20 iulie 2009

Scandalul Spiru Haret e o fâsâială.Vă aştept să vă înscrieţi la Jurnalism

Scandalul din ultimele zile pe tema legalităţii Universităţii Spiru Haret se arată tot mai mult ca o fâsâială, deşi autorii voiau mult mai mult. Voiau ca, din numeroşii studenţi care au venit, tot mai mult, an de an, spre noi, o parte, temătorii, să se înscrie la stat sau la alte universităţi particulare, care sunt pe punctul să falimenteze pentru că nu au condiţiile şi anvergura dela USH.
Datele legale sunt următoarele şi extrem de simple: Jurnalismul la Zi dela USH e ACREDITAT, e OK cu totul, iar discuţia se poartă vizavi de viitorul formelor ID şi FR, pe care încă vor să le saboteze cei care speră şi ei la o felie din colosul USH.
USH e recunoscută prin legea din 2002, iar ordonanţele de guvern (aberante, ilegale, amatoristice) care au încercat să pună beţe în roate au fost RESPINSE de justiţie. Legea Învăţământului e respectată la USH, iar de eventualele formulări ambigue din legi nu e responsabilă USH. Ce se poate mai clar? Vă aştept.

PS: Veste proastă pentru duşmani şi concurenţă: candidaţii vin la înscrieri, în ciuda campaniei jegoase din media şi din spaţiul politic. Numai eu am făcut, luni, câteva interviuri de admitere.

