27 septembrie 2009
Răspunsuri la comentarii
* Îţi mulţumesc pentru grijă, dar nu trebuia să postezi aceste citate din Alice Năstase, care nu e o „asta”, ci e o ziaristă de valoare. Puţin mai mult respect se cuvenea, faţă de o femeie care ştie carte mai mult decât poţi duce dumneata toată viaţa, care are studii fara numar şi care este si mamă de copii. Dacă voiam să aflu ce mai scrie sau ce mai face, îi luam revista, îi deschideam saitul sau îi dădeam telefon. Dar recunosc că nu am făcut-o de foarte multă vreme, pentru că nu îmi place să văd cum se degradează oameni si institutii la care am ţinut mult şi cu care nu mai am nimic în comun. Prefer să-mi rămână în minte aşa cum îi ştiam, nu cum sunt, de fapt, sau cum am ajuns.
* De ce să râd la aceste cuvinte ale ei? Ce ar fi atat de amuzant?: "De ce putem iubi un barbat insurat (...)in ce tabara ma aflu acum? Si mi-am raspuns, dupa multe zile de gand si rasgand: in aceeasi tabara dintotdeauna. Acolo unde dragostea isi afirma drepturile mai presus de incorsetari sau conventii. Da, m-am indragostit de un barbat casatorit, dar nu ma simt ca si cum as fi gresit… Nu am gresit, pentru ca el avea inima libera"
" voi avea inca un copil(...) nu a fost o decizie, asa s-a intamplat, si m-ar fi costat prea mult sa ucid o minune, nu mi-as fi iertat-o toata viata. Dar stiu ca m-am gandit cum va fi, o zi si o noapte intruna m-am gandit, apoi i-am spus iubitului meu ca, daca vrea, n-am sa spun niciodata nimic, ca eu voi ramane cu o poveste inventata, ca voi declara lumii ca, atunci cand am fost la Disneyland am cunoscut pe cineva si am avut o aventura, si ca voi avea un copil al meu, si doar al meu".
Comentarii literare şi morale:
- Unele femei, oricât ar fi deştepte sau de talentate (sau poate tocmai de aceea), cred că îşi pot permite orice artificiu pseudologic în text, doar pentru că scriu bine. Dar, la nivel primar, este cel puţin amuzant principiul unor feminine care gândesc aşa: individa care trece pe strada iubitului meu, cu care delatfel nici nu sunt căsătorită, este o curvă ordinară+cocotă+jartea care vrea sa il traga in mocirla ei, pe când eu, dacă îi iau bărbatul alteia cu ademeniri ieftine, ambalate scump, dacă îi sparg căsnicia cu tot cu copil mic în ea, nu greşesc, fiindcă aschuuult de innnimă, nu de convvvenţii. Câte curci s-au putut abţine din râs la perla asta în stare agravantă?
- Unele femei, oricât de mult ar pretinde că sunt oneste, morale, moraliste, purrrre, analiste, deontoloage, sunt gata să îşi justifice, prin aburi lexicali si prin vapori de stilistica, orice minciună, orice imoralitate, orice uzurpare, orice slabiciune, doar ca să le dea cu plus la imagine. Ca din imagine se traieste in presa si in carti. Dar până şi cele mai bune prietene sau fane ale acestor guru-glossy se strâmbă in secret şi râd mut, când li se servesc astfel de demonstraţii iraţionale.
- Ideea cu aventura, născocită salvator (izbăvitor) în Disneyland, pare o glumă ingurgitabilă numai de cei care adoră programele cu Woody şi Porky-Pork. Ştii de ce? Pentru că eu, naiv, îmi imaginam că în Disneyland poţi da nas în nas cu Donald, cu Scooby Doo, maximum cu Speedygonzeles. Dar nu şi că te poate crede cineva că, după întâlnirea din lumea de vis cu aceste personaje, faci şi copii. Dar, după cum ştim cu toţii din literatura si filmografia de specialitate, Alice poate face orice în lumea minunilor, care îi aparţine. Ştii cântecul: „E-o lume minunată, în care veţi găsi / Numai cooopiii!”. Daca lucrurile ar sta asa, ar fi un tratament foarte ieftin pentru milioanele de femei care nu pot rămâne însărcinate şi care dau mii, zeci de mii sau sute de mii de dolari, fac orice, calca legea, fura din maternitati, ucid, otravesc, blesteama, numai ca să aibă prunci. Pai de ce toate astea, cand, cu doar 20-50 de dolari (taxa de intrare în parcul de distracţii) iată cum s-ar putea rezolva problema, cât ai zice „ah!”. Si ai o paleta larga de optiuni, ca eroi de desene animate sunt cata frunza, cata iarba, la toate dimensiunile, dupa gust, cat sulita lui Ivanhoe sau cat maciuca lui Rahan.
- Ce bărbat eşti tu, Dane Toma, dacă stai cu nasul în saiturile de sub fustele viitoarelor mame?
Draga Octavian Stăncioiu,
Mă onorează ceea ce spuneţi şi abia aştept să particip la un asemenea meci al Fortunei Covaci, deschis cu „Doamne, ocroteşte-i pe români!”.
Draga Anonimule,
Mă voi gândi serios la propunerea dumitale („Poate inaugurezi Serbarile de la Covaci, la concurenta cu orgiile de la Tebea, unde amfitrion e nimeni altul decat P...u'”), dar trebuie mai întâi să pricep esenţa orgiilor, să deprind arta de a fi amfitrion şi să manevrez abil legile concurenţei. Dacă mi-ar spune cineva că serbările dela Covaci ar avea (prin absurd) puterea celor dela Ţebea, m-aş grăbi să mă apuc de treabă. Şi poate i-aş cere o consultanţă specialistului P…u, că tot îl întâlnesc atât de des.
24 septembrie 2009
Din puţul cu telecomandă, altă găleată cu nestemate
Emisiunile TRECE, perlele RĂMÂNE
• „Explică-mi, Radu Tudor, de ce e criză politică dacă pică guvernul?” (Dana Grecu, Antena 3, 10 septembrie 2009)
- Întrebarea poate avea o scuză, dar şi aceea forţată, numai dacă a fost retorică. Dar atunci de ce a fost ales nevinovatul Radu Tudor ca martor şi oracol la această nebuloasă a nedumeririlor fără de prihană?
• „Ce vă propune Boc şi ai lui n-o să se respecte.”
• „A fost un dialog ad-hoc pregătit, aşa...” (Dana Grecu, Antena 3, 10 septembrie 2009, către Mona Pivniceru, despre participarea neaşteptată a lui Traian Băsescu la şedinţa CS al Magistraturii)
- Dacă tot n-o să se respecte, ce mai contează că Boc şi ai lui propune? Ne mai putem lega, pe cale de consecinţă, de un oarecare dezacord între subiect şi predicat, care nici măcar nu se pedepseşte conform codului penal?
