Natura, ca o nevastă cuminte, pe care o luăm de proastă

Cu multe dintre lucrurile esenţiale ale existenţei noastre ne purtăm ca şi cu nevasta cuminte, care ne aşteaptă acasă, din orice cocină şi minciună ne-am întoarce, care ne suportă orice, noi crezându-ne şmecheri, iar pe ea luând-o de proastă, doar pentru că s-a făcut mereu că ne crede. Aşa trec, una după alta, greşelile şi iertările vieţii noastre, aşa ajungem să regretăm ceea ce am batjocorit şi am aruncat la gunoi, abia după ce pierdem instanţele stabilităţii noastre. Şi ni se pare imposibil, apoi de-a dreptul firesc, să primim o nouă ultimă şansă, pentru a o lua de la capăt cu dispreţul.
Când resursele pământului păreau fără sfârşit, acum numai o jumătate de veac, am ucis caii, i-am cărat la abatoare, la carmangerii, la pielării, la crematorii, cu camioane pufăind a petrol ieftin. Care ne-au asfixiat plămânii şi ne-au înceţoşat mintea.
Când am descoperit prima gigacalorie, extrasă atomic din centralele pe care, prea târziu, le-am simţit cum ne iradiază fibra şi ne strâmbă copiii, am dărâmat sobele cu lemne, am lăsat munţii nereîmpăduriţi să putrezească sub rumeguş, am abandonat minele sub praful de cărbune, necurăţat de pe streşini, de pe hornurile declarate inutile şi din plămânii minerilor silicozaţi.
Când am muşcat din primele roşii-mutante, umflate cu nitriţi, nitraţi şi coloranţi excitanţi, ca de bordel, am uitat să păstrăm în sân din seminţele vechi, modeste. Şi tare ne-a plăcut să ne păcălim că butaforia are gust, doar pentru că era bine smăcuită şi ostentativ siliconată.
Când ne-a căzut în pahar prima pastilă efervescentă de calciu vitaminizat sintetic, am uitat să judecăm că, dacă imbecilizăm şi mai mult găinile şi vitele cu concentrate, obligându-le să se calce în picioare, în populaţii nenumărate pe metru pătrat, sub neoane, ne vom imbeciliza şi noi, până la urmă, şi nu ne vom mai aminti că au existat curţi cu vite şi păsări nechimizate, că am pus la zid producţia pentru autoconsum pe care abia ar fi trebuit să o încoronăm. Totul - până ce nu am mai avut cu ce bănet intra în supermarketuri şi am dat fuga la ţară, să vedem dacă mai avem vreo mamare retrogradă, dar vie, cu ceva de mâncare în grădină şi cu ceva vietăţi prin coteţ.
Când a apărut cardul, am râs de bancnotă, am arătat cu degetul la fisă, până ce am dat în plâns – faliţi sau datori vânduţi – descoperind că hoţii (şuţi şi bancheri mână-n mână) nu ne mai iau din buzunare, ci direct din cont, direct din viaţă, cu casă şi preş cu tot.
Când au apărut saiturile porno la liber şi primele vibratoare cu baterii, am crezut că nu mai e nevoie de poezii şi de vitejii, pentru cucerit inima şi trupul. Euforia a ţinut până la prima pană de curent, care a muiat cricurile artificiale.
Aşa am intrat, orbeşte, în secolul pe care-l lăudam că va fi al informaticii şi al tehnologiei, uitând că nici un soft nu ne hrăneşte necondiţionat şi nici un hard nu ţine de foame dacă nu e uns pe o felie de pâine, coaptă la fel de înapoiat ca înainte de a se descoperi bricheta cu laser.
Aşa am rămas în drum, la început de mileniu nou: fără benzină în camioane, fără calciu curat în oase, fără legume neoperate estetic, fără cuvinte meşteşugite şi fără vlagă palpabilă în faţa iubirii neintermediate de internet. Ne-am oprit, de nevoie, din iluzii să facem autostopul. Cine ne poate salva, cine mai poate juca rolul nevestei, care să ne ducă în casă fără să ne întrebe de ce? Cine ne mai poate da, fără să ne ceară dobândă, după ce am jucat orice şi am pierdut totul la amanet, inclusiv o parte din viitor?
Deocamdată nu a oprit, ca să ne scoată din necaz, decât un cal – unul dintre puţinii care au supravieţuit batjocurii noastre. Şi ne-a luat, fără să ne bată cu copita în obraz pentru ce i-am făcut. Lui şi naturii necuvântătoare, despre care am crezut că, dacă nu are glas să ne reproşeze, nici nu ne va pedepsi vreodată pe noi, vorbăreţii, inventivii, sofiştii, softiştii, tehnologizaţii, prefabricaţii şi, finalmente, păcălicii păcăliţi. Calul acela ne-a primit în căruţă, cu tot cu fierătaniile noastre ruginite, ajutându-ne să le ducem la reciclat, ca să obţinem pe ele măcar de un pumn de ovăz, de un colţ de pâine şi de un lemn de foc. Cu care să încercăm să o luăm de la capăt. Şi care să ne facă să înţelegem că nu eram Dumnezei, atunci când ni se părea că levităm – stăpâni ai universului, ai naturii - ci că eram doar nişte prăpădiţi, ameţiţi prea tare de înălţimile unde ne purtau vreun suflu de gaz, vreun jet de ţiţei. Care s-au oprit şi ne-au făcut să dăm din nou cu fruntea de ţărână, într-un scârţâit de robinet închis, lung cât o nouă istorie.

Fotografie şi text de Andrei Păunescu