Dezamăgirea nu se prescrie

Fericirea se măsoară în lucruri mici, mai ales când eşti copil şi o jucărie sau o prietenie ţi se par începutul şi sfârşitul pământului.

Eram la sfârşitul clasei a treia, la Şcoala nr. 4 din Bucureşti (în clădirea căreia s-a mutat, mai târziu, Liceul Tonitza), când am aflat că Mihai Vlădescu, colegul meu de bancă şi puştanul pe care-l admiram cel mai mult, a primit aprobarea şi va emigra. Mama îi era deja în Occident, iar el şi tatăl său, după o lungă aşteptare, aveau, în fine, paşapoartele, pentru reîntregirea familiei. S-a făcut întuneric la mine în inimă, iar străzile cartierului nostru, al Capitalelor, de pe lângă bulevardul Ilie Pintilie (azi – Iancu de Hunedoara), Oslo, Roma, Berna, Rozelor, Tokyo şi, mai ales, Londra, mi se păreau fără sens, din momentul în care se pronunţase sentinţa irevocabilă şi executorie, că prietenul îmi va pleca definitiv din ţară. Detestam numele străzii Londra – oraşul escală, în drumul Vlădeştilor spre Canada.

Odată cu acest seism al copilăriei mele, câteva noi fire, dure, mi-au apărut şi mi s-au pietrificat în rădăcinile interioare, iar alte câteva fire ale sensibilităţii mi s-au uscat în inimă. Nu înţelegeam cum de poate hotărî cineva dinafara mea că nu îmi voi mai putea vedea prietenul cel mai bun, pe care îl recunoşteam drept un desenator mai bun decât mine (aproape la fel de bun ca teribilul grafician al clasei, Nicuşor Condeescu). Dar, cel mai dureros, nu mă împăcam cu gândul că el va avea acces, ba chiar permanent, la partea de pământ în care se găseau la magazin, firesc, fără pile şi fără aşteptare, maşinuţe de fier, pe care noi le vedeam, în România, doar în reviste semiclandestine sau pe care le primeau numai băieţii cu părinţi care aveau, printre cunoştinţe, aviatori sau călători sus-puşi.

Într-un fel, înţelesesem deja că lumea era împărţită în două. Nu pricepeam dimensiunea politică, ideologică, doctrinară, militară, economică, dar ştiam şi simţeam esenţialul, în toate nodurile de plâns blocate în gât: “la noi” nu se găseau maşinuţe de fier, iar “la ei” se găseau. Nici nu îmi trebuia mai mult, ca să mă uit cu invidie la Occident, deşi, deja fiind pionier, făcut pe ruinele închisorii ilegaliştilor, Doftana, aflam, tot mai insistent, şi dela şcoală, şi dela televizor, că la noi se construieşte orânduirea cea mai înaintată, cea mai dreaptă, societatea socialistă, multilateral dezvoltată. Atâta timp, însă, cât revistele “Pif” şi “Rahan” veneau din Franţa, cât maşinuţele de fier erau “Made in England” sau în Italia, Olanda sau RFG, iar părinţii îmi erau încă narcotizaţi spiritual după cele câteva luni petrecute în America, în 1970-1971, mi se părea evident că nu la noi e cel mai bine, cel mai drept, cel mai frumos. La noi nu se găseau maşinuţe de fier şi gata. I-am plâns mamei, ore în şir, întrebând-o de ce nu emigrăm şi noi.

Mihai s-a purtat ca un domn, scriindu-mi imediat. Voi reproduce epistolele copilăreşti, cu tot farmecul greşelilor din corespondenţa unor copii despărţiţi, de fapt, de Cortina de Fier, în acel an 1978, în care premierul Italiei, Aldo Moro, fusese răpit şi ucis de “Brigăzile Roşii”, iar Argentina lui Kempes devenise campioană mondială la fotbal:

“Dragă Andrei, am ajuns cu bine la Londra şi abia aştept să o văd pe mama mea. Tu ce mai faci? Mama ta a mai fost în Londra? Dacă nu, scriemi şi îţi voi spune cum este de mare şi de frumoasă. Am văzut un Concord! Sănătate multă la toţi ai tăi şi te rog să o întrebi pe profesoara ta de engleză despre cuvintele acelea care mi le-a spus ea căci le-am uitat. Spunei tovarăşei învăţătoare (Stoian) multe sărutări şi copiilor la fel. Te rog să nu uiţi să le spui! Cu dragoste, Mickey Vlădescu.”

Profesoara TA? Nu profesoara NOASTRĂ? Ca o lance de apaş m-a înţepat în piept detaşarea fostului meu coleg de toate cele pe care le împărţiserăm până cu câteva săptămâni înainte. Profesoara era deja doar a mea. Şi iarăşi i-am plâns mamei că vreau şi eu să plec în lumea în care se văd Concorduri pe aeroport, iar maşinuţele de fier stau pe raft şi aşteaptă copiii să le cumpere. Curând, au venit alte două scrisori, prăpădite substitute ale unei prietenii care se topea ca un cub de gheaţă, aruncat într-o ceaşcă fierbinte de ceai:

“27 iulie 1978. Expeditor: Mihai Vlădescu, 60 Jerome Cres 1607, Stoney Creek, Ontario, Canada. Destinatar: Andrei Păunescu, str Oslo nr 6, sectorul 1, Bucureşti, Romania.

Dragă Andrei, am ajuns cu bine în Canada. Este o ţarară frumoasă şi bogată, dar aici nu am găsit un prieten mai bun decât tine. Deja am vizitat câteva locuri pe aici. Acum sînt într-o tabără şi să şti că mă descurc foarte bine cu engleza. Ce mai faceţi voi? Dar te rog de data asta să îmi răspunzi la scrisoare, nu ca la Londra! Multe, multe sărutări, cu dragoste, Mickey.”

“15 august 1978

Dragă Andrei, am ajuns cu bine aici şi mă simt bine. Te rog să îmi scri! Aici sînt multe locuri frumoase. Te rog să îmi dai numărul tău de telefon, căci l-am uitat. Tu ce mai faci? Multe, multe sărutări, cu dragoste, Mickey.”

Înţelegeam, citind, că, de emoţia regăsirii mamei, Mihai supradimensiona, fără să vrea, Canada, proclamând-o ŢARARĂ. De acolo, până şi numărul meu de telefon - cel mai bun prieten – era deja ghilotinat de uitare. Iar, la întrebarea lui: “Ce mai faci?”, trimisă în plic, care mi-a sosit după câteva săptămâni de drum peste Ocean şi de aşteptare pe la forurile cenzurii noastre bucureştene, răspunsul meu formal: “Bine” ajungea înapoi la Mihai Vlădescu în alte săptămâni sau în luni, când deja puteam fi bolnav sau mort. De tristeţe. De revoltă. De neputinţă. De amărăciune că trăiam într-o lume care se tăia la mijloc, acolo unde se termina capitalismul maşinuţelor rezistente, de fier, şi începea socialismul maşinuţelor de plastic, care se stricau a doua zi. Nu existau, în 1978, fax, e-mail şi messenger, iar telefonul cu străinătatea era un calvar exorbitant, trecut prin filtre, paraziţi şi urechi de tot felul. Existau doar stiloul, plicul, timbrul, gustul amar al lipiciului care rămânea pe buze şi cutia poştală. Care dădea, în fine, vestea cea mare, că mi-au fost trimise maşinuţele de fier:

“11 septembrie 1978, Hamilton, Ontario, Canada

Dragă Andrei, mulţumesc pentru scrisoare şi ca răspuns îţi trimit setul de maşinuţe. Să nu îmi scri până când eu o să îţi scriu următoarea scrisoare pentru că e greva poştei. Miliarde de pupici. Mickey Vlădescu.”

Fiecare scrisoare conţinea un univers, ce se putea reconstrui de la un detaliu: Greva poştei canadiene? Dar ce e aia grevă?, mă întrebam de acasă, unde despre greve nu se vorbea decât la trecut, scrâşnindu-se din dinţi în amintirea regimului burghezo-moşieresc, definitiv lichidat. Mă întrebam şi iar mă întrebam, substituind, zi după zi, maşinuţele reale, cu aşteptarea coletului şi cu imaginea lor din cuvintele de pe vedere. Dar maşinuţele nu au ajuns niciodată.

Fericirea se măsoară în lucruri mici. Nu numai la copii. Pentru mine, ea stătea, atunci, în maşinuţele promise, trimise şi aşteptate, dar oprite de vreun vameş nesătul, de vreun securist abuziv, de vreun poştaş găinar, împotriva cărora nu aveam arme şi recurs. Cu micile lor puteri murdare, aceşti ambasadori nesăbuiţi ai autorităţii epocii, care nu puteau fi controlaţi, au săpat şi ei, surpând temelia zidului dintre lagărele lumii de atunci. Peste acel zid, rămas o urmă pe hartă, după 1989, am trecut, apoi, de zeci de ori. Am ajuns şi în America, şi în Canada, şi în toate ţările din Vest, producătoare de maşinuţe de fier, mai mari sau mai mici, pe care le-am şi condus, peste graniţe tot mai simbolice, peste vârste tot mai împlinite. Dar acei răpitori ai micii mele bucurii din cuibul şi coletul copilăriei mele nu se lasă uitaţi. Pentru că dezamăgirea, ca orice cicatrice, nu se prescrie.

P.S. În poză, învăţătoarea noastră Stoian, cu elevii săi, care mai de care mai fugari prin lume sau prin propriile interioare