- Sunt mai bune dialogurile pregătite ad-hoc, pentru că dialogurile prefabricate spontan nu aduc nici audienţă, nici voturi.
• „N-am mai simţit aşa ceva, la o asemenea dimensiune.”(Andreea Creţulescu, Realitatea TV, 14 septembrie 2009, cu Adrian Păunescu în studio).
- Curajoasă mărturie, în direct, de bună voie şi nesiluită de nimeni, trebuie să recunoaştem! Ne-au trecut toate sudorile.
• „Suporterii dinamovişti sunt înflăcăraţi, dar le trec.” (Cristi Borcea, GSP, 10 septembrie 2009).
- Nelămuriri: le trec bastoanele peste cefe sau îi trece transpiraţia rece, să nu rămână iarăşi sub linia punctată care duce tot în afara Liga Campionilor?
• „Sunt greu de abţinut autorizaţiile pentru artificii.”
• „Acum fix 20 de ani, se trăgeau cu gloanţe adevărate.” (Dan Diaconescu direct, OTV, 16 septembrie 2009)
- Cel mai greu e de abţinut otevizarea naţională, strop cu strop, prin truda lui DDD. Dar să nu fim răi şi invidioşi. Munceşte omul pe brânci, noapte de noapte, pentru câteva milioane de euro pe an!
- Dacă era fix acum 20 de ani, înseamnă că, pe 16 septembrie 1989, ar fi început revoluţia, de care noi n-am aflat decât pe 16 decembrie 1989. Dar Dan ştie mai bine. Aşteptăm un serial de 7300 de episoade zilnice a câte 5-7 ore despre asta. Îl poate lua, ca invitat permanent, pe generalul Dan Voinea, în locul lui Luis Lazarus.
• „Dacă tata s-ar trezi şi ar auzi-o pe Maria Ciobanu, ar muri din nou la loc.”
• „Singurul lucru care l-am luat din casa lu’ tata a fost 7 icoane şi 2 tablouri. După aia am luat un Grigorescu şi un Luchian.” (Dragoş Dolănescu, Antena 1, 15 septembrie 2009)
- E bine că fiul îndoliat a plesnit pleonasmul exact pe 15 septembrie. Ne-a adus aminte că e ziua în care reîncepe încă o dată şcoala şi copiii se duc din nou iarăşi în clase. La noi. Nu ştim dacă şi-n Costa Rica.
- Aşteptăm alte 123 de emisiuni, în care fiul de peste mări şi ţări să completeze singurul lucru luat din casa lu’ tata lui, lucru care, din start, se pare că compus din 7+2 obiecte de patrimoniu, plus ce o fi uitat, în direct. Asta dacă nu cumva acel singur lucru este un tabel.
• „Membrii partidului îşi urmează liderul, Vladimir Putin, şi în aceste mici detalii: poartă ceasul la mâna dreaptă.” (Biz bazar, cu Moise Guran, Antena 3, 16 septembrie 2009)
- Bine că nu-l urmează şi în detaliile enorme. Am cădea din nou la estul cortinei de fier.
• „Un caz incredibil din lumea mondenă.” (Mădălin Ionescu, Antena 1, Acces direct, 17 septembrie 2009)
- Dacă am fi răutăcioşi, am spune că nu putem avea pretenţii de limbă corectă dela această emisiune, căreia un coleg frenetic dela Antenă i-a făcut un promo memorabil: „Urmează o ediţie incendiară la Acces dinrect!”. Dar noi suntem buni şi precizăm doar că monden vine direct dela lume.
• „Lumea s-au temut un pic de videoclipul nostru.” (Trupa Zob, Antena 1, 17 septembrie 2009)
- Nu merge, nu se face, e greşit, e eronat, e defectuos, e negramatical, e fals, e câh! Chiar dacă lumea e compusă din mai mulţi oameni, substantivul rămâne la singular. Cu care se acordează verbul. Mai greu decât chitara.
• „A părut că parcă...” (Mihai Gâdea, Antena 3, 10 septembrie 2009)
- La care invitatul, Crin Antonescu, s-a uitat la realizator, încercând să spună că, după „a părut”, ar fi mers orice altă rimă, în afară de „parcă”: barcă, marcă, arcă, libarcă... mai încearcă.
• „Pe drumul E 60, în judeţul Mureş, un autoturism a intrat pe contrasens şi i-a lovit din plin...” (Antena 3, ştiri, 18 septembrie 2009)
- Propunem un schimb echitabil între formulele „din plin” şi „în plin”. Altfel, o să avem parte în continuare de gafe din plin, pentru că teleaştii ne lovesc cu ele în plin.
• „Iar vor apare scurgeri de informaţii (în campania electorală).” (Stelian Tănase, 18 septembrie 2009, Realitatea TV)
- Nu ne interesează ce scurgeri detectează realizatorul-scriitor-moderator-analist-istoric-deontolog gramatical, ci faptul că ele vor apărea (conjugarea a doua, „ea”), nu vor apare (pseudoconjugarea a treia, „e”). Şi ne mai deranjează că poetul Mircea Dinescu, martor tăcut, nu a sancţionat nici abatarea, nici scurgerea.
• „Djokici a irosit o nouă ratare monumentală în minutul 13!” (Horia Ivanovici, Digi Sport, Fanatik Show, Astra Ploieşti-Unirea Alba Iulia, 18 septembrie 2009)
- Asta numai pentru că faza a fost într-un minut cu ghinion, de care nu a scăpat nici realizatorul. Cum ar fi fost să se fructifice ratarea?
• „Sunt ani în urmă de atunci.” (Silviu Ghering, Digi Sport, Fanatik Show, 18 septembrie 2009)
- Trece timpul şi trec şi contorsionările limbii române, prietene Ghering! Emisiunile trec, perlele rămân!
• „Un tren încărcat cu tot felul de derivaţi, benzină, motorină şi aşa mai departe încă nu a explodat nimic la Cluj.” (Mihai Gâdea, Antena 3, 21 septembrie 2009)
- Uneori, sinteza zilei începe clar şi se termină confuz, alteori începe ambiguu şi se termină limpede. Noroc că există şi mâine o ediţie, izbăvitoare. Esenţial este că nu a explodat încă nimic. Dacă am priceput esenţialul, ce ne mai trebuie, ce ne mai luăm de oameni?
• „Se aude şi fanii maghiari.” (Pro TV, Liverpool-Debrecen 1-0, 16 septembrie 2009)
- Probabil că era unul singur, care ţipa cât zece. C-aşa-ai maghiarul.