Singurul om căruia îi sunt dator cu adevărat: Adrian Păunescu, la 66 de ani

Iubirea de jos în sus


* Sunt câţiva oameni (nu foarte mulţi) pe care îi iubesc, pe care îi admir, pe care îi respect. În consecinţă, aş putea trage concluzia intimă că le sunt dator, pentru că eu consider o şansă să găseşti pe cine să iubeşti, pe cine să admiri, pe cine să respecţi. E o şansă chiar atunci când ai de-a face cu oameni-gunoaie, pentru că ei te fac să ştii cum poţi ajunge, dacă te laşi alterat. Aşa că vreau, de bună voie, să fiu dator, cumva, şi merituoşilor, demni de iubire-admiraţie-respect, dar şi lăturilor umane, prin iradierea comparativă la care mă expun. Ei pe mine şi eu singur, în faţa lor. Dar tot acest sentiment de datorie, pe care mi-l cresc singur cu ajutorul îngrăşămintelor închipuite pe care mi le picur în solul minţii şi al inimii, este cumva artificial, este o speculaţie, este o forţare, numai din plăcerea de a simţi că am la cine să mă raportez cu o înclinare a frunţii.
* Iubesc ca bărbat, iubesc ca tată, iubesc ca discipol, iubesc ca prieten, iubesc ca rudă, iubesc ca stăpân, iubesc ca întemeietor, iubesc... femeie, copil, artist, amic, soră, mamă, chitară, câine, mâţ, salcie, iarbă, casă. Dar toate acestea am sentimentul că mai mult îmi datorează decât că le datorez. Pentru că depind de mine, sunt create de mine, sunt abandonate sau chemate de mine. Şi mă simt bine să fiu creditor 23 de ore, 59 de minute şi 59 de secunde din zi, până vine secunda în care îmi trebuie organic să mă simt dator, să fiu recunoscător, să mulţumesc, să mă înclin, să spun sărut-mâna, să iubesc de jos în sus. În general, ne urâm creditorii, fie ei bănci de bani sau de sentimente, de gesturi sau de vieţi amanetate. Dar există şi starea sublimă de a datora mai mult decât ţi se datorează, care reconfortează.
* Când mă bântuie această secundă necesară, mă uit în jur, mă uit în mine, mă uit ieri, mă uit poimâine şi nu văd decât un om, cu tot cu umbra sa uriaşă, căruia să îi spun, cu toată inima şi cu toată gura, cu tot sufletul şi cu toată tăcerea, că îl iubesc fiindu-i dator: Adrian Păunescu. Tata. Care azi, 20 iulie 2009, împlineşte 66 de ani. Timp în care a făcut multe, cât alţii niciodată. Timp în care a făcut bine atâtora, încât s-ar putea constitui cluburi de oameni sprijiniţi, lansaţi, salvaţi de A.P., care şi-ar putea desfăşura întrunirile numai pe stadioane sau în pieţe, datorită numărului. Timp în care a făcut doar răul că s-a născut prea mare şi n-a încăput convenabil în ochii, în viaţa, în epocile, în invidiile, în neputinţele unora. Timp în care m-a făcut şi pe mine (probabil că şi asta se poate trece la fapte bune, dar pe din două, cu mama, cel puţin pentru noaptea aceea de august 1968, când au fecundat proiectul uman care tocmai vă scrie).
* Multora, Adrian Păunescu le-a schimbat viaţa. Şi nu mă refer numai la cei care au avut un alt orizont, postpăunescian, după o poezie, după un articol, după un cenaclu, după o emisiune, după un curs, după o vorbă de duh, ci mai ales la cei care şi-au completat viaţa cu o casă, cu o carieră, cu un repertoriu, cu un nume, cu o butelie, cu o ieşire de sub interdicţie sau de după gratii, în urma intersectării cu tatăl meu, cu puterea, capacitatea şi dorinţa lui de acţiona, de a face bine.
* La sărbătoarea de aseară, 19/20 iulie 2009, unul dintre zecile de invitaţi, Adrian Cioroianu, a spus că se bucură să îl cunoască, întâmplător, în fine, personal, la Adrian Păunescu în curte, pe doctorul Ioan Puşcaş (unul dintre invitaţi), medic care l-a operat de ulcer pe tatăl său, acum zeci de ani, familia Cioroianu ştiindu-l pe Puşcaş din revista Flacăra. Tot aseară, la aniversarea în avans a tatălui meu, doctorul Paul Finescu, venit din America, unde trăieşte de aproape un sfert de veac, a vorbit despre viaţa sa în libertatea de peste Ocean, pe care şi-a dorit-o dintotdeauna, şi la care a ajuns în urma sprijinului lui A.P., care l-a ajutat să lucreze peste hotare, când hotarele erau aproape ferecate. La concertul trupei "Totuşi" dela Covaci (Timiş) de acum câteva săptămâni, organizatorul Octavian Stăncioiu a spus că şi-a cunoscut soţia la un Cenaclu Flacăra dela Herculane, de acum mai bine de zece ani, iar astăzi are o familie care nu ar fi existat dacă el şi ea nu ar fi fost fani ai Cenaclului Flacăra. Un om foarte drag mie mi-a spus că a trebuit să dea explicaţii imediat după apropierea de mine, pentru că unii prieteni vechi strâmbă din nas: Andrei? Fiul lui Păunescu? Nasol! Comunism, ceauşism... şi alte asemenea tâmpenii bolnave, răsuflate, fâsâite din ură şi din impotenţă, mestecate de alţii şi luate ca atare de tot felul de frustraţi, inhibaţi, rataţi, complexaţi, umflaţi cu vid şi uscaţi în propriul deşert! Acel om drag mie m-a rugat să găsesc o cale să ajungă să facă un tratament, după metoda Pavel Kozak, care rezolvă miraculos aproape orice afecţiune dermatologică. Şi am dat de Petre Kozak în Bucureşti, strada Plantelor (Petre este fiul şi urmaşul la cabinet al marelui descoperitor, dispărut acum câţiva ani), care a oferit tratamentul cuvenit şi a rezolvat problema. Şi i-am spus pacientului -omul drag - să le transmită vechilor amici cârtitori că în asta a constat ceauşismul tatălui meu: să îl ajute să se lanseze şi să supravieţuiască pe Pavel Kozak, în timpul ceauşismului, prigonit tot de ceauşism, desigur, apoi recunoscut drept cercetător tot de ceauşism, ca să aibă generaţiile următoare cu ce să îşi trateze mâncărimile de piele, în timp ce îi ascultă pe unii cum vorbesc în clişee despre ceauşism şi strâmbă din nas la auzirea numelui Adrian Păunescu. Iar Kozak este unul dintre miile de cazuri în care A.P. s-a implicat, care acoperă domenii ca sănătate, muzică, sport, ştiinţă, presă, literatură, cultură de toate felurile, deşteptare a minţilor, civilizaţie, justiţie şi atâtea altele.
* Dau aceste exemple, alegând la întâmplare dintre mii şi mii, ca să fac legătura între irealitate şi realitate, între vis-intenţie şi viaţă propriu-zisă. Adrian Păunescu are meritul că a creat nenumărate realităţi, mai ales umane, care funcţionează, care rezistă, care au substanţă, care demonstrează valoare şi produc bine şi care, desigur, multe dintre ele, după ce merg pe picioarele lor, uită de unde şi din ce stadiu au plecat, înainte de a apela la Adrian Păunescu. Uită cine este tatăl lor moral, care mie - ce întâmplare, ce miracol, ce şansă, ce povară, ce răspundere! - mi-este şi tată de sânge, şi tată de direcţie.
* Mulţi uită. Eu nu uit. La mulţi ani, dragul şi marele meu creditor.

