Bunul simţ suveran

Sunt o vită blândă,
orice mână de copil
mă duce la păscut,
cu o sfoară
pe care aş putea-o ignora,
dacă nu mi-ar fi în genă
spiritul legalist,
bunul simţ suveran
şi teama de necunoscut.

Bazaţi-vă pe mine,
nu pentru că nu aş putea fi altfel,
ci pentru că înţeleg
de ce nu pot fi altfel.

Andrei, rătăcit între starea de taur şi cea de bou

Contra nopţii tutelare, vom aprindem felinare

Spectacolul “Ştefan Hruşcă - Adrian Păunescu - Rugă pentru părinţi” de la Teatrul Naţional din Bucureşti, 5 mai 2008

• Locul: Bucureşti, sala mare a Teatrului Naţional „I.L. Caragiale”.
• Data: 5 mai 2008 • Durata: două ore şi un sfert (19.45-22.00).
• Număr de participanţi: 1000.
• Pe scenă: Adrian Păunescu, Ştefan Hruşcă şi trupa de acompaniament a cantautorului (toacă, percuţie, clape, chitară acustică).
• Calitatea manifestării: extraordinară, publicul ridicându-se de mai multe ori în picioare, aplaudând, ovaţionând şi adesea cântând împreună cu scena. Din păcate, inflexibilitatea conducerii Teatrului (care a ameninţat cu sancţiuni drastice) a împiedicat prelungirea spectacolului, aşa cum şi-ar fi dorit cei prezenţi.
• Succesele manifestării: Rugă pentru părinţi, Clopotul reîntregirii, La nunta ta, Bieţi lampagii, Am venit aici la voi, Măicuţa când m-o făcut, Imn vizionar, Treceţi batalioane române Carpaţii (Ştefan Hruşcă), Toaca, Pacient, Apel de cărturar, Repetabila povară (Adrian Păunescu).
• Noutăţi: „Nenegociabilul Ardeal” (o piesă în premieră absolută, scrisă de Adrian Păunescu şi Ştefan Hruşcă în preziua spectacolului).
• Calitatea organizării: personalul tehnic s-a comportat la înălţime, însă conducerea TNB, instituţie care încasase deja de la organizatori o sumă importantă, drept taxă de utilizare a sălii, a interzis Televiziunii Române, sosită cu carul de transmisie, să intre şi să filmeze această manifestare excepţională de cultură, pretinzând 30.000 de lei taxă de acces şi de filmare în incintă. Eforturile reprezentanţilor TVR, Victor Socaciu şi Dan Manoliu, precum şi ale preşedintelui director general, Alexandru Sassu, de a debloca situaţia, au fost zadarnice, singura concesie, făcută în dispreţ, fiind aceea că taxa pretinsă a fost redusă la 20.000 lei! Însuşi Ştefan Hruşcă a trebuit să aştepte o jumătate de oră până i s-a permis să intre la probele de sunet, pe la intrarea actorilor, din cauză că birocraţia şi lipsa de cultură a celor puşi să păzească marea instituţie au ţinut barierele ferecate exact în dreptul sărbătoritului, personaj principal al spectacolului.
• Evenimente: Adrian Păunescu şi Ştefan Hruşcă s-au reîntâlnit pe o aceeaşi scenă după 24 de ani, pentru un mare recital comun, care a încheiat seria de 50 de spectacole pe care Ştefan Hruşcă le-a organizat în România cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani (în decembrie 2007).
• Dintr-o eroare de organizare, spectacolul a fost popularizat pentru ora 19.30, dar pe multe tichete s-a tipărit o oră eronată de începere, 20.00. Astfel, la ora 19.30, o parte a sălii era plină, aşteptând startul, dar valuri de oameni abia veneau spre sală. Într-un exerciţiu de respect faţă de punctualitate şi de democraţie, Adrian Păunescu, aflat în culise, a obţinut acordul celor din sală (prin serii de aplauze) să se aleagă soluţia de compromis cuvenit a amânării concertului pentru ora 19.45. Generozitatea celor ce deja stăteau pe scaune le-a permis şi celor ce ştiau că spectacolul începe la ora 20, şi care abia intrau în sală, să nu piardă momente irepetabile de muzică, poezie şi dialog.
• La masa lui Adrian Păunescu de pe scenă au sosit din sală, în timpul spectacolului, zeci de bileţele şi de scrisori, întocmai ca la marile concerte ale Cenaclului Flacăra din anii 70 şi 80 (memorabile, rândurile scrise de Tudor Constantin şi de Claudia Bărbulescu).
• Adrian Păunescu a salutat prezenţa în sală a marelui scriitor Nicolae Breban.
• Ştefan Hruşcă a povestit câteva dintre momentele începutului carierei sale, când Adrian Păunescu l-a descoperit şi l-a lansat pe scena Cenaclului Flacăra, în 1981 şi în cei trei ani care au urmat şi în care artistul a făcut parte activ din mişcarea Cenaclul Flacăra..
• În afară de creaţiile comune ale celor doi artişti aflaţi pe scenă, au fost prezentate şi piese pe versuri de Horia Bădescu, Dan Verona şi George Ţărnea. Adrian Păunescu a recitat poezii de Rainer Maria Rilke („E timpul, Doamne”), Nichita Stănescu („Autoportret”), Lucian Blaga („Noapte la mare”), Mihai Beniuc („Ultima scrisoare”), Mihai Eminescu („Doina”, „Oda în metru antic). Ştefan Hruşcă a cântat lucrări din repertoriul colegilor de cenaclu („Cuvântul lui Roată către Divan” – compusă de regretatul Valeriu Penişoară, „Om bun” – Dan Andrei Aldea şi „Dor de Eminescu” – Alexandru Zărnescu).
• Reviste "Flacăra” şi cărţi ale lui Adrian Păunescu au fost oferite la standul din foaier, organizat de Editura Păunescu şi de Librăria Sadoveanu.
• Înregistrarea video a fost făcută dificil, în condiţii de semiclandestinitate, de Ana Maria Păunescu, iar fotografiile de Andrei Păunescu, Paul Buciuta (Rompres) şi de zeci de spectatori, care au dorit să rămână cu amintiri personale de la spectacol, după ce au aflat că nu s-a permis filmarea oficială a spectacolului.
• După spectacol, pe coridorul de lângă scenă, Ştefan Hruşcă şi Adrian Păunescu au acordat autografe şi a avut loc o conferinţă de presă ad-hoc, presa încercând să afle cum a fost posibil ca o instituţie importantă a statului, Teatrul Naţional, să blocheze o altă instituţie importantă, Televiziunea publică, să preia imagini de la un concert unic, aplicând un nepermis tratament comercial, ca într-o speculaţie de tip licitaţie la tarabă.
• Dincolo de toate cele rele întâmplate în afara scenei, rămâne impresia reconfortantă (şi rămân şi dovezile filmate neoficial) că, în seara de 5 mai 2008, doi artişti excepţionali au realizat o seară magnifică de cultură, primită cu entuziasm de cei doar 1000 de oameni care au putut încăpea în sala Teatrului Naţional din Bucureşti.