• „Românii? Sunt pâinea lui Dumnezeu cu oaspeţii. Au fost mereu nişte oameni foarte primitivi!” (mărturii radiofonice de turist din ţara tuturor posibilităţilor)
- Şi iată cum începe osmoza dintre omul primitiv şi omul primitor.
16 septembrie 2009
Totuşi, la botezul unui dac liber, la Covaci
15 septembrie 2009
Din puţul cu perle şi telecomandă
Formularistica de specialitate ar trebui îmbogăţită, prin includerea acestei situaţii în grilele obligatorii pentru obţinerea:
a) permisului de conducere auto,
b) declaraţiei pe proprie răspundere a candidaţilor la demnităţi publice,
c) permisului de port-armă,
d) licenţei de preparare a cârnaţilor de Pleşcoi şi a îngheţatei de Constanţa,
e) tichetului de parcare în reţeaua Dalli-Cocoş-Udrea,
f) caietului de sarcini al licitaţiilor din turism, parcări,
g) eliberarea Furazolidonului şi Gasexului (anti laxaţie, anti-Băs) şi a contraceptivelor, în farmaciile din reţeaua care practică preţuri compensate.
• „Textele domniei sale despre penisuri care intră în anusuri... te aduce în starea de vomă.” (Mihai Gâdea, Antena 3, 3 septembrie 2009)
Textele poate „aduce” starea de vomă şi, dealtfel, orice stare, doar dacă sunt adunate într-un volum (preferabil, cu copertă cartonată), ceea ce le-ar putea da caracter unitar, care ar justifica folosirea abuzivă a singularului.
• „Pe perioada de pocăinţă, părintele va fi monitorizat pe timp nedeterminat.” (Pro TV, 2 septembrie 2009, Cazul Mânăstirea Turnu).
Propunem ca, după perioada de pocăinţă, părintele cu aptitudini erotice să fie monitorizat etern, non-stop, veşnic, totdeauna şi permanent, pe timp determinat. Orice faptă are un timp de prescriere, chiar dacă este vorba despre scene de amor cu dreptcredincioşi sau slujitori ai Domnului de acelaşi sex, filmate clandestin, cu telefonul pus într-o rână, la rezoluţie maximă.
• „Aceasta a rezultat din declaraţia dată de însăşi inculpat.” (Pro TV, 2 septembrie 2009).
Dilema dela ştiri constă în faptul că, dacă, totuşi, inculpatul e femeie? În acest caz, dezacordul fiind doar în propoziţie şi în terminologia legală, nu şi în viaţă, se poate aplica doar o jumătate din pedeapsă, preferabil cu linia peste palmă. Dacă, totuşi, inclupatul este bărbat, pedeapsa va fi întreagă, în genunchi, cu faţa la colţ, pe preş de cânepă. Metodologia nu prevede explicit cum se pedepseşte dezacordul de gen, în cazul persoanelor bisexuale, transsexuale, homosexuale, castrate sau de sex incert şi nici în cazul ungurilor şi englezilor, care au masculinul identic cu femininul.
• „Avionul în care se aflau Madonna, fetiţele sale şi stafful au decolat de pe Aeroportul Băneasa.” (Antena 3, 30 august 2009)
Pluralul s-ar justifica doar în următoarele cazuri:
- dacă Madonna, fetiţele, gărzile de corp, amantul, maseurul şi cabinierele ar fi decolat pe cont propriu şi, cu zbatere personală, s-ar fi îndreptat în stol către Sofia, destinaţia următorului concert al cântăreţei. În acest fel, nimeni nu ar fi fost discriminat, nici în spaţiul aerian românesc, nici în cel bulgăresc, unde megastara s-ar fi putut întâlni, liberă, cu stoluri de cocori. Sau de ciori;
- dacă artista ar fi avut o escadrilă;
- dacă aeronava ar fi fost făcută din bucăţi distincte, care ar putea dovedi că decolează independent;
- dacă avionul a fi fost biplan şi ar fi tras după el o pancartă de tip sul, oricât de lungă, cu numele bărbaţilor care au tranzitat pătuiagul Madonnei.
• „Aş vrea să facem remarca că domnul Geoană a făcut consideraţii doar despre prezidenţiale”. (Bogdan Niculescu Duvăz, Antena 3, 4 septembrie 2009)
Domnului Duvăz i se poate acorda, la cerere, suspendarea pedepsei pentru cacofonie în stare agravantă, numai dacă aduce singurele două argumente agreate de juriu:
1) Politica românească oricum miroase urât şi a fost confundată cu o hazna, după lăsarea întunericului;
2) Româna, fiind o limbă cacofonică, uneori nu poate evita un ligament, decât folosind construcţii artificiale, aşa că când nu ai ce face cacofoneşti cursiv.
• „Lui Gigi Becali i-a revenit iar ideea de a face politică.” (Stelian Tănase, Realitatea TV, 5 septembrie 2009)
Nefiind la prima abatere, Gigi Becali induce în oroare deontologii, atrăgându-i, abil şi răzbunător, în capcana pleonasmului repetat tautologic prin repetiţie: când se retrage, când revine, când abandonează, când se întronează, când candidează, când se detaşeazăcând vinde, când nu, când e la palat, când la stână. Îi sugerăm analistului, scriitorului, teleastului etcetera Stelian Tănase (absolvent de nenumărate clase) să ducă tautologia până la capăt şi, în ediţia definitivă a emisiunii „3 x 3”, să completeze cu „fac 9”, iar în transcrierea non-varietur pe hârtie (pentru neuitare) a acestei opere, să adauge tot lanţul atrofic, după cum urmează: „Lui Gigi Becali i-au revenit iar-din nou-încă o dată-repetat-pentru a doua oară-iarăşi-consecutiv ideea-gândul-judecata-opinia-părerea-conceptul-viziunea de a face politică.”
• „Bătălia pentru titlu continuă să rămână extrem de acerbă” (Telesport, 13 august 2009)
Nici faptul că recordul tautologic a fost realizat în comentarea unui campionat de pocher nu justifică un dublu cumul, obţinut după metoda din supermarketuri: 2 în 1. Această soluţie se poate aplica la gel+şampon, spatulă+oală, tigaie+capac, tampoane+beţişoare de urechi, lavetă+folie aluminiu etc. Dar nu la cuvinte cu sens identic sau asemănător. Oferim, spre pildă, varianta pe dos, ca să se vadă cât de mare a fost trăznaia: „Bătălia pentru titlu continuă să se încheie extrem de normală.”
• „Scorul s-a încheiat 2-2.” (Horia Ivanovici, Digi Sport TV, 16 august 2009)
Mulţumim realizatorului pentru comunicarea concisă a rezultatului dintre Vaslui şi Braşov, căci, dacă ar fi luat-o pe ocolite, ar fi trebuit să ascultăm ditamai cârnatul corect pe româneşte: „Meciul s-a încheiat cu scorul de 2-2”, ceea ce ar fi riscat să iasă din spaţiul emisiunii, sub presiunea publicităţii.
