus Ortodoxie! Ce ne poţi spune în legătură cu aceste două religii?” (Lucian Mândruţă, Antena 2, 28 ianuarie 2011)

„Nimic important”, am spune noi, în afară de faptul că şi catolicismul, şi ortodoxia fac parte din aceeaşi religie, creştină, reprezentând fiecare doar o confesiune a marii credinţe în Isus Cristos. E suficient, domnule Mândruţă?

• „Aceste practici staliniste te pune pe gânduri... Nu este în regulă aceste metode pentru nimeni.” (Marian Vanghelie, Antena 3, 27 ianuarie 2011)

Absolut corect! De când am auzit aceste dezacorduri, tot stăm pe gânduri şi nu putem pleca la treabă. S-au împuţinat almanahele?

• „Marea confruntare a lumii mondene.” (Promo la Antena 2, 28 ianuarie 2011)

Noi tot spunem, ei tot nu aud că expresia „lume mondenă” e un pleonasm, fiindcă „lume” e totuna cu „monde”.

• „Folkul înseamnă, probabil, muzica care scoate din esenţa umană cele mai sensibile emoţii... E muzica care o cântăm în limba română... Repet încă o dată.” (Mihai Morar, Antena 2, 27 ianuarie 2011)

După modelul 2 în 1, avem aici o schemă de 4 greşeli în 3 locuri: două cacofonii, o prepoziţie obligatorie lipsă la un acuzativ („pe care”) şi un pleonasm. Răi la gramatică, buni la suflet.

• „Eu sunt un om care nu-i place să se laude singur de lucrurile care le face.” (Paul Bartoş, „Happy Hour”, ProTV, ianuarie 2011, reluare din 2010)

Zău, un actor nu a dat probă eliminatorie de gramatică la intrarea în facultate? Sau, de atunci, a trecut atât de mult timp, încât acordul în caz şi prepoziţiile de la acuzativ nu mai sunt obligatorii?

• „Fondul Monetar foloseşte ţări aflate la ananghine pentru a face experimente.” (Bogdan Hossu, Realitatea TV, 28 ianuarie 2011)

Fiind vremuri pline de tensiuni sociale, sporite de metodele FMI, liderul sindical a suplimentat măcar consoanele, compensatoriu, inventând un cuvânt care dă de pământ cu limba română, aflată la „ananghie”.

• „Eu sunt un om serios, sunt ales dintre mulţime.” (Tudorică Răducanu, Realitatea TV, 26 ianuarie 2011)

Atunci nu mai putem spune nimic: greşelile de limbaj ale exponentului rom sunt validate şi ele, odată cu alesul, de către popor.

• „Mădălin Ionescu: Şi ce-ai mai găsit prin bulendrele Ramonei?

Marius Niţă Cretiniţă: Nu i-am umblat prin bulendre. I-am umblat prin chiloţi.” (Kanal D, „Drept la ţintă, 28 ianuarie 2011)

Nu ne miră că Ramona Gabor, abia venită din America, abia a aşteptat să se laude reporterului cu lenjeria cumpărată peste Ocean. Ne surprinde că s-a întâmplat şi mai mult, că Ramona este mai generoasă şi mai fără prejudecăţi decât îşi putea închipui oricine. Noi credeam că dl Niţă a aruncat doar o privire printre chiloţii tinerei, nu şi că umblat prin chiloţii surorii Monicăi Columbeanu. Asta da ştire pentru „Drept la ţintă”.

• „Dan Nica care în 2009 spunea...” (Realitatea TV, 29 ianuarie 2011)

Nu ştiam că şi domnul Dan Nica a primit aceleaşi drepturi pe care le aveau doar Ion Luca Caragiale şi Biserica Catolică, pentru care se închid ochii şi urechile, cacofonia fiind acceptată. Până ni se dovedeşte aceasta, propunem, totuşi, evitarea cacofoniei de către oamenii de radio şi televiziune.

• „Mi-o fost rău. Am avut tensiune 20 cu 12. Murisem.” (Antena 3, sondaj stradal: „Cum vă descurcaţi cu căldura?”, 14 august 2010)

Iată că nu numai Mântuitorul a înviat din morţi, ci şi un simplu trecător, surprins de reporteri reînviat, după ce tensiunea mare îl răpusese anterior.

• „Cadu şi-a pus capul la contribuţie.” (GSP TV, după Bayern Munchen-CFR Cluj 3-2, 20 octombrie 2011)

Atât de repede şi de împreunat au fost rostite cele două cuvinte, „capulla”, încât au devenit cu totul altceva în gura ştiristului. Apropo: după meciul unic în care nemţii au învins, deşi românii au dat patru goluri şi o pasă decisivă de gol (păcat că două goluri – Cadu şi Panin - şi pasa către Gomez au fost la poarta proprie), patronul Arpad Paszkany a justificat, româneşte, înfrângerea: „Bayern n-a avut ocazii de gol”, iar Radu Naum, în calitate de specialist, a combătut afirmaţia în modul cel mai ştiinţific cu puţinţă: „Nu! A avut situaţii pe-acolo.” La ce le trebuie nemţilor ocazii, dacă românii îşi bagă singuri mingea în poartă? Excepţional! Şi economicos în acelaşi timp, pentru returul în care ne-au bătut la Cluj cu 4-0.

• „E singura soluţie să ieşim din criză, să ieşim din politica care ne-a mâncat zilele.” (Teodor Meleşcanu, Antena 3, 24 noiembrie 2009)

Deşi veche, această cacofonie a distinsului diplomat se distinge ea însăşi prin faptul că e urmată de un verb cum nu se poate mai potrivit: a mânca. Poftă bună!

• „Credeţi că OZN-urile sunt cu echipaj uman?” (Lucian Mândruţă, Antena 2, 31 ianuarie 2011)

Cum să fie cu echipaj uman, nene Luciene, când OZN-urile sunt speranţa noastră că vom da nas în nas cu extratereştrii? Aşa ceva numai Lucian Mândruţă putea spune, fiindcă, întâi de toate, el este pilot şi, deci, specialist în zboruri, şi apoi, el însuşi e, de atâta amar de vreme, Obiect Zburător Neidentificat prin studiourile TV.