15 noiembrie 2008
A murit Emilian Onciu
Acum două săptămâni, am vorbit cu Emil Onciu la telefon. L-am invitat şi mi-a spus că vine cu drag la Cenaclul de la Bucureşti, din 24 noiembrie 2008. Mi-a spus, de asemenea că, fiind bolnav grav de ceva vreme - cum ştim cu toţii - va putea călători atâta distanţă, dar numai cu avionul, pentru că drumul de la Satu Mare la Bucureşti îi este inaccesibil altfel.
Acum câteva zile, m-a sunat şi mi-a spus: "Mi-am cumpărat biletele. Acum, e clar: dacă nu mor până atunci, vin!".
Din păcate, trupul nu i-a mai rezistat. În dupăamiaza de 15 noiembrie 2008, Tatiana Stepa m-a sunat şi mi-a dat vestea cumplită. Apoi, la câteva minute - Octavian Bud, colegul şi concitadinul lui Emil de-o viaţă, plângând în hohote. Apoi Emeric Imre. Apoi Găbiţa Mardare... Onciu a murit! Deşi ştiam toţi, de mult timp, că e slăbit, operat, că se stinge ca un sunet de chitară de la final de cântec, că e foarte posibil să primim vestea finală oricând, speram că ea nu va veni, totuşi.
Onciu, ardelean serios şi grav, talentat şi încăpăţânat, cu convingeri şi idealuri, s-a ţinut mereu de cuvânt, mai ales faţă de ceea ce reprezenta relaţia cu publicul şi colegii, cu care a rămas mereu partener, fie ca folkist, fie ca realizator de radio sau de televiziune. A fost, dealtfel, primul artist de pe afişul din 24 noiembrie care m-a asigurat, cu tichetul de avion deja în mână, că va fi la Polivalentă: "Dacă nu păţesc ceva în zilele care au mai rămas, dacă nu cad de tot..." - spunea el, cu vocea baritonală, ceva mai stinsă ca altădată, recunoscând că nu îi e deloc bine, că e mai mereu pe la medici. S-ar fi ţinut de cuvânt până la capăt şi acum, dacă moartea nu ar fi ajuns la el prea grăbită. Nefiind sigur că mai rezistă viu încă două săptămâni, Emil a avut grijă să fie un om de onoare până la capăt, să ne avertizeze că ar putea, totuşi, absenta.
Câtă putere de a-ţi asuma destinul, tragedia anunţată, moartea!
Cine o să mai cânte, ca el, "Voiam să-ţi spun adio, voiam să-ţi spun că ninge..."?
Acum câteva zile, m-a sunat şi mi-a spus: "Mi-am cumpărat biletele. Acum, e clar: dacă nu mor până atunci, vin!".
Din păcate, trupul nu i-a mai rezistat. În dupăamiaza de 15 noiembrie 2008, Tatiana Stepa m-a sunat şi mi-a dat vestea cumplită. Apoi, la câteva minute - Octavian Bud, colegul şi concitadinul lui Emil de-o viaţă, plângând în hohote. Apoi Emeric Imre. Apoi Găbiţa Mardare... Onciu a murit! Deşi ştiam toţi, de mult timp, că e slăbit, operat, că se stinge ca un sunet de chitară de la final de cântec, că e foarte posibil să primim vestea finală oricând, speram că ea nu va veni, totuşi.
Onciu, ardelean serios şi grav, talentat şi încăpăţânat, cu convingeri şi idealuri, s-a ţinut mereu de cuvânt, mai ales faţă de ceea ce reprezenta relaţia cu publicul şi colegii, cu care a rămas mereu partener, fie ca folkist, fie ca realizator de radio sau de televiziune. A fost, dealtfel, primul artist de pe afişul din 24 noiembrie care m-a asigurat, cu tichetul de avion deja în mână, că va fi la Polivalentă: "Dacă nu păţesc ceva în zilele care au mai rămas, dacă nu cad de tot..." - spunea el, cu vocea baritonală, ceva mai stinsă ca altădată, recunoscând că nu îi e deloc bine, că e mai mereu pe la medici. S-ar fi ţinut de cuvânt până la capăt şi acum, dacă moartea nu ar fi ajuns la el prea grăbită. Nefiind sigur că mai rezistă viu încă două săptămâni, Emil a avut grijă să fie un om de onoare până la capăt, să ne avertizeze că ar putea, totuşi, absenta.
Câtă putere de a-ţi asuma destinul, tragedia anunţată, moartea!
Cine o să mai cânte, ca el, "Voiam să-ţi spun adio, voiam să-ţi spun că ninge..."?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)