• „Bădescu ia o acţiune solitară pe cont propriu” (Digi Sport TV, 15 august 2009, Ceahlăul Piatra Neamţ-Dinamo)
Încercăm să ne imaginăm cum ar fi fost dacă:
- Bădescu îi lua în acţiunea sa solitară şi pe alţi colegi;
- Bădescu lua acţiunea solitară pe contul antrenorului sau, mai bine, al patronului;
Faza ar fi intrat în orice antologie de umor spontan involuntar, folcloric popular anonim cu autor necunoscut.
• „Un bâlb al celor dela Dinamo” (Horia Ivanovici, Digi Sport TV, 16 august 2009)
Probabil că a fost un faz cu şută pe lângă port, la care tribunul a tresărit, iar bancul de rezerv s-a ridicat în capa osului.
• „Ceahlăul – Dinamo, în direct şi-n exclusivitate numai pe Digi TV!” (Horia Ivanovici, Digi Sport TV, 16 august 2009)
Nu ar fi fost corect nici să fie în exclusivitate pe mai multe canale, nici simultan numai pe Digi. S-a ales varianta cea mai bună. Care trebuie subliniată, până la tautologie.
• „Niculescu, alături de încă doi dinamovişti, au fost cei care îl ajută pe Bonetti (cu traducerea). Ei au jucat în Italia şi au desprins tainele limbii italiene.” (Digi Sport TV, 15 august 2009, Ceahlăul Piatra Neamţ-Dinamo)
- Noi înţelegem să respectăm un fotbalist valoros, dar nu într-atât, încât să folosim pluralul majestăţii, aura mistică, ditirambul legendar: Claudiu au fost... Dacă vorbitorul se referea la mai mulţi fotbalişti, atunci era necesar să folosească simpla conjuncţie copulativă „şi” (în loc de „alături de”) şi se rezolva imediat problema.
- Apoi, când stai într-o ţară străină, mai ales Italia, deprinzi limba de acolo, nu o desprinzi. De desprins lucruri de prin casele italienilor, am tot auzit pe la ştiri cu borfaşi români şi dorim să uităm.
• „Doriţi în străinătate, până la urmă, dinamoviştii a rămas în curtea dinamovistă, să împlinească visul lui Cristian Borcea.” (Digi Sport TV, 15 august 2009, Ceahlăul Piatra Neamţ-Dinamo)
Poate că dinamoviştii nu or fi fost premianţi la gramatică, dar până şi ei ar face întindere de ligamente cerebrale, dacă ar auzi că ei, toţi, băieţii, fotbaliatori fideli, dinamovişti fiind, a rămas – ce paradox! - în curtea dinamovistă! Şi de ce să nu rămână? Nu pentru binele lor, ci pentru a împlini visul profetic al lui Borcea!
• „0-3 era atunci scorul pentru bucureşteni. Scor final, 4-0 pentru Dinamo!” (Costi Prună, Digi Sport TV, 15 august 2009, Ceahlăul Piatra Neamţ-Dinamo)
Nu era, oare, mai simplu, mai puţină scărpinătură cu dreapta la urechea stângă, dacă ni se spunea: „0-3 era atunci scorul dintre Ceahlăul şi Dinamo. Scor final, 0-4!”? Sau: „Dinamo conducea la Piatra Neamţ cu 3-0. Scorul final a fost 4-0.”? Ca să nu pară o răsturnare paranormală de scor, dela 0-3 la 4-0. A trecut anul 1988, când un gol stelist anulat de arbitru a fost acordat, ulterior încheierii meciului, de către preşedintele republicii.
• „Nu-mi plac glumele tăle.” (Prima TV, 14 august 2009)
Nici nouă. Nici când stă să plouă şi e plin de muşti, nici când e furtună şi valurile aruncă spumă pe pupi, la corăbii.
• „Pe drumul străbătut de Victoria Lipan” (Mihai Gâdea, Antena 3, 13 august 2009)
Povestea sinistrului accident dela Scânteia, judeţul Iaşi, unde trenul a omorât 14 oameni aflaţi într-un microbuz, a mutilat retroactiv şi un celebru nume al literaturii române. Numai Mihail Sadoveanu ar putea da dispensă Vitoriei Lipan să devină Victoria. Altcineva nu. Dar, cum Sadoveanu a murit, rămâne cum s-a stabilit în „Baltagul”. Cam asta ar fi sinteza unui oarecare accident lingvistic, care a precedat un grav accident de circulaţie.
• „Urmează ca ulterior să obţinem mai multe informaţii.” (Virginia Pralea, purtător de cuvânt al Poliţiei din Iaşi, Antena 3, 14 august 2009)
Noi am prefera să urmeze anterior, dacă se poate. Iar purtătorii de cuvânt să deţină în buzunarul de la spate, prin ordonanţă de urgenţă, ediţia miniaturală, şcolară, a unui dicţionar de pleonasme, eventual ediţia Rodicăi Sufleţel-Moroianu, Editura All, 2004.
• „Trupurile neînsufleţite ale pasagerilor morţi au fost luate dela locul accidentului.” (ştirile Antenei 3, 14 august 2009, cazul accidentului dela Scânteia-Iaşi)
Avizi de informaţii, noi am fi dorit să ştim ce s-a întâmplat atât cu cadavrele pline de viaţă ale celor decedaţi, cât şi cu trupurile neînsufleţite ale pasagerilor vii. Conform Constituţiei României, republicată, Art. 30 şi 31, privitoare la chestiunea dreptului la informaţie.
• „Dacă nu cumva şoferul a luat-o razna brusc şi spontan.” (Marius Pieleanu, sociolog, Antena 3, 14 august 2009)
Cauzele teribilului accident bulversează totul în cale, chiar şi limbajul. Ce s-ar fi întâmplat dacă şoferul ar fi acţionat calculat şi spontan, deodată, dar nu neaşteptat, subit fără a fi inopinat, fulgerător, însă nu dintr-odată?
• „Să ştim cauzele care au dus la accidente de tipul ăsta, să aflăm etiologia.” (Marius Pieleanu, sociolog, Antena 3, 14 august 2009)
În lipsă de etiologie exhaustivă, noi nu ne mulţumim cu firimituri: vrem să ni se comunice cauzele care au dus la accidente de tipul ălălalt, de tipul acela, de tipul exemplificat şi de tipul indicat. Am avea o privire panoramică asupra tuturor sonorităţilor ligamentale din panoplia cu penisuri. Şi am atinge o etiologie (studierea cauzelor) sănătoasă.
