Nici cosmetizare, nici negare, nici lăutărism

Ori ne lăudăm prea mult şi ascundem praful sub preş, ori ne desconsiderăm prea mult şi ne facem singuri preş, aruncându-ne cu praf în ochi, dacă nu găsim pe alţii, străini, s-o facă. Ne este cel mai greu să mergem pe mijlocul coridorului, pe unde trec cei lucizi, care nu dau cu capul nici în peretele trufiei, nici în cel al umilinţei. Luciditatea ar însemna să ne ştim puterile, defectele, dar şi vocaţia, şi să le privim pe toate construind şi îndreptând, nu stând cu fruntea fie în nori, fie în mocirlă.

Despre lauda de sine, cea care poartă cosmetizarea la catarg, nu este nevoie să spunem decât că plăcerea autogâdilării ne-a făcut să ţinem minte, încă din istoria străveche, numai ce ne-a convenit din referinţele unuia dintre primii specialişti antici, Herodot, căruia îi preluăm, cu pieptul umflat, citatul despre strămoşii noştrii, geţii, care erau “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci...”, ascunzând sub covor continuarea istoricului, care mai spusese: „... dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi... La ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viaţă”. Între cele două extreme – care sunt fie fardul excesiv, fie neîngrijirea excesivă - ni se dezvoltă, spre prea bine sau spre prea rău, autopăcăleala în evaluarea adevăratului nostru profil, de individ sau de neam.

Nu e bine, fireşte, să privim în oglindă numai părţile care ne plac, dar nu e bine deloc nici să facem abuz de un pseudospirit autocritic, care ne poate transforma şira spinării în zgârci şi creierul în canal colector de scursori. Să recunoaştem ce este rău în noi, dar să nu alegem doar răul despre noi. Adevărul cosmetizat înseamnă mutilare, dar adevărul înnegrit cu voia nu înseamnă nicidecum soluţia pentru luciditate şi supravieţuire demnă. Adevărul este dulapul incomod, cu mai multe nivele, pe care stau şi bunele, şi relele, ca în orice construcţie omenească, şi aşa trebuie să îl păstrăm, nu aruncând rafturile cu păcate sau cu virtuţi, în funcţie de dispoziţia, când narcisistă, când sinucigaşă.

Ca să fim credibili, atunci când ne facem autoportretul, trebuie să spunem despre toate ale noastre, încărcându-ne inima cu energia pozitivă pe care o naşte încrederea în calităţi şi stând de gardă în faţa propriilor păcate.

Cum să nu ne apuce ruşinea, când aflăm că atâţia români au spus despre români, de-a lungul vremii, că sunt ombilicul planetei, că nu-i nimeni ca românul de harnic, de deştept, de frumos şi de drept, când ştim că, de-o istorie încoace, abia ne ţinem pâinea, apa şi frontierele, abia ne ducem paşii pe pământ, încercând să-i facem pe străini să ne localizeze pe hartă şi să nu mai confunde Bucureştii cu Budapesta?

Dar cum să nu ne apuce revolta, când vedem cu câtă plăcere, aproape patologică, unii români vorbesc despre români doar ca despre o hazna a viciilor, a strâmbătăţii, a murdăriilor, a brutalităţii?

Selecţia echilibrată şi echitabilă este marea problemă a oricărui portretist, istoric, cronicar, analist sau moralist, chiar dacă, de cele mai multe ori, e bine să fim mai atenţi la cele rele, ca să ştim că le avem de transformat în bine, ca o apă desalinizată, care poate astâmpăra setea.

Cantemir şi portretul tendenţios al românilor

Dimitrie Cantemir este unul dintre cei care au căzut în acest hău, al supradimensionării defectelor propriului popor. Nimeni nu contestă talentul scriitorului-muzician-istoric-domnitor, din „Descrierea Moldovei”, dar să nu uităm că lucrarea aceasta a fost scrisă direct într-o limbă străină şi că istoria nu înseamnă, întâi de toate, talent literar şi pamflet, ci adevăr, oricât de sec ar fi el. Suntem plini de defecte, ştim asta, dar, „Defectele moldovenilor”, identificate de Cantemir, nu sunt decât o parte din ceea ce ar fi trebuit să fie portretul întreg al unui neam care, dacă nu ar fi avut şi uriaşe calităţi, ar fi ieşit din istorie, atât fizic, cât şi cultural:

„Învins de argumentele acestei iubiri de adevăr, mărturisesc sincer că, în afară de credinţa ortodoxă şi de ospitalitate, cu greu am putea găsi printre moravurile moldovenilor ce să lăudăm pe bună dreptate. Toate viţiile care se întâlnesc la ceilalţi oameni stăpânesc şi pe moldoveni, dacă nu totdeauna în mai mare măsură, cu siguranţă însă nu în mai mică; calităţile lor, dimpotrivă, sunt rare şi, cum sunt lipsiţi atât de o bună învăţătură, cât şi de exerciţiul virtuţilor, cu greu vei găsi un om care să strălucească prin virtuţi faţă de ceilalţi, afară doar dacă l-a ajutat o fericită înzestrare din naştere”;

„Îngâmfarea le este mamă şi trufia, soră”;

„În general, sunt îndrăzneţi şi gata de ceartă, totuşi repede se potolesc şi se împacă cu adversarul. Vorba duel nu le este cunoscută. Ţăranii rareori ajung de la vorbe la arme; închid gurile mai slobode ale semenilor lor cu ciomegele, cu vergile şi cu pumnii”;

„Sunt glumeţi şi veseli, iar inima nu o au prea departe de gură, dar, aşa cum uită lesne duşmăniile, tot astfel nu păstrează prea mult prieteniile”;

„De la beţie nu se dau în lături, nici nu se prăpădesc după ea; plăcerea lor cea mare este totuşi să întindă mese de la a şasea oră din zi până la trei noaptea, uneori chiar până în zorii zilei, şi să se îndoape cu vin până varsă”;

„La primul lor atac se arată totdeauna foarte aprigi, la al doilea moi, respinşi şi de astă dată, rareori îndrăznesc să atace şi a treia oară. Totuşi, au învăţat de la tătari să se întoarcă din fugă şi cu acest meşteşug nu o dată au smuls victoria duşmanului învingător”;

„Cu învinşii sunt când blânzi, când cruzi, după cum îi îndeamnă firea lor nestatornică”;

„Nu cunosc niciun fel de măsură: când le merge bine, se îngâmfă; când le merge rău, se descurajează. La prima vedere, nimic nu le pare greu; dacă se iveşte cea mai mică greutate, se tulbură, nu ştiu ce să facă şi în sfârşit, dacă văd că încercările lor sunt zadarnice, sunt cuprinşi de căinţă, târzie însă, de ce-au făcut. Lucrurile stând astfel, nu se poate atribui decât deosebitei şi nerăitei providenţe divine faptul că Imperiul Otoman, atât de mare şi de înfricoşător, după ce a răsturnat prin lupte întreaga stăpânire a romanilor în Asia şi într-o bună parte a Europei, după ce a supus cu sabia Ungaria, Serbia, Bulgaria şi nenumărate alte regate şi după ce a subjugat cu forţa neamul cel preaînţelept al grecilor, n-a putut să silească un popor atât de necultivat şi de slab a primi supunerea cu sabia şi, deşi acesta a îndrăznit de-atâtea ori să scuture jugul primit de bunăvoie, ei i-au lăsat neatinse şi nevătămate rânduielile politice şi religioase”;

„Moldovenii nu numai că nu iubesc învăţătura, dar aproape toţi o urăsc. Nici măcar numele ştiinţelor şi artelor nu le sunt cunoscute. Ei cred că învăţaţii nu pot fi cu mintea întreagă în aşa măsură, încât atunci când vor să laude ştiinţa cuiva, spun că a ajuns nebun de prea multă învăţătură”;

„Boieroaicele sunt frumoase într-adevăr, dar cu mult mai prejos în frumuseţe decât femeile din popor; acestea le întrec în frumuseţe, dar de cele mai multe ori sunt uşuratice şi pline de năravuri destul de ruşinoase. Unele beau bine cât sunt între pereţii casei lor, dar în public rareori vei vedea o femeie beată”;

„Sunt oşteni buni şi aprigi, dar în acelaşi timp fără astâmpăr şi nestatornici: dacă n-au vreun duşman din afară, din pricina trândăviei lesne se strică şi pornesc a se răzvrăti împotriva căpitanilor lor şi nu rareori împotriva domnitorului însuşi”;

„Fac dese furturi şi tâlhării şi, dacă năvălesc în ţinuturile tătăreşti, spun că nu au răpit bunurile altora, ci că le-au luat înapoi pe-ale lor” şi atâtea alte fragmente.