6 iulie 2009

Cucuie onorabile, cucuie meschine

Şi eu, şi prietenul meu Mihai am copilărit între părinţi depărţiţi. Şi eu, şi Mihai ne-am apucat de cântat în adolescenţă. Şi eu, şi Mihai am tot schimbat cartiere, şcoli şi prieteni. Şi mie, şi lui Mihai puţin ne-a lipsit să ajungem la doi metri. Şi eu, şi Mihai îmbătrânim, dând amândoi cu capul de aceleaşi praguri. Numai că unul - venind dinspre risc, celălalt - dinspre prudenţă.

După despărţirea părinţilor lui, Mihai, în goană după familia pierdută, s-a însurat repede, apoi încă o dată şi-nc-o dată, căzând în plasa întinsă de câte-o femeie, sătulă de-atâta derivă. După divorţul alor mei, eu mi-am îmbrăcat în platoşe, ani şi ani, inima schilodită de glanda căsniciei. Mihai a divorţat de fiecare dată, după numai câţiva ani, la fel de amărât, pe cât de amărât mi-am decapitat eu concubinajele, intrate în fundături. Dar el a încercat, măcar.


Eu atât am tot lăsat pe altădată gloria rock şi lansarea folk, încât, dintr-o promisiune, cum am fost, în adolescenţă, am sărit exact peste carieră şi-am ajuns, încruntat, direct în clasorul celor care - ehei! - dacă s-ar fi ţinut, departe-ar fi ajuns! Mihai cântă şi sâmbăta asta, numai zâmbet, la o nuntă-n Chiajna, de toate: şi „Blue suede shoes”, şi „Suntem pe mâna unor nebuni”, şi „Haide-hai să-ţi fac damblaua / Să mă cauţi cu salteaua / Sunt bărbat adevărat / Şi sunt cel mai bun la pat”. Ca orice muzicant care trebuie să ştie orice. Din visele noastre de preamărire pe scenă nu s-a prea ales nimic. Dar el a încercat, măcar.


Din nesfârşitele mutări, pe unde ne-am urmat părinţii, eu am naufragiat în braţele singurului prieten necondiţionat pe care mi l-am inventat şi pe care l-am închis în mine însumi: eu. Chiar şi aşa, am suferit decepţia prieteniei făţarnice, când până şi eu m-am păcălit, m-am minţit, m-am dus cu vorba. Mihai şi-a transformat dezrădăcinările în disperarea de a-şi face imediat prieteni, peste tot, pe viaţă şi pe clipă. A dat la toţi şi a cam uitat să ia, candidând - ca obiect viu de studiu - la capitolul „Prost de bun”, aliniatele „Cum să-mprumuţi de la el fără să se supere că nu-i mai dai înapoi” şi „Cum să ajungă el la parchet în locul vinovatului pe care nu se-ndură să-l toarne”. Mulţii lui amici l-au folosit şi l-au trădat, ştiind că o să lase de la el. Pagubă la mine de neîncredere, pagubă la el de prea multă încredere. Dar el a încercat, măcar.


El a riscat mereu, a construit mult şi a pierdut, din când în când, totul, căutând marea lovitură, care nu i-a venit în buzunar, ci după ceafă. Eu am păstrat tot ce-am construit, întotdeauna. La ce folos risipa lui, născătoare de efort proaspăt? La ce bun parcimonia mea inflexibilă, dacă ne trezim, în fiecare zi, la fel de apăsaţi, el - de teama că nu poate păstra, eu - de spaima că degeaba am păstrat? Dar el a încercat, măcar.


Pe braţele noastre se văd cicatrici: la el, de atac nesăbuit, la mine, de apărare supraaglomerată. Pe streşinile noastre stau, pietrificate, la el, murdăriile atâtor cârduri de pupeze călătoare şi prieteni făţarnici, la mine, oxizi şi licheni pe scutul prudenţei închiderii în sine.


Iar, printre firele de păr, tot mai rare, tot mai albe, ni se văd amândurora, din ce în ce mai bine, cucuiele unei vieţi îndoite. Mai contează care sunt onorabile şi care meschine?