• „Timpul a fost prea vitreg cu noi azi... M-am străduit să fiu cât mai monden.” (Cristi Brancu, Antena 2, 14 august 2009)
Vitreg, nevitreg timpul, rămâne încăpăţânarea cu care vorbitorul ne serveşte ligamentul dintre cuvintele terminate în pul şi cele care încep cu a, ă, e, i (la alegere). În plus, nu ştim cum ar fi fost emisiunea cu Gigi Becali dacă realizatorul ar fi fost mai puţin monden. Ar fi fost selenar? Marţian? Solar? Maritim? Sătesc? Meşteşugăresc? Încă nu s-a stabilit.
• „Pacientul nu a dat suficientă atenţie alimentaţiei, consumând în special dulciuri, astfel că i-a crescut glicerina.”
Acum, ce mai contează, glicerină, gliceride, glicemie? Important este că ne-am adus aminte cu tonţii că trebuie să evităm consumul în exces de zahăr, sare şi grăsimi. Dar să nu evităm oamenii de zahăr, buni ca sarea-n ochi, prăjiţi în grăsimi vegetariene.
• „Au venit mascaţii cu căguli pe făţi şi ne-a masacrat, ne-a omorât de vii.” (mai multe posturi de ştiri, septembrie 2009)
Mai multe nedumeriri:
- „Căguli” şi „făţi” ar trebui să însemne nişte cagule pe feţe de oameni foarte răi, care vin cu duba. Schimonosirea cuvintelor n-are caracter etnic, ci social, penal şi economic şi se face după metoda „maşâna poliţiei”, „mi-e sâlă de gabori”, „trenul cu deţânuţi e pe şâna unu”, „poliţâstul a venit cu căţălu’ lup şî ne-a luat din căşi monezâle din haur şi răţile din saci”, „n-avem, şăfu’, niciun Bemveu şî niciun hAudi de furat; uite, numa un Merţ şî două Dăcii fără certefecate”;
- Am înţeles cum arătau mascaţii cu căguli, dar, dacă, dacă nu ar fi avut căguli, ar mai fi fost mascaţi?
- Unde se mai pot pune căgulile, dacă nu pe făţi? Pe braţ, pe umăr, pe şale, pe puţă? Întrebare de două puncte şi de trei ani, pentru jaf asupra limbii române;
- Am înţeles că au fost masacraţi şi omorâţi nişte vii, dar nu ni s-a spus ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost exterminaţi prin ucidere nişte morţi decedaţi, răposaţi prin pieire, sucombaţi până la extincţie;
- Un miracol s-a întâmplat, totuşi, în direct, la ştiri: acel cetăţean masacrat şi ucis a dat declaraţii pline de viaţă la televizor. E foarte posibil ca minunea să se datoreşte vitalităţii inegalabile a comunităţii ţigăneşti. Se ştie că minorităţile care au impresia că sunt discriminate se scoală şi din morţi ca să-şi apere drepturile şi ca să-şi strige hofurile.
• „Datele care există te duce cu gândul la această concluzie” (Maria Grapini, Antena 3, 3 septembrie 2009)
Un nou caz în care propunem fie plata unei cauţiuni consistente (din dividendele femeii de afaceri), fie suspendarea pedepsei, dacă vinovata aduce dovada că datele la care se referă îi erau atât de compact strânse cu fixativ sub bucle, până la fuziune, încât puteau fi interpretate ca un corp comun, fapt care explică, dar nu justifică, fisiunea gramaticală prin folosirea brutală a singularului, în locul pluralului agreat de gramatica limbii române. Nu se admit scuze care ţin de domeniul de activitate al doamnei Grapini, care nu este neapărat unul lingvistic, ci unul mai degrabă economic. Economic şi în acordul dintre subiect şi predicat, singularul fiind declarat soluţie de criză, căci consumă mai puţine resurse: una e când telespectatorii râd şi alta când râde de tine, una e când angajaţii merg, alta când merge la casierie. E mai ieftin.
• „E normal că Parchetul s-a autosesizat. Problema era ca Parchetul să nu se autosesizeze, pentru că cazuistica ne arată că...” (Cozmin Guşă, Antena 3, 3 septembrie 2009)
Ce e în Guşă o fi şi-n căpuşă, dar cacofoniile nu dau bine, mai ales la un consultant electoral prezidenţial, fost ziarist, fost şef de grup media, fost lider de partid, fost multicandidat el însuşi, care ar putea să-l îndrume greşit pe candidatul Mircea Geoană şi ar putea să nu-l informeze după cum urmează:
- că când vin alegerile trebuie să fii în formă,
- că caţi în dosare orice poţi folosi contra adversarilor,
- că care este mai bun de guşă - mă rog, de gură - câştigă,
- că chiţăiala şoriceilor nu acoperă răgetul de leu rănit al Taifunului Băs, aflat în risipire vizibilă;
- că canarul este preferabil papagalului.
• „E necesar un program de reconversie a locurilor de muncă că până la urmă e nevoie de crearea de locuri de muncă.” (Dumitru Pelican, Realitatea Tv, 16 august 2009)
Păi se poate aşa ceva, tocmai din gura unui fost crainic sportiv, care ne delecta cu transmisii în epoca în care Viitorul Scorniceşti, Victoria Bucureşti, Flacăra Moreni şi, mai ales, Sportul Studenţesc, Steaua şi Dinamo făceau fala fotbalului nostru, într-un play-off select, la care aveau dreptul să spere doar echipele cu branduri grele în dosar: Nicolae Ceauşescu, Miliţia, Securitatea, Nicu Ceauşescu, Armata? Hai, o cacofonie, mai treacă meargă, nu e prima, nu e ultima în mass-media românească! Dar să aflăm că e necesar un program de reconversie pentru că e nevoie de locuri de muncă este mai mult decât suntem noi gata să admitem!
Important
Posturile TV dela care am preluat cele mai multe gafe (Antena 3, de exemplu) nu trebuie să se supere, ci, dimpotrivă, să ia această colecţie de gafe, această adăpare a noastră la puţul lor cu perle ca un compliment. E dovada că le facem audienţă. Ca atare, aşteptăm propuneri pentru o indemnizaţie de fidelitate.
Andrei Păunescu
Tatiana Stepa a distilat mizeria întregii vieţi în bucuria fiecărei zile
- copilăria săracă, în Valea Jiului, printre accidentele de muncă din subteran ale tatălui, în brutalitatea unei existenţe, câştigate prin muncă grea de toţi cei din jur, care, dacă aveau norocul să apuce vii pensionarea, nu mâncau mai mult de un an-doi din pensie, că-i răpunea silicoza;
- căsătoria grăbită şi plină de speranţă, la 18 ani, cu Gabriel Filipoiu, care i s-a destrămat după numai câteva luni;
- trimiterea la muncă, eminamente forţată, în mină, de către cei care au interzis Cenaclul „Flacăra” în 1985 şi i-au pedepsit cântăreţii, obligând-o pe Tatiana la singura variantă de supravieţuire: încărcarea vagoneţilor de cărbuni, cu acea lopată supradimensionată, „inima lui Stalin”, grea şi pentru un bărbat în toată puterea, darmite pentru un trup de femeie de numai 157 de centimetri. Ghinionul ei - nu-i aşa? - că s-a născut într-un oraş în care, dacă minerit nu e, aproape nimic nu e.