Ştefan Hruşcă despre sine, despre Adrian Păunescu şi despre Cenaclul Flacăra

(fragmente din dialoguri cu Andrei Păunescu, publicate în presă)

„Nu mă gândeam că o să plec vreodată de la poalele Pietrosului. Până a venit Cenaclul Flacăra şi m-a luat. Niciodată nu m-am gândit că se va întâmpla asta, nici măcar în vis. Normal că eram fan al Cenaclului Flacăra, că ascultam cu sfinţenie emisiunile de radiocenaclu de joi seara şi, în reluare, vineri, cum tot românul asculta - sau, hai să spunem, cel puţin 70 la sută dintre oameni sunt sigur că le ascultau. Îmi doream măcar să apuc să văd un spectacol cu Cenaclul, dar nicidecum nu mă gândeam că o să cânt acolo”.

„În 1979, am cântat la doi metri distanţă de Adrian Păunescu. Ce s-a-ntâmplat atunci? Eu tocmai trebuia să intru în concurs, în a doua zi a Festivalului de folk şi poezie „Dulce Românie”, unde A.P. era preşedintele juriului, pe stadionul din Curtea de Argeş, dar s-a întâmplat să vină o furtună. Şi atunci mi-am spus că s-a terminat. Dar nu. Păunescu a spus: „Toţi concurenţii să vină aici, în tribună şi să cânte dintre oameni!”. Aşa era obişnuit, să ia măsuri neaşteptate, în clipe dificile. La asta nu mă aşteptam, ca tocmai la mine să se întâmple şi furtuna, şi ideea domnului Păunescu de-a salva situaţia, aducându-ne pe noi, concurenţii, de pe scena în ploaie, între spectatorii din tribună... Am cântat chiar de lângă dânsul, după ce i-am venit în lateral şi a spus: „Să-l ascultăm!”. Mi-a pus un microfon, imediat s-a pus o boxă şi am cântat „Raza cerului senin”, „Am venit aici la voi” şi „Florile dalbe”.

„În septembrie 1981, am fost sunat să vin într-un turneu al Cenaclului, dar am spus că nu sunt pregătit, pentru că tocmai luam o clasă întâi. Trebuia să iau o hotărâre: merg acolo, spre Bucureşti, spre necunoscut? Mi-era frică de tren, era frica de Bucureşti... Cum să ajung eu singur în Bucureşti? Mi se părea ceva de neatins, de domeniul fantasticului, pentru mine, învăţător din Borşa, unde erau drumul principal şi numai uliţe... N-am putut să vin atunci, turneul începea parcă chiar pe 15 septembrie. Se putea să fie trenul pierdut pentru toată viaţa. Norocul, în schimb, a fost că turneul a trecut prin Borşa, după Baia Mare şi Sighet, în drum spre Vatra Dornei. Era 22 octombrie 1981, n-am să uit niciodată. Cenaclul s-a cazat sus, la Complex, zona turistică faină a borşenilor, cu pârtii de schi. Era o toamnă lungită, încă nu ninsese, decât pe vârful Pietrosului. Eu veneam de la şcoală, ştiam că o să fie Cenaclul, nu aveam bilet, pentru că se ţinea concertul la Baia Borşa, la un club mare. Mi se transmisese din partea primarului că aş fi căutat de Păunescu, care ar fi întrebat: Aveţi aici un învăţător, pe care eu mi-aduc aminte că l-am văzut la Curtea de Argeş... Adrian Păunescu m-a pus să cânt trei cântece. După cele două colinde, mi-a spus: „Ai un cântec pe versuri de Bădescu, te rog să-l cânţi pe ăla”. Şi l-am cântat. Poetul a fost chemat, probabil, la un telefon, a ieşit din scenă şi, când a venit, a zis: „Măi, eu am pierdut cântecul, mai cântă-l o dată!”. N-am să uit niciodată. În sală erau mulţi colegi de-ai mei, care mă ştiau şi le plăcea ce făceam, dar s-a creat o emoţie mare când am reluat „Raza cerului senin”, mai ales că, de la a doua strofă, fără să ştiu, am început să plutesc: din stânga mea, intrase cu clapele Nicu Enache şi mi-am dat seama că se întâmplă ceva divin, o scurgere, o alunecare dinspre mine spre sală. Asta a făcut Adrian Păunescu şi a pus piciorul în prag: „Din seara asta, vreau să-i rugăm pe cei care răspund de obştea asta să-i dea voie lui Ştefan Hruşcă să meargă cu noi, să fie membru permanent al Cenaclului Flacăra”.

„Era februarie 1982. Mă întorsesem la Borşa, unde eram învăţător. Am rămas foarte surprins când m-a căutat cineva din partea domnului Păunescu, să mă duc la Bucureşti. Nu ştiam că se lucrează aşa. Alexandru Medar m-a sunat: „Bossul a spus că te vrea aici. O să afli amănunte după ce ajungi în Bucureşti”. Am ajuns la redacţia „Flacăra”, cu chitara în mână, pusă într-o husă cusută de soră-mea. De acolo, m-am urcat în maşină cu dânsul, Tică Balacciu conducea, şi am ajuns la Casa de Creaţie a Scriitorilor de la Sinaia, unde am stat trei seri, după care am plecat înapoi în Maramureş, dar cu patru cântece noi. Nu mai ţii minte, Andrei, că dimineaţa jucam fotbal pe frig şi pe gheaţă, tu, tatăl tău şi eu, de mi s-a rupt şi talpa de la o cizmă şi-mi intra zăpada între degete, seara cădeam lat, iar noaptea scriam cântece? Pe la 1 noaptea, domnul Balacciu venea şi-mi bătea la uşă şi-mi şoptea: „Domnul Hruşcă, domnul Hruşcă...”. Parcă visam. Tresăream: „Da!”. Spunea: „Domnul Păunescu are nevoie de dumneavoastră. Să vă luaţi şi chitara.” Şi buimac de somn, şi cu emoţie, coboram să scriem... La Sinaia, în noaptea aceea de februarie 1982, când eu, buimac şi emoţionat, coborâsem direct din somn, Adrian Păunescu, care radia poezie în fiecare clipă şi ştia ce să scoată din fiecare moleculă a noastră, de artişti tineri care nici nu visaserăm că o să ajungem la Cenaclul „Flacăra”, mi-a spus: „Vreau ceva în genul colindelor ăstora pe care le ai, uite, cum sunt „Raza cerului senin” sau cântecele alea de ţară pe care le-ai avut, să-mi îngâni ceva, să-ţi scriu o capodoperă. Am început să cânt. Nu ştiu ce mi-a venit atunci, Andrei, cum mi-a venit linia melodică, pe loc. I-am murmurat-o şi a început să scrie. Noroc că a avut un casetofon şi a zis: „Oricum o s-o înregistrăm, că e târziu şi o s-o uiţi”. Şi am înregistrat-o. Era a doua dintre cele trei nopţi de la Casa de Creaţie a Scriitorilor din Sinaia. A dictat, pur şi simplu, poezia. Era într-o stare! A curs, efectiv. Norocul a fost că s-a înregistrat „Ruga pentru părinţi” pe casetofonul ăla, că, a doua zi, când m-am trezit, eram aşa de buimac, că, de emoţie, nu mai ştiam muzica.”