E ceva din noi înşine în textul lui Cantemir? Ar fi absurd şi nedemn să nu recunoaştem. Dar unde este binele din noi? Autorul îl cam îneacă în noroi, pentru că vanitatea artistului Cantemir răpune mândria românului Cantemir, iar fostul domn îşi deschide şi îşi înstrăinează sigiliul sufletului pentru gloria literară şi pentru supravieţuirea îndestulată, la o curte străină. Este de subliniat marea diferenţă de atitudine, nu numai dintre domnitorul Constantin Brâncoveanu (care a preferat să moară, împreună cu fiii săi, decât să se lepede de credinţa sa), şi domnitorul volatil de atâta cultură şi polivalenţă, Dimitrie Cantemir, ci şi între Cantemir şi Titu Maiorescu. Dimitirie Cantemir (1673-1723) observă, cu vinovată şi cinică detaşare, lipsa de învăţătură a poporului său, dar, deşi este domnitor al Moldovei în două rânduri, pleacă să trăiască supus, ca umil consilier al ţarului rus Petru I, pe când Titu Maiorescu (1840-1917), care, ca tânăr posesor al unui doctorat în Germania, este invitat să îşi continue cariera universitară în Apus, revine grabnic în ţară să construiască instituţii de cultură şi de învăţământ.

Din cartea lui Cantemir mai reiese, însă, şi că tot ce e rău la moldoveni, la români adică, ar fi din ei înşişi, iar tot ce este bun ar veni de la natură, de la prea buna providenţă, de la Dumnezeu, din exterior adică: frumuseţea femeilor şi norocul nostru de a nu fi fost distruşi de turci, care supuseseră şi trecuseră prin sabie două continente, dar pe noi ne lăsaseră, inexplicabil, cu laţul mai puţin strâns peste grumaz, peste turlele bisericeşti şi peste tronurile domneşti.

Noica despre „lăutărismul” din cultura română

Dealtfel, Cantemir este sancţionat, aspru şi inteligent, aparent doar din perspectivă culturală şi ştiinţifică, de către gânditorul Constantin Noica, în articolul „Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus asupra situaţiei spiritului în cele trei ţări româneşti” (scris în 1973, la 300 de ani de la naşterea lui D.C., şi apărut abia peste două decenii, postum, în revista „Viaţa Românească” nr. 1 din 1993, şi în volumul „Despre lăutărism” din 2007). Noica îl consideră pe Cantemir vinovat de lansarea unei lucrări cu pretenţii ştiinţifice, fără precizarea surselor, izvoarelor, şi mai ales de impunerea spiritului păgubos de „lăutărism” în cultura română, prin practicarea unei multispecializări facile, care duce inevitabil la pierderea forţei intelectualilor specializaţi într-un singur domeniu, de care o cultură are atâta nevoie. De remarcat este că Noica nu contestă partea de adevăr din textul lui Cantemir, ci subliniază nevoia unui echilibru dintre bine şi rău, în orice analiză:

„Cantemir ne-a dat un fel de model al omului de cultură român, dar modelul acesta, bun în el însuşi, are o contraparte tare proastă. (...) Într-adevăr, când e mare, omul de cultură român nu suportă o singură specializare sau simpla, oricât de adâncită, specializare. Nici Cantemir nu a putut rămâne la o singură specialitate, nici Ion Heliade Rădulescu, nici Hasdeu, nici Iorga în Istorie, nici Pârvan în clasicism, mai târziu în arheologie, nici Enescu în muzică, nici Coandă în materie de invenţii, nici Blaga în creaţie, nici Călinescu în cultură şi critică, nici Moisil în matematici, cu aceeaşi rezervă, în orice caz nici Ştefan Lupaşcu astăzi în filozofie (unde e poate singurul care să dea socoteală de tot corpul ştiinţelor noi), nici, în sfârşit, şi un izbitor relief, acest unic Mircea Eliade.

Că fiind aşa, omul de cultură român pune pe gânduri şi adesea indispune până la critică severă pe specialişti, nu e lucru de mirare...

La treapta imediat mai jos a omului de format mare, polihistorismul creator al românului, deschiderea sa către mai multe lucuri deodată, înţelegerea sa atât de cuprinzătoare, dar acum fără suficientă acoperire, nici creativitate, devin lăutărism (...).

Aş mărturisi mai degrabă că toţi suntem ameninţaţi – şi Dumnezeu ştie dacă scăpăm – de riscul acesta al lăutărismului (...).

Câţiva profesori dela Sorbona, pare-se, ca şi câţiva mari profesori germani – între alţii însuşi Heidegger , care la un moment dat vorbea cu simpatie de românaşi ce trecuseră pe la el, despre die Lateiner, cum spunea el – s-au întrebat uneori ce s-a întâmplat de-a lungul anilor cu tineri de mare talent care-şi luaseră doctoratele la ei. Nu s-a întâmplat mai nimic, li s-ar fi putut răspunde. Unii au devenit buni lăutari în cultura românească, alţii – puţini – au luat contrapartea şi au renunţat să facă orice, spre a nu cădea în lăutărism.

Căci acesta este faptul semnificativ pentru o cultură ca a noastră, prezidată de modelul Cantemir. Un asemenea model poate duce, prin degradare, la lăutărism, dar poate duce şi la anti-lăutărism acuzat, ba până la urmă la refuzul oricărei afirmări culturale, sau măcar la o afirmare voit unilaterală”.

În seria de victime ale lăutărismului sau anti-lăutărismului, ca şabloane simetrice de formare, Noica îi include şi pe excepţionalii săi contemporani, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Mihail Ralea şi chiar Emil Cioran. Cioran, după părerea lui Noica, „se bucură pe ascuns de toate creaţiile, ca şi de toate nedreptăţile şi strâmbătăţile omului, dar nu vorbeşte decât de strâmbătatea ultimă – sau primă -, aceea de a fi om. Prins între îngustimea limbii franceze şi îngustimea unei teme unice, cum este, el nu vrea să fie lăutar. Ştie perfect că are dreptate cu tema sa, dar uită că nu are decât dreptate; astfel că nu vrea să intre în orchestră, în taraful acesta al culturii, şi să cânte, cu sorţii de-a face pe ceilalţi să lase arcuşul din mână şi să spună:

Ş-aşa cântă cu căldură

De stă Oltul şi nu cură.

Îi rămâne numai să cânte un singur cântec, care şi acela e cuprins în versul popular:

Ş-aşa cântă de cu jele

De stă Oltul şi nu mere. (...)

Căci în definitiv marele Cantemir, care nouă ne pare a da modelul cel bun pentru omul de cultură român (când e mare şi el), fusese la propriu în tinereţe un fel de lăutar, pe la ospeţele mărimilor turceşti, unde era invitat în acest scop. Că din talentul lui lăutăresc a ştiut să scoată şi un sistem de notaţie muzicală, şi o primă monografie despre muzica orientală, aceasta îl absolvă de lăutărism la modul propriu. Dar cine ştie? ar spune necruţătorul nostru compatriot; poate că ceva din lăutarul anilor tineri a rămas totuşi în polihistorul şi creatorul Cantemir. (...)

Întorşi astfel la modelul Cantemir, la polihistorismul creator, la lăutărismul a toate simulator şi la anti-lăutărismul a toate negator, până la negarea persoanei proprii şi a culturii româneşti în general, ce putem oare spune despre acesta din urmă? Ce perspective are o cultură, cu răzleţe reuşite mari, şi în rest cu simplu lăutărism cultural, dacă nu cu un adevărat boicot al culturii de către inteligenţe, aşa cum spunea Blaga că se practicase aci boicotul istoriei? (...)

Istoria culturii europene nu rezervă prea mult spaţiu. Ea vrea persoane. Aci, la noi, e mai degrabă un duh plutind peste ape, ceva ca Orfeu, tracul acela chitharist.”

*

Adevărul, oricât de incomod ar fi, trebuie să ne guverneze până la a fi dispuşi la autocritică, dar nu în măsura în care autocriticarea să devină mutilare şi negare cu tot dinadinsul. Doar ştiindu-ne aşa cum suntem, cu partea noastră de geniu, cu partea noastră de eroism, cu partea noastră de banal, cu partea noastră de trădare şi cu partea noastră de mizerie, vom putea supravieţui, acceptând că şi lăutărismul, şi specializarea ne sunt proprii, cum sunt proprii oricărui popor, care nu trebuie judecat niciodată globalist, ci numai prin cazurile sale particulare, care-l transformă în sumă, în întreg. Oricât de înalt sau de prăbuşit ar fi totalul.

Andrei Păunescu

Foto: 1. Cantemir 2. Brâncoveanu 3. Maiorescu 4. Noica împreună cu Adrian şi Andrei Păunescu (1986)