Premisele „veseliei” continuă:
- dureroasa alegere a Tatianei, ca mamă, de a nu-i fi, ani şi ani, alături, singurului ei copil, Cătălin Filipoiu, născut în 1981 şi rămas la bunici, la Lupeni, în perioadele când născătoarea lui pleca în turneele Cenaclului (1982-1985) sau după ce ea a venit la Bucureşti, în 1994, să se (re)afirme;
- permanenta căutare a iubirii adevărate, peste care a dat în prea puţine halte ale sufletului ei uriaş şi pe care a plătit-o cu dobânzi mult mai mari decât beneficiile, mereu risipite;
- prima manifestare a unei tumori periculoase, în 1996, pe care nu a operat-o, spunându-mi că, decât să nu mai fie întreagă şi să nu mai aibă speranţa că poate avea încă un copil, mai bine riscă să moară - femeie, decât să trăiască fără posibilitatea unui nou orizont matern;
- accidentele şi lanţul de suferinţe ale familiei: mama - casnică, tatăl şi fraţii - toţi trei mineri, dela care primea veşti mai ales proaste, ce o trimiteau către Lupeni, cu bani, medicamente şi o proteză pentru piciorul amputat al tatălui, sau către Ungaria, unde se stabilise de mai mulţi ani fratele ei mai mic, Dan;
- revenirea bolii, cu violenţă, în 2001 şi, mai ales, în 2004, când i s-au mai dat de trăit cel mult 5 luni, iar ea, Tatiana, acest fenomen al naturii muzicale şi medicale, s-a încăpăţânat să reziste încă 5 ani, în infernale şedinţe de chimioterapie, internări, operaţii, recuperări, tratamente medicamentoase şi diete de păcălire a cancerului, cărora, din păcate, le-a pus de-a curmezişul ţigara, anulând o mare parte din efortul însănătoşirii;
- sesiunea-şoc de morţi din familie dela începutul anului 2008, când Tatiana a făcut de câteva ori naveta între Capitală şi Lupeni, în doar câteva luni, ca să fie alături de tatăl ei, Vasile, de mama ei, Maria, şi de fratele ei, Vasile, la trecerea dinspre suferinţă înspre moarte şi de pe pământ în pământ;
- nesfârşita (parcă) mutare periodică, din casă în casă, din chirie în chirie, după plecarea din Lupeni în Bucureşti: str. Dionisie Lupu – str. Popa Soare – Bd. Brâncoveanu – Str. Năsăud, până chiar în ultimul an de viaţă, căci Tatiana nu a avut niciodată o casă a ei în Bucureşti, desigur, până la mormântul de pe Aleea Artiştilor din Cimitirul Bellu, unde este vecină, în diagonală, în acel scuar, cu Anda Călugăreanu, şi, peste rânduri, cu Vali Sterian, Florian Pittiş şi atâţia alţi oameni ai spiritului;
Premisele „veseliei” pot continua fără număr, pentru că, în afară de talent şi de dăruire, Tatiana a fost una dintre deţinătoarele celui mai bogat zăcământ de suferinţă şi de nenoroc, din câte au fost lăsate pe pământ. Şi, totuşi, aşa cum nufărul creşte, inexplicabil de curat, din noroi, din mlaştină, Tatiana şi-a transformat minereul de amărăciuni şi suferinţe în bucurie de a trăi, până la capăt. Până şi când stătea pe patul de spital, chinuită de durere, în ultimele luni, în ultimele zile, Tatiana avea puterea să fie ironică, să încerce să râdă, chiar dacă, fizic, tentativa unui zâmbet îi era oprită de durere: „Ei, lăsaţi, lăsaţi...”, ne răspundea ea, luându-ne peste picior, când îi spuneam că se va face bine, că va trece şi peste asta, pentru că oamenii o vor cât mai repede înapoi pe scenă, pentru că o cred cea mai importantă folkistă a României.
•
Despre cele triste, amare, dure, nedrepte ale ei, păstrez în memorie şi în jurnale materie cât pentru o epopee. Despre celelalte, mai mult sau mai puţin vesele, încerc să încheg măcar un capitol, ca într-un lanţ eterogen, aleatoriu şi subiectiv de răscoliri.
• Niciodată, Tatiana nu a uitat, când m-a vizitat, să-i aducă boxeriţei mele, Bora, ceva de ronţăit, napolitane sau sărăţele, deşi căţeaua mea îi îngrozise pisica, pe Lucky cea albă, când am trecut odată pe la ele, prin strada Popa Soare, iar mâţa, ca să nu rişte confruntarea făţişă, a făcut, din două salturi, drumul de pe pat până pe tocul uşii şi, de acolo, urgent, până pe dulap, de unde a coborât mult după plecarea noastră, sub jurământul Tatianei că agresoarea canină a părăsit imobilul şi chiar sectorul 2.
• Prin 1996, o cunoştinţă comună a noastră s-a sinucis. Dar nu a murit, pentru că, în graba de a o termina cu viaţa (dezamăgire din iubire, evident!), a luat toate pastilele din sertar, fără să citească prospectele şi să se uite că pe-acolo erau mai mult aspirinuri, paracetamoale, vitaminuri, siroape de tuse şi antibioticoase contra ciupercilor. Ori, din aşa ceva, nu se moare, ci se capătă, cel mult, nişte boli de viaţă lungă pe stomacul zdrelit. După un telefon bâiguit şi agonizant, am mers la fată acasă, am chemat şi doctorul, care, după ce a venit într-un suflet să salveze sinucigaşa, a văzut ce pilule neletale fuseseră ingurgitate şi a rezolvat totul punând-o pe sinucisă să vomite lejer. În acest timp, eu şi Tatiana căutam lapte, noaptea, pentru curăţat burtica deprimată. Pe dinăuntru. Era prea târziu pentru laptele de ieri şi prea devreme pentru lăpticul de mâine, aşa că am umblat pe la toate nonstopurile, dar nu am găsit decât lapte praf, la un butic din Piaţa Domenii. Şi am tras concluzia că nu e bine să te sinucizi noaptea, fiindcă îi pui pe drumuri pe prietenii salvatori, când toate magazinele sunt închise.
• Prima călătorie pe care am făcut-o împreună în afara ţării a fost în toamna lui 1995, când l-am însoţit pe tata în Croaţia, unde fusese trimis de Consiliul Europei, să supravegheze alegerile. Eu eram şoferul micii delegaţii româneşti, iar Tatiana era asistenta-secretară a lui Adrian Păunescu. După un drum greu, prin România şi Ungaria, timp în care am şi cântat, s-au şi dictat versuri, am ajuns în Croaţia, la Zagreb. A doua zi, am atins şi destinaţia finală de pe malul Adriaticii, în localitatea unde A.P. primise mandatul să observe procesul electoral al statului condus de radicalul Franjo Tudjman: Pula. Dă-o-ncolo! Chiar aşa?, am spus cu toţii, când am văzut plăcuţa dela intrarea în frumoasa staţiune. Din toate oraşele şi satele Croaţiei, tocmai asta i-a căzut lui A.P. în responsabilitate? Nici nu putea refuza misiunea, dată de Consiliul Europei dela Strasbourg, prin prietenul său, lordul britanic Finsberg. A şi trimis de acolo, prin fax, o corespondenţă la ziar, pe care a dictat-o Tatianei, cerând iertare cititorilor pentru numele locului din care se vedea obligat să consemneze că trimite articolul. Atunci a găsit Tatiana prilejul să-mi spună că, pe când era mic, Cătălin nu putea pronunţa corect cuvântul „temperatură” şi, dacă era răcit, se plângea că are „telempulă”. Tot în urma acelei deplasări, eu şi Tatiana am păstrat o amintire de care am râs şi-n somn, ani şi ani, pentru că părea extrasă din filme şi gaguri: dela atâta mâncare (fructe de mare, sosuri iugoslave, deserturi de toate felurile), o călătoare preţioasă, aflată în acelaşi microbuz cu noi, plin de europoliticieni fandosiţi, nu a mai rezistat serpentinelor şi stomacul ei plin cu alimente rafinate a redat mediului înconjurător bucatele, după cum urmează: un sfert pe bancheta maşinii, un sfert pe pantalonii diplomatului de lângă ea, un sfert pe gulerul şi pe spinarea unei nemţoaice (care ar fi fost, oricum, la fel de acră) şi ultimul sfert pe marginea drumului, sub cerul înstelat al Coastei Dalmate. Mirosul acelei întâmplări ne-a înţepat nasul până în noul mileniu.
• Tatiana a moştenit câte ceva esenţial dela ambii ei părinţi: talentul muzical (părinţii i s-au cunoscut cântând împreună, la reuniuni), sârguinţa, rezistenţa în faţa suferinţei. Dela tată a moştenit, în plus, şi plăcerea lecturii. Electricianul dela mina Lupeni, originar din Roman, căruia colegii îi spuneau „Doctorul Stepa” pentru că rezolva orice problemă cu imaginaţie şi profesionalism, chema uneori, în zilele de salariu, copiii de pe stradă în faţa porţii şi le dădea 5 lei celor care ştiau cele mai multe versuri din „Luceafărul” lui Eminescu. Mereu cumpăra cărţi mai multe decât ar fi permis bugetul familiei, iar soţia sa, olteancă din Gorj, cu fireasca grijă pentru ziua de mâine a familiei de cinci suflete, îl boscorodea când îl vedea citind: „Ce, mă, dai la facultate?”. Superior, ironic, doctorul Stepa nici nu ridica privirea din cărţile de istorie, de versuri şi de proză, dar răspundea apăsat, neînţeles: „Măi femeie, tu ai auzit, măi, cine e Sincheviţ?”. I se părea un gest suprem de legitimare a cheltuielii pe cărţi să-l invoce pe prozatorul polonez Henryk Sienkiewicz, al cărui nume are o ortografie ce oboseşte şi un erudit, darmite o casnică din Valea Jiului.
• Tatiana povestea, cu dragoste şi cu ironie, cum mama ei, vegetariană convinsă zeci de ani, se ambiţiona să-şi crească propriile găini în curte, pentru cei ai casei. Dar, aproape în fiecare an, venea câte o molimă „neaşteptată” şi omora păsăretul, exact când cheltuiala pe grăunţe şi pâine era făcută, dar beneficiile nu fuseseră culese încă. Tatiana o îndemna, cu binele, cu logica argumentelor, să nu se mai chinuie, să cumpere, când are nevoie, ouă sau carne, că ar ieşi mult mai ieftin şi cu mai puţină muncă. Dar femeia continua, sisific, prăsirea sârguincioasă a găinilor, de care nu se bucura aproape niciodată. Căci venea iarăşi aceeaşi molimă, deşi nimeni nu se alerta că poate începe „aviara gripa” planetară. Maria Stepa se bucura, însă, că are păsăretul acolo şi curtea îi e plină de viaţă. Până la următoarea molimă, care se lăsa cu alte mirări, noi oftaturi şi regrete până la următorul lot de pui de-o zi. Transpusă în lumea spectacolului, această sârguinţă a fost preluată şi de Tatiana, care construia, la fiecare spectacol, un turn care se dărâma odată cu plecarea spectatorilor acasă, pentru a fi reluată construcţia la concertul următor.
•
Cuvintele de mai sus sunt doar câteva aşchii din ceea ce a fost Tatiana, cea care, din toată suferinţa ei, când a auzit că sunt foarte supărat, chiar disperat, mi-a trimis, în 14 martie 2008, un sms care a reuşit să mă mai pună pe picioare: „Eşti OK?”, mă întreba tot ea, care nu era deloc bine, încercând să mă facă să uit indispoziţia mea, care era un fleac, faţă de tragedia pentru care ea deja se pregătise încă din 8 septembrie 2004. Atunci, mă invitase la ea, să-mi arate hainele de înmormântare, pe care tocmai şi le cumpărase - un costum bej din două piese: „Mi l-am luat, să fiu sigură. Mai am de cumpărat o bluză maro, neapărat pe gât. Aşa vreau să fiu îmbrăcată.” Eu şi Magda Puskas i-am sugerat să nu mai vorbească prostii, iar Tatiana ne-a retezat-o imediat: „Nu-mi mai sugeraţi voi nimic, că nu sunteţi dela sugerători!”
Nu credeam, atunci, în 2004, că va mai rezista cinci ani, când i-am aflat diagnosticul fatal.
Nu credeam, în 9 septembrie 1982, că adolescenta care tocmai debuta la Cenaclul dela Făgăraş, avea să devină cea mai impresionantă prezenţă a folkului nostru. Şi nici că eu îi voi scrie despre ea aceste rânduri, ca semn că e muritoare, că e nemuritoare.
Tatiana era un întreg, şi în inimă, şi în creier, şi în voce
O cunosc pe Tatiana chiar din ziua debutului, din 8 septembrie 1982. Până în ultima clipă, când s-a despărţit de partea aceasta a existenţei, a rămas o artistă şi o femeie legată în primul rând de muzică, de scenă. După muzică le-a pus pe toate celelalte. Tatiana a avut o operă unitară, în mai multe trepte, în mai multe straturi, ca un pământ, care are mai multe scoarţe, straturi: a avut cântece care au reuşit să ajungă mai mult la oameni şi cântece care au fost mai izolate, mai puţin deschise, dar nu se vede o diferenţă fundamentală între etapele operei ei. Sunt artişti care compun ceva pentru inima lor şi altceva pentru piaţă, pentru mase. Tatiana Stepa a cântat mereu doar aşa cum a crezut şi nu a făcut concesii comerciale. Poate de aceea, nu a reuşit, nici până în ultima clipă a vieţii, să aibă o casă a ei în Bucureşti. Până în ultima clipă şi-a pus problema existenţei pentru ziua de mâine, pentru că nu a ales nicio variantă de compromis comercial.
Am cântat împreună, practic, toate cântecele ei, de până în clipa când şi-a ales, în ultimii ani, şi un alt drum, şi o altă parte a carierei ei, în afara Cenaclului. Nu numai atât. Piesa “Copaci fără pădure” a fost scrisă într-o noapte de august 1994, în maşină, în câteva minute, pe drumul dintre Cozia şi Râmnicu Vâlcea, la întoarcerea dintr-un turneu în Hunedoara. Eram pe bancheta din spate a maşinii, împreună cu Tatiana. Ea, cu chitara în mână, murmura linia melodică, iar tatăl meu, care se afla pe scaunul din faţă, mi-a dictat versurile, dintr-o suflare. Iar piesa, la primul spectacol al Cenaclului, care a avut loc la Costeşti-Hunedoara, peste alte câteva zile, a devenit, din prima clipă, un hit.
Avem zeci, sute de cântece făcute împreună, compuse de ea, compuse de mine, cântate de amândoi, sute, mii de spectacole alături. Într-un mod premonitoriu, ultima piesă compusă de ea, împreună cu Adrian Păunescu, se numeşte “Mor actorii”, pe care am lucrat-o împreună, am înregistrat-o în 25 ianuarie 2009, la mine în studio. Dealtfel, Tatiana ştia de mulţi ani că este foarte bolnavă şi că este un miracol că supravieţuieşte, pentru că boala o condamnase încă din 2004. Când a venit să tragă piesa, am încercat să înregistrăm şi un alt cântec al ei, aproape uitat, “A fost cândva o ţară”. Nu a putut termina acel cântec. Nu a mai avut putere.
Tatiana a avut – dincolo de toate ghinioanele – o primă şansă, să crească într-o casă din Lupeni în care se aflau cărţi. Deşi oameni simpli, un miner şi o casnică, părinţii ei, mai ales tatăl, iubeau şi munca, şi sârguinţa, şi cuvântul, şi muzica. Apoi, Tatiana a avut, din 8 septembrie 1982, o a doua şansă, cum ea însăşi spunea, să crească la şcoala Cenaclului “Flacăra” şi asta a făcut-o să dorească mereu să nu rămână la nivelul, oricum înalt, la care se găsea, din punct de vedere cultural. Ea a citit tot timpul, a compus mereu, a scris şi versuri şi niciodată nu a crezut că a învăţat suficient. Îmi aduc aminte de un moment de la începutul anului 1996, când, după nişte ani de activitate îndelungată, densă, exclusiv în domeniul muzicii, cu sute de spectacole ale Cenaclului, într-una dintre primele pauze, eu i-am propus: “Hai să înveţi să lucrezi la calculator”. A râs: “Eu şi calculatorul? N-am nicio idee. Nici nu ştiu să-l deschid!” În câteva zile, deja se descurca, iar în scurt timp devenise deja un tehnoredactor bun. Iar asta a fost o a doua profesie pentru ea, de atunci. Şi-a făcut mâna la computer culegând, în 1996, prima mea carte, “Calendarul unui vulcan”, care a şi apărut în 1997. Învăţa teribil de uşor, pentru că avea un fond grozav de inteligenţă şi de sensibilitate, o polivalenţă dublată de o capacitate spirituală de adevărat om de cultură. Nu era doar o interpretă. Interpreţii sunt mulţi şi buni, cinste lor!, dar unii îşi fac treaba doar din buze sau din plămâni. Ea era un întreg, şi în inimă, şi în creier, şi în voce.
Ce bine ar fi fost să nu fie, încă, vremea amintirilor! Ce bine ar fi fost ca Tatiana să fi scris un jurnal al ei, în toate perioadele de viaţă, cele mai multe – grele! Nu l-a scris, pentru că nu a crezut niciodată că va muri atât de repede, deşi ştia că e bolnavă şi îşi lua rămas bun, la fiecare spectacol din ultimii ani, dela oameni, ca la o ultimă întâlnire. Am multe amintiri cu ea, atât din adolescenţă, când eram tineri membri ai Cenaclului, cât şi din anii cât am fost apropiaţi şi am locuit împreună, în casa din str. Dionisie Lupu nr. 84 şi ne-am oferit unul altuia, practic, tot ce îşi pot oferi un bărbat şi o femeie: şi prietenie, şi sentimente, şi colegialitate şi o comunicare cum greu se poate atinge între doi oameni, fie ei foarte norocoşi. În urma celor câţiva ani trăiţi împreună – am şi scris asta, la penultima ei aniversare, de anul trecut, la 45 de ani - nici nu ştiam cum să mă adresez Tatianei: iubită prietenă sau prietenă iubită? Nu ştiu ce a fost mai mult şi poate că asta a fost puterea şi rezistenţa prieteniei noastre, care a durat până în ultima ei secundă.
La înmormântare, nu i-am adus Tatianei flori cumpărate, nu i-am adus lucruri făcute de alţii, ci i-am adus, ca să-i aşez lângă ea, o frunză de salcie din curtea mea, salcia creaţă, pe care a văzut-o şi a iubit-o încă de când am pus-o în pământ. I-am mai adus o carte, la care este şi ea părtaşă, pentru că şi ea este doctor în tristeţe: “Doctoratul în tristeţe”, cu dedicaţia “Ne vom întâlni curând, Tatiana!” Pentru că aşa va fi. Ne vom reîntâlni.
P.S. Imediat după înmormântare, Camelia Radulian, una dintre bunele ei prietene, mi-a spus că Tatiana, înainte de a intra în ultima operaţie, căreia nu i-a supravieţuit, i-a adresat o rugăminte testamentară: i-a dat o poză cu mine şi o scrisoare veche pe care i-o scrisesem şi a rugat-o ca, dacă va muri, să i le aşeze în sicriu.