„Când am împlinit 25 de ani, eram la Sala sporturilor din Cluj, domnul Păunescu a anunţat lucrul ăsta şi sala mi-a cântat „La mulţi ani”. Prima dată când mi s-a cântat „La mulţi ani” de către o aşa mulţime, de 3000 de oameni. Sunt momente care te marchează, căci este începutul carierei şi te vezi, dintr-odată, aplaudat de o mare de oameni. Apoi s-a trecut la stadioane, Cenaclul făcea stadioane, cred că numai în străinătate se făceau concerte cu stadioane pline, la marile trupe.”

„25-26 martie 1984. Eu şi Vasile Şeicaru am urcat în aceeaşi maşină cu Bossul - domnul Păunescu - şi ne-a dus la familia Haşigan din Sălişte. Era 4 dimineaţa, după spectacolul de la Mediaş. Ne-a zis: „Haideţi să scriem ceva! Trebuie să scriem ceva!”. Eram foarte obosiţi, dar asta ne stârnea şi ne deschidea uneori supapa creaţiei, cred. Era ceva care scotea din noi tot ce am fost, ceva care emana ceea ce suntem... A.P. a scris întâi poezia şi a mai scris vreo două. Una dintre ele, de vreo douăzecişiceva de strofe, despre Avram Iancu parcă. După ce a scris „Bieţi lampagii”, ne-a zis: „Asta o faceţi până mâine!”. Am luat-o şi, până la Cisnădie, la primul spectacol, eu deja încropisem piesa, ştiam cam cum merge, o cântam în gând, o repetam în maşină. 28 martie 1984. Am ajuns acolo, spectacolul trebuia să înceapă la ora 5, ca de obicei... Am intrat în sală. Sala goală! Ne-a sărit muştarul la toţi: cum adică!? Nu se întâmplase nicăieri treaba asta! Dimpotrivă, mereu se băteau toţi să ajungă la Cenaclu, iar aici? Din câte am înţeles, primarul din Cisnădie nu a lăsat oamenii să plece de la fabricile de covoare din Cisnădie, cică le-ar fi spus muncitorilor că au comenzi la export şi trebuie să stea peste program. Plus elevii, pe care i-ar fi închis în şcoală. Şi mai sunt unii care spun şi azi prostii, am auzit variante, că „Domne, ne obliga Păunescu să venim la spectacol!”. Măi, fraţilor, păi lumea dădea 100 sau 200 de lei, când era biletul 25, se zbătea ca să intre cu un bilet în plus, că rămâneau mereu pe afară, erau sălile pline şi oameni afară cât pentru alte săli! Aşa se mergea la Cenaclu. Cum să oblige Păunescu pe cineva?... Spectacolul s-a ţinut, totuşi, la Cisnădie, de pe la 8 seara, că domnul Păunescu a revenit. Dar, până atunci, cât lumea încă nu venise, ne-a zis aşa: „Nu au lăsat lumea să vină? OK! Închideţi uşile! Treceţi în sală, o să ne cântăm nouă!”. Era singur pe scenă, iar noi, cenacliştii - în sală. Şi zice: „Astăzi, o să lansăm un cântec nou, e soarta noastră, vedeţi ce ni se-ntâmplă! Ştefane, vino pe scenă! Astăzi, 28 martie 1984, lansăm Bieţi lampagii!”. Aveam textul în faţă, că nu ştiam cuvintele, încă. Şi am cântat cântecul. L-am mai cântat o dată. Bineînţeles, ăştia, colegii, îmi făceau galerie, au început să cânte cu mine refrenul. Şi aşa s-a făcut lansarea unui cântec, „Bieţi lampagii”, într-un mod unicat,: „Într-un veac cu noapte mare, / Noi aprindem felinare, / Ca să nu fiţi trişti, / Voi le stingeţi către ziuă / Şi noi ne luăm adio, / Sărmani artişti. // Vine noaptea următoare, / Noi aprindem felinare / Spre a fi frumos. / Voi le stingeţi duşmăneşte, / Vouă noaptea vă prieşte, / Vai, ce folos. // Bieţi lampagii, în veacul greu, / Noi, orice-ar fi, lucrăm mereu, / Dăm foc, dăm foc felinarelor! / Dăm foc, dăm foc felinarelor!”... Incredibil! Imediat, am ajuns la Bucureşti, l-am şi înregistrat, s-a dat de vreo două ori la Radiocenaclu, pe urmă a fost oprit, pentru că punea probleme prea multe celor de la secţia de „tăiere”, de la cenzură. Au zis că-i prea colorat, să-l mai lăsăm. Era un cântec, de fapt, un strigăt şi nu convenea acelor vremuri. A fost cerut, în schimb, ştiu că s-a cerut şi s-a cântat mereu, până în 1985.”

„Eu, Ştefan Hruşcă: dascăl de formaţie, născut în Maramureş, Ieud, cu buletin de Cenaclul Flacăra. Pentru că de-acolo s-a născut totul şi de-acolo am ajuns unde am ajuns. E puţin probabil să fi răzbit şi altfel, pentru că atunci era cu totul şi cu totul altă orientare faţă de muzică, de artist, de felul în care trebuie să fie un artist, cum să se comporte şi, fără Cenaclul domnului Păunescu, nu cred că erau mulţi dintre noi."

„Cenaclul Flacăra: fenomenul, mişcarea care a stat la baza învigorării generaţiei care a ieşit în stradă în 1989. Sunt bucuros să fi făcut parte din Cenaclul „Flacăra”, în care am intrat destul de târziu, în 1981, şi în care am stat numai trei ani, care mi-au ajuns pentru o viaţă. Au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea.”

(interviu realizat în 13 noiembrie 2007, după emisiunea Noi între noi, de la Radio Bucureşti)

Ştefan Hruşcă şi Adrian Păunescu – o istorie pe scurt

1943, iulie, 20 – într-un sat din Basarabia, se naşte, din părinţi olteni, Adrian Păunescu.

1957, decembrie, 8 - într-un sat din Maramureş, se naşte, din părinţi de-ai locurilor, Ştefan Hruşcă.

1973, septembrie, 17 – Adrian Păunescu, numit de şapte luni redactor-şef al revistei Flacăra, inventează Cenaclul Flacăra.

1979, iunie, 17 – Adrian Păunescu, ca preşedinte al juriului Festivalului de folk de la Curtea de Argeş, îl descoperă şi îl premiază pe tânărul învăţător Ştefan Hruşcă.

1981, octombrie, 22 – în timpul turneului Cenaclului Flacăra, la Baia Borşa, Maramureş, Adrian Păunescu îl aduce pe scena sa pe Ştefan Hruşcă şi îi oferă un loc permanent în echipa sa.

1982, februarie – Crezând că vocaţia lui Ştefan Hruşcă nu s-a exprimat pe măsura potenţialului său uriaş, Adrian Păunescu îl invită pe Ştefan Hruşcă la o şedinţă de lucru de trei zile, la Sinaia, unde îi cere tânărului artist să compună pe loc câteva linii melodice, pe care îi scrie, pe loc, versurile pieselor “Rugă pentru părinţi”, “Sacra banalitate” şi “Întoarcerea ţăranului”.

1982, martie, 22, la Constanţa, A.P. programează pentru prima dată aceste piese pe scena Cenaclului (curând, şi la Radio Cenaclul Flacăra), iar “Rugă pentru părinţi” devine şlagăr naţional.

1982-1983 – Ştefan Hruşcă este unul dintre membrii de bază ai Cenaclului, participând la sute de spectacole şi fiind promovat de A.P. în numeroase emisiuni radio şi TV. În timpul turneelor, Şt.H. scrie împreună cu Adrian Păunescu cântecele “La nunta ta”, “Clopotul reîntregirii”, “Steaguri albe”, “Un gând de iarnă”, “Unitatea lumii”, “Dor de Cluj” (compoziţie integrală a lui A.P.), care se adaugă repertoriului, în care mai sunt piese ca “Imn vizionar” (versuri: Dan Verona), “Raza cerului senin” (Versuri: Horia Bădescu), “Linu-i lin”, “Mare iarnă o picatu”, “Am venit aici la voi”, “Măicuţa când m-o făcut”, colinde (folclor maramureşean).

1982, decembrie, 8 – Adrian Păunescu îl sărbătoreşte pe Ştefan Hruşcă, la 25 de ani, în sala sporturilor din Cluj, arhiplină, la concertul Cenaclului Flacăra.

1984, martie, 28 – În Casa de Cultură din Cisnădie (unde autorităţile au interzis brutal publicului să participe), se lansează, într-un spectacol al cenaclului, în care artiştii, aflaţi pe scaunele din sală, urcau, pe rând, să-şi cânte piesele, cântecul scris cu două zile mai devreme, de către Adrian Păunescu şi Ştefan Hruşcă, „Bieţi lampagii”.

1984 – Ştefan Hruşcă, împreună cu Vasile Şeicaru, alege să-şi continue drumul în afara Cenaclului Flacăra, la ale cărui spectacole nu mai participă. Până în decembrie 1998, când este invitat într-o emisiune TV a lui A.P. de la Antena 1, Ştefan Hruşcă şi Adrian Păunescu nu se întâlnesc şi nu vorbesc nici măcar la telefon.

1985, iunie, 15 – După spectacolul de pe stadionul din Ploieşti, Cenaclul Flacăra este interzis. Imediat, este oprită şi emisiunea de radio a cenaclului, iar în 8 iulie 1985, Adrian Păunescu este dat afară şi de la revista Flacăra, fiindu-i interzis să mai urce pe vreo scenă, până după decembrie 1989.

1985-1989 – Ştefan Hruşcă (adesea alături de Vasile Şeicaru şi Victor Socaciu), îşi continuă activitatea scenică şi îşi consolidează poziţia de primă mărime în folkul românesc, dobândită în anii de Cenaclu.

1990, mai, 7 – Pe stadionul din Turnu Severin, Adrian Păunescu reînvie Cenaclul Flacăra, dându-i un nume nou: Totuşi iubirea, cu care realizează până în 2008 peste 1000 de manifestări publice.

1991 – Ştefan Hruşcă se stabileşte în Canada. Adrian Păunescu rămâne acasă, în România, în ciuda marginalizării publice pe care o suferă, încă din 1985.

2001 – Adrian Păunescu reîntemeiază revista „Flacăra”, iar Cenaclul îşi reia numele „Flacăra”.

2003, august, 31 – La marele spectacol al Cenaclului Flacăra de la Chişinău, cu ocazia sărbătorii Limbii Române, Ştefan Hruşcă revine, după 19 ani, în Cenaclul lui Adrian Păunescu,alături de Vasile Şeicaru, Dumitru Fărcaşu, Cristian Buică, Maria Gheorghiu, Octavian Bud, Emeric Imre, Mădălina Amon, Andrei Păunescu, Adriana Margalina, Noni Răzvan Ene, Victor Georgian (acordeon), Cornelia Tihon (tilincă, fluiere, caval mare şi nai), Romeo Dumitrescu (vioară), Marius Iana Dobre (clape), Ionel Tănase Tase (tobe).

2007, noiembrie, 9, Adrian Păunescu şi Ştefan Hruşcă se reîntâlnesc, invitaţi la emisiunea „Duminica în familie” a Mihaelei Rădulescu de la Antena 1, unde plănuiesc un spectacol comun de muzică şi poezie, la finalul turneului aniversar „Ştefan Hruşcă – 50”.

2007, noiembrie, 13 – Ştefan Hruşcă, după emisiunea „Noi între noi” de la Radio Bucureşti, în care este sărbătorit în devans la împlinirea vârstei de 50 de ani, îi oferă realizatorului Andrei Păunescu un interviu de destin, publicat în revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”, în care mărturiseşte: „Cenaclul Flacăra a fost mişcarea care a stat la baza învigorării generaţiei care a ieşit în stradă în 1989... Aşa s-a făcut verde pentru direcţia mea de mers, când aveam 24 de ani... Sunt bucuros să fi făcut parte din Cenaclul Flacăra, în care am intrat destul de târziu, în 1981, şi în care am stat numai trei ani, care mi-au ajuns pentru o viaţă. Au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea.”

2008, mai, 5 – La sala mare a Teatrului Naţional din Bucureşti, plină cu 1000 de spectatori, are loc, timp de două ore, spectacolul-eveniment „Ştefan Hruşcă, Adrian Păunescu – Rugă pentru părinţi”.

Serie şi paralel

M-a întrebat
de ce bărbaţii mint,
când simt că
se apropie despărţirea.

Am zis:
sunt colecţionari
de simultane,
îi tentează
legăturile în paralel.
Nesiguri pe ochiul drept,
din viitor,
îl păstrează deschis
şi pe stângul,
din trecut.

- Dar noi? - m-a provocat.
- Voi, femeile, iubiţi
sensul unic,
legătura în serie.

Serie? Paralel?
Cine spune
că iubirea
nu are ceva
din misterul
electricităţii?

Andrei, electrician şi electronist de ocazie

La 39 de ani

În 3 mai 2008, pe la ora 15.30, am împlinit 39 de ani (sau, cum ar spune cei lipsiţi de imaginaţie, cărora le datorăm proliferarea mesajelor tembele de sărbători de pe celulare şi nu numai: "am prins în buchetul vieţii a treişnoua floare"). Dar am auzit că se poate şi mai rău (Niccolo Machiavelli vă poate aminti, pentru că, deşi nu mai trăieşte fizic, lumea e plină de umbrele lui vii). Dar se poate şi mai bine. De pildă, e mai bine pentru protevista Carmen Dincă (veche prietenă a mea şi iubită-prietenă a unui bun şi dificil prieten), care e mai tânără decât mine cu ceva ani, cum mai tânăr ca mine - spune ea - e şi un alt lucrător din presă, Robert Turcescu (cam rupt de realitate în ultimii ani, la puţin după debutul bun), şi ei născuţi tot de Ziua Presei.
M-a întrebat ieri o cineva dragă şi semnificativ mai tânără dacă nu simt presiunea vârstei, pentru că - parafrazez acum - deşi uneori nu îmi arăt anii, buletinul şi calendarul spun că la anul pe vremea asta voi ajunge la patruzeci de cotolani. I-am răspuns că nu, dat fiind că sunt un bărbat standard, care şi-a încetat dezvoltarea emoţională încă de pe la 12 ani, vârstă la care puştanii încep să cam simtă apropierea erei împerecherii, ceea ce îi duce la oprirea principalilor parametri ai maturizării. Şi de aceea tratez cu inconştienţă fiecare nouă vârstă, până voi fi scos afară pe făraş, la marea debarasare, eu crezând şi atunci că nu m-am maturizat încă de tot.
Aşa că, de ziua mea, după ce mi-am urat un sincer "La mulţi ani", ca orice taur egoist, vă urez şi vouă, din alte zodii, din alte cirezi, cârduri, herghelii, bancuri, stupi sau stoluri, cu drag, tot ce vreţi şi nu îmi face mie rău, desigur. Pentru că meritaţi. Din simplul motiv că aţi citit. Adică aţi fost pe aici!


Notă: aveţi câteva cuvinte despre întâmplarea din 3 mai şi la comentarii, pe www.carmendinca.blogspot.com. Ca să nu vă obosiţi, deşi mi-ar face plăcere să vizitaţi blogul lui Carmen, reproduc ce am scris acolo:

"Carmen,
1. Dupa ce ca esti ziarista la un mare post, tauroaica standard si pictorita in devenire, mai vrei sa fii si Oracolul de pe Lemnea! Am citit avancronica ta si chiar asa s-a intamplat de 3 mai 2008, inclusiv cu biliardul (care, daca se intampla sa fie pigmentat cu tzafne rasfatate, ajunge sa si dezlege unele prietenii, facute tot cu tacul in mana).
2. A fost o seara asa cum mi-am dorit, cred ca si tie ti s-a parut la fel, iar spectacolul de muzica, sport, orgasme stomacale, fum legal, dialoguri si barfe a avut actori grozavi, oameni unul si unul: tu si iubitul tau Rusu cel destept si fitzos (pe langa care Iulius Caesar e mic copil), Andrei K. si iedera lui bruna, Cristi si Florenta lui Dascaleasca fara egal, Adrian anarhistul, Neagra iesita din penumbra, George Chirca cel de cursa lunga si de prietenie asemenea, invitatele tale cele dragute si Ana Maria, sora mea care ne-a umilit pe toti la biliard.
3. Daca mai traim pana anul viitor, dam reluarea sau facem alt spectacol de 3 mai?"

Tupeu

- Mai bine
părinte
de copii geniali,
decât copil
de părinţi geniali!

- Cine ţi-a spus
că poţi alege?
Se răsti Dumnezeu.

Andrei, când şi când tupeist, de atâta bun simţ

Jurământul nostru

Nu te teme c-am plecat departe
Şi n-o să îmi iau rămasul bun,
Eu m-aş reîntoarce şi din moarte,
Chiar adio de-ar mai fi să-ţi spun.

De la început,
Mi-ai cerut plângând
Jurământul mut,
Cel mai negru gând:
De ar fi să fug,
Deturnat de-un val,
Orice-ar fi să fac,
Să ţi-o spun brutal.

Când s-a întâmplat
Să nu am noroc
Şi să trec prin iad,
Am scăpat de foc.
Braţul salvator
Eu mi l-am întins,
Fiindcă te iubesc,
Sufăr dinadins.

Andrei, New York, 11 septembrie 2001, neştiind când şi dacă o să mai ajungă acasă

Amor fiscal

Fraierii de la zebră

Am visat-o pe o femeie cu care am făcut cuib cîţiva ani. Mi-au trecut prin faţă toate, de la fericirea săracă a unei omlete puse la pachet, în prima noastră iarnă, de soră-mea Ioana, care ne bănuia că nu prea avem de mîncare acasă în seara aia (eram şomeri, ca să avem timp să ne iubim), pînă la ofuscarea de ultim moment a iubitei mele, că altele de ce primesc de la bărbătuşii lor casă în Piaţa Alba Iulia şi maşină roşie, cu tot cu acte, la cutia poştală. Nu-i stătea bine mercantilismul, nu era talentată la stors bani, dar o lovise putoarea exemplului negativ din vecine. Văzuse că iubirea în modestie, uneori chiar în sărăcie, fusese ea frumoasă, dar nu-i dă casă şi că prea îi rîdeau în nas membre de frunte ale anturajului ei scenic feminin, care adunau ca albinele din relaţiile cu viitori miniştri, cu rubiconzi primari de comune agricole limitrofe şi cu arăbuşti obraznici de Magheru. Secretele Mariilor! Nu ştia ea diferenţa dintre un Peugeot şi un Porsche, dar se străduia să înveţe. Şi nu-i stătea bine. Zicea: “Am 27 de ani, n-am nimic, dacă mă dai afară mîine, unde mă duc? Tu, de bine, de rău, ai cîte ceva, pe mine nu mă iei nici de nevastă!” Şi avea, oarecum, dreptate. Toate cunoştinţele ei crezuseră că, dacă “s-a cuplat cu fiul lui Păunescu, s-a aranjat”, dar nu ştiau că nici nu pot, nici nu doresc să cumpăr şi nici să mă vînd, în iubire. Iar ea se afla în situaţia celui care aşteaptă legalist la zebră, în timp ce toţi ceilalţi trec pe roşu şi pare anormal, ba chiar prostesc, comportamentul fraierului care respectă o lege, un principiu, o conduită, o normă. Pentru cine ştie la ce femeie mă refer, trebuie să spun, totuşi, că nu am a-i reproşa nimic. Toată tristeţea mea din rîndurile de mai sus e numai consecinţa a ceea ce abia se întrezărea în sufletul ei, la finalul relaţiei noastre, nicidecum efectul unor ani de revendicări materialiste. Dimpotrivă, am trăit frumos, chiar dacă pe un buget restrîns, cele mai multe dintre momentele împreună.

Cu banii niciodată nu e în regulă

Oricum am da-o, cu banii nimic şi niciodată nu e în regulă în cuplu. Dacă nu îi avem, tînjim după ei şi ne pomenim cu soaţa în acelaşi vis, că nu mai calculăm la leu cheltuielile de supravieţuire.
Cînd banii încep să apară, răsar rapid şi planurile de “trai decent” (ce sintagmă prăfuită!), de mici investiţii, că nu suntem ultimii proşti, să ne mulţumim cu ceai, ciorbă, apă caldă şi spălat manual.
Cînd sunt mulţi, ne aventurăm în investiţii din care nu mai putem să ieşim decît făcînd alţi bani, tot mai mulţi, pentru că niciodată nu o să dăm de capătul liniei. Mereu va fi o maşină mai bună pe care o are un vecin scăpătat, probabil fotbalist, mereu vom da cu ochii de o casă mai dichisită, pe care să le rîvnim.
Unora le place să facă banii, nu să-i şi cheltuiască, altora le place să-i risipească, dar nu ştiu să-i facă, iar cei care ştiu să-i şi facă, să-i şi cheltuiască, sunt atît de ocupaţi cu drumul dintre casierii, încît asta le acaparează toate simţurile şi vlaga.
O certitudine e că banii mulţi tind să aducă în casă un nou partener, mai tînăr, mai frumos şi - ce paradox! - mai flămînd.
O altă certitudine e că, pe drumul spre bani, iubirea moare, din lipsă tot mai acută de timp şi de puritate. Tatăl meu scria cîndva că “Ne-am iubit pe muchie de cuţit, / Ne-am certat în cel mai larg palat, / Unde este, unde este, / În ce loc şi-n ce poveste, / Muchia aceea de cuţit?”. Să dăm dreptate părinţilor, măcar aici!

Combinări de unu luate de către una

Combinaţiile care incumbă averea sunt numeroase. Dar nu ştiu cum se face că, tot mai mult, se atrag (absolut sincer, bineînţeles) bărbaţii bătrîni, bogaţi, hidoşi, liniari, cu chelie, bolnavi, şi femeile tinere, sărăntoace, frumoase, fermecătoare, blonde şi sănătoase. Avut sau pauper, fraged sau mumificat, atletic sau obez, briliant sau tont, clinic sănătos sau de facto muribund, talentat sau plat, antrenant sau plicticos, omul, fie că e fomeie, fie că e mascul, tot nu învaţă niciodată cum e cel mai bine să-şi caute perechea potrivită în funcţiune de bani.
Cum, însă, sexul, sentimentul, averea şi prostia sunt instituţii distribuite pe deplin democratic, nu mai miră pe nimeni să vadă o iubire năpraznică şi onestă între o babă grăsană, putred de bogată şi atent parfumată, şi un june atletic, putred de prost şi purtînd încă în pleata de comati dac adierea grajdului de unde colegii tocmai l-au trimis să se realizeze ca stripăr. Rezultă de aici că inteligenţa clarvăzătoare în carieră e legată axiomatic de tîmpenia oarbă în dragoste. Şocantă e îndărătnicia naivă cu care subiecţii fraieriţi ai acestor combinaţii de amor fiscal (fiindcă poveşti nu merită a fi numite) vor să le acrediteze ca sincere, de ambele părţi.

Telenovelă de la Mamaia la Buftea

Mai corecţi cu ei înşişi sunt, parcă, naivii care se păcălesc telenovelistic, din credulitate. Acum cîţiva ani, la Mamaia, pe lîngă terasa “Doruleţ”, am fost martorul unor secvenţe ca de film prost indian, coproducţie cu talente de Buftea. Dar chiar de Buftea. Domnişoara Tricy venise la mare să cînte şi să cîştige un bănuţ cinstit din muncă, pentru că din sexul prostesc cu cîte unul nu reuşise nici să se aşeze la casa ei, nici să adune zestre. Abia i se trăsese încă o ţeapă. Antologia ţepelor la acea dizeuză fără noroc era stufoasă. Se îndrăgostise mai de mult de ochii celeşti ai lui Gelu Lăutaru, dar şi de brăţările lui şi de banii cu care acela îi luase minţile, o vreme, pînă să-i dea jos fusta. După care omul plecase la nevasta lui, cu tot cu sursa de bani şi cu ochii celeşti. Fără orizont, ea stătea, singură şi apatică, la o masă de fier forjat, unde deplîngea iubirea pierdută a lui Gelu şi jura că nu-şi va mai da trupul decît celui care o va lua de soaţă, nu de proastă. Şi, ca în filme, a apărut unul pieptos, care s-a recomandat “Romeo, cascador la Buftea. Vrei să te angajez la noi la studio? Ai faţă de actriţă, să mor eu!”. Cum să nu vrea, dacă ăla a venit şi i-a zis că are faţă pre-holywoodiană?! “Te aştept mîine la 5 jumate la Buftea, întrebi de mine la poartă, la studiouri.” Sigur că, înainte să plece el în aceeaşi seară ca să-i aranjeze fetei cariera, iar ea să-şi facă bagajele pentru a doua zi, cei doi au mers pînă la el în cameră, să se culce puţin, înainte de marea iubire şi căsătoria ce aveau să înceapă de mîine. “Pa, pa!” “Ne vedem la poartă la Buftea. Nu uita: Romeo Cascadorul!”. Fericită, plină de speranţă şi iubită de-o dureau picioarele, Tricy şi-a făcut bocceluţa, şi-a luat adio dispreţuitor de la colegii de trupă care o chinuiseră cu cîntatul, seară de seară, pentru cîte o şpagă de 2 lei şi, în 24 de ore, a fost la poartă la Buftea. Unde normal că nu era nici un Romică şi nici nu auzise nimeni de el, pe nici un platou. Cu coada între picioarele care încă o dureau de la sexul cu păcălitorul de boarfe proaste, Tricy s-a întors la Mamaia şi şi-a jurat, la aceeaşi masă de fier forjat, că nu se va mai culca cu nimeni, dacă împricinatul nu va fi sincer şi soţ cu acte în regulă. Ce e ea, curvă, să se vîndă pentru o carieră sau pentru un cadou?
Întrucît o cunoşteam de ceva vreme şi ştiam de relaţia ei frîntă cu Gelu, i-am spus că l-am întîlnit prin Mamaia şi că-mi spusese că ar vrea să o vadă, că o regretă. “Să n-aud de el, porcul! Ce, mă cumpără el pe mine cu o cola şi apoi se duce la nevastă-sa? Să nu-l mai văd, mai ales că-ţi spun, nici nu prea îl iubeam, era prea slăbănog şi avea dinţii cam stricaţi. Dac-aş avea un mobil, acum aş suna-o pe mama, să mă ia de aici!”
Peste cîteva ore, în aglomeraţia nocturnă de pe aceeaşi faleză, cu cine dau nas în nas? Tricy şi Gelu, de mînă, puri şi iubitori ca-n prima zi, alergau, culmea, spre aleea ce ducea la hotelul lui Gelu. Atîta doar, că ei îi crescuse din amiază către seară un celular la brîu, cu tot cu husă-marsupiu. Ca să vezi ce răsare în patrimoniul fetei, cînd dragostea e sinceră şi dezinteresată. Ce e ea, o curvă care se vinde pe o cola? Nu! Nici măcar! Fusese - aşa e! - o tîrfuliţă prostovancă de o cola şi o pizza, dar acum evoluase: era borfet zmecher, de mobil nou.
Secvenţa de amor fiscal, celular, telenovelar şi prostesc per total, bîntuită de principii imuabile ce se răzgîndesc numai cînd trec prin buzunar, e un episod din colecţia fără moarte ce cuprinde şi scheciuri de real amor sentimental, oral, dorsal, normal, în cele din urmă. E circuitul banilor în cuplu, ante-cuplu şi, uneori, post-cuplu.

Unora le place banul

Am trăit, am cheltuit şi am oscilat mereu între a investi pe termen lung şi a trăi clipa. Dar jur că nici una dintre soluţii nu mi-a făcut fericită femeia. Ba nu era mulţumită că adun pentru mîine şi de-aia trăim cam parcimonios acum, cînd suntem tineri, ba fiindcă prea aruncăm cu banii şi - cine ştie? - poate n-o să avem după ce bea apă cînd om fi bătrîni. Exemple de o parte şi de alta sunt cu duiumul, de oameni care au risipit totul iluzionîndu-se că vor fi în stare mereu să cîştige ca la maturitate, dar şi de oameni care au constatat că bătrîneţea însăşi le-a anihilat tot cheful de a cheltui ce era de consumat în junie şi ei, idioţii, au păstrat pentru prea tîrziu.

I love this paradox

Unora le place banul, unora le place baschetul (“I love this game!”), mie îmi place să iubesc nealterat de condiţionări şi ambiţii materiale. De aceea, nu mă veţi găsi în nici o extremă, pentru că locul taurului care sunt nu e acolo. Nu mă veţi găsi licitînd dragostea unor manechine superbe, dar proaste ca noaptea, care, recunosc, îmi generează mintenaş o incapacitate sexuală, izvorîtă din neputinţa de a dezlega sexul de dialog, de farmec şi de inteligenţă. Nu mă veţi găsi nici pe taraba cu bărbaţi de vînzare, pentru că, dacă eram de închiriat, poate scriam acum corespondenţe în sătulie, din poală de la vreo băbăciune nemţoaică milionară, căreia, dacă îi dai cremele jos, scade jumătate în greutate. Şi, în plus, m-am ferit mereu de dorinţa de a avea femei-trofee, de cînd am priceput că, direct proporţională cu aceasta poate fi şi dependenţa bolnavă de potenţa financiară, care ţine lîngă bărbat femeia cumpărată, pe picior de plecare spre cel ce licitează mai sus. Nu aş fi fericit să mă ştiu un pitic dopat cu Viagra care umblă cu Rolls-ul, dar nici nu mă vreau peregrinul sărac, care se culcă pe furiş cu tinere de familie bună, în balcon la ele, unde tatăl lor nu ajunge niciodată. Am fost şi sunt fericit lîngă femeia, fie ea şi atipică, al cărei exterior nu trebuie să fie de copertă Playboy şi al cărei buzunar nu trebuie să mustească de carduri şi de bancnote, dar al cărei interior să fie o vitrină cu de toate.

Monoteism

Vecinul de vizavi are trei zei:
tată-său, fiu-său şi şeful de birou
(pentru opt ore - în cele suplimentare,
e doar semizeu).

Cel de deasupra e şi el politeist,
soră-sa e zeul dintâi,
apoi prietenul de pahar.
Urmează amanta, mătuşa (cu tot cu unchi),
şi fotbalul.

Mare lucru să ai în iconostas
atâţia zei!

Mă declar inferior,
unilateral dezvoltat.

Lângă soclul tău îţi sunt copil, tată şi bărbat.
Mi-eşti din toate câte-un tot.

Să nu fiu monoteist?

Andrei necredinciosul, căutând, totuşi

La ziua Tatianei

1. Am lipsit câteva zile de pe aici pentru că am fost mai mult pe drumuri, iar drumurile patriei nu sunt jalonate de prea multe conexiuni la Internet.
2. Vineri 18 aprilie 2008, am dat o fugă până la Constanţa, cu nişte treabă universitară. Dacă până vineri mă mai încerca un oarecare regret după comentariul critic pe care l-am primit pe blog la poezia "Mediocrii", acum nu mai am nici o îndoială: mediocrii sunt la locul lor, ba sunt şi agresivi, dacă li se iveşte ocazia să arate că pot face un rău. Şi merită versurile din plin. Ba chiar cu supliment.
3. De la Constanţa, am trecut în fugă prin Bucureşti, tot vineri, spre seară, să las mâncare Borei (apropo, nu cred că e gravidă, incapabilul Alex boxerul se pare că n-a fertilizat-o, deşi i-am dat dreptul la o sesiune şi la o reexaminare pe 21 şi 22 martie. Ar fi trebuit deja să se vadă, după o lună!), apoi am luat-o spre Voineasa (în munţii dintre Rm. Vâlcea, Sibiu şi Hunedoara), unde prietenii Tatianei Stepa i-au organizat o aniversare surpriză de un weekend, păcălind-o că, în drum de la concertul de la Sibiu, are de cântat şi la Voineasa. 42 de oameni din toată ţara s-au adunat să îi spună la mulţi ani (de-adevăratelea, ziua ei este azi, 21 aprilie), printre ei aflându-se Cătălin Filipoiu (fiul artistei) cu Alina - domniţa lui, Emeric Imre însoţit elegant, Magda Puskas cu tot cu vocea ei, Raul Cârstea cu familionul (Sanda, fiul Bogdan si partenera), Lae Niculae cu familia (Dana şi Sebastian, moştenitorul), Sandu Vasile Hotima cu aleasa, George Chirca el însuşi, frumoasa Mirela Ghioc cu Viezurele ei talentos şi cântăcios Cătălin (sprijinit de chitaristul vocalist Cezar), Sorina Minunata Zlătan, Camelia Radulian, Brânduşa Simion, Dianiţa Folkeriţa, Make de la Clubul Autograf din Cluj, Florienii clujeni, Nicole, Poli, Dana, ceilalţi tovarăşi şi prieteni pe care îi voi pomeni când voi primi pozele de la Ghioci şi de la ceilalţi care au luat imagini. În prima seară la Voineasa, a fost un adevărat spectacol cu pahare, bucate şi multă muzică, într-o sală de restaurant, iar în cea de-a doua, un alt fel de spectacol, cu cântări ca într-o tabără, la grătare, printre plimbări şi refaceri (mai ales George) după seara anterioară de lecturi aprofundate care au generat ochi roşii şi dureri de cap.
4. Mirela şi Sorina au avut ideea să îi scriem Tatianei o felicitare. Eu nu m-am putut abţine şi am mărturisit (kilometric) câte ceva, pe un carton, pe care l-am intitulat:

"Un abuz miraculos, care ne-a făcut Copaci fără pădure

Prietenă-iubită,

Ştii că sunt un om organizat, aşa că, de ziua ta, în acest 21 aprilie 2008, la 45 de ani de când regretaţii tăi iubiţi părinţi, Maria şi Vasile “Doctorul” Stepa, te-au adus pe lume şi după o viaţă în care nu ştiu dacă ţi-am oferit de prea multe ori flori, îţi ofer cu drag mare un buchet rarefiat de mărturisiri meritate, dar importante, pe puncte, ca nişte copaci puşi într-un ghiveci. Ca de la taur la tăuroaică, adică:
În cele mai multe relaţii dintre un bărbat şi o femeie, la început e iubirea, din care se naşte, eventual, şi o prietenie, pe durata mandatului. După despărţirea cuplului sau după tocirea sentimentelor, de prietenie se cam alege praful. Ceea ce înseamnă că iubirea a avut legislatură limitată, iar prietenia a fost, de fapt, o pseudoprietenie, de conjunctură. Între mine şi tine, au fost, mai întâi, o lungă şi temeinică prietenie, o inegalabilă colegialitate, o admiraţie mărturisită, care au căzut, la momentul potrivit, într-o cascadă de iubire. De aceea, după ce cuplul s-a frânt şi au avut loc cuvenitele reaşezări tectonice (cu tradiţionalele măscări cumva meritate şi fireştile resentimente, din partea ta), prietenia şi-a reluat locul, pe viaţă, cred şi sper eu. De aceea, tu nu eşti o iubită cu care m-am împrietenit, ci mult mai mult: o prietenă cu care am avut norocul să mă iubesc.
În august 1994, când încă nu ştiam cum să fac să îţi intru în graţii (N.N.: “în pat”, ca să lăsăm baltă metafora ipocrită şi să nu o mai dau nici măcar pe după “cireşul sublim”), am fost autorul unui abuz cu consecinţe deosebit de grave: ne întorceam din turneu, opriserăm în parcarea de la Cozia. Eu eram cu tata şi cu şoferul, în maşina din faţă, tu erai cu cenacliştii, în autocarul din spate. A.P. mi-a spus să-l chem pe Cristi Buică, să scrie împreună o piesă. Eu am venit pe scara autocarului, l-am văzut pe Buică cu capul prăvălit pe geam şi cu bineştiutul său chef de muncă de la 2 noaptea şi am minţit fără să clipesc, spunându-ţi: “Tatiana, te cheamă Bossu’, să scrieţi ceva!” Minciună în falş, cum ar fi comentat până şi Ceauşescu, darmite tu, dacă ai fi ştiut urzeala mea mârşavă. Eu doar căutam un prilej să stau ceva mai aproape de tine, pe aceeaşi banchetă, să te ating, că nu se ştie dacă nu te şi conving… Ai urcat lângă mine, pe bancheta din spate a unei trainice maşini suedeze, ai murmurat o muzică şi ai luat pe chitara mea oranj acel Re minor care îţi vine cel mai bine. Poetul-tată mi-a dictat o poezie şi, în câteva minute, ai început s-o cânţi, dintr-o bucată, dintr-o inimă, dintr-un glas fără egal: “Spune-mi, pădure cu frunza rară, / Unde-i iubirea de astă-vară? / Nu ştie iarna să se îndure / De noi, copacii fără pădure”. Frumos şi inegalabil abuz, pentru care mă felicit, te felicit şi îl felicit, deşi voi doi, bieţii autori de geniu, aţi fost nişte nevinovate victime ale gândurilor mele ascunse, absolut tendenţioase şi unidirecţionate, care nu s-au concretizat decât peste aproape un an. Şi au durat, pluridirecţional, timp de un cincinal de împliniri măreţe: turnee, concerte, cântece, bârfe, discuţii rafinate, certuri pasionate, discuri, înregistrări de neatins, casă, masă, pat, şah şi mat. Adică totul, aproape.
La mulţi ani, dragă Tatiana, şi la multe cântece, precum cele care, oricum, rămân fără termen de valabilitate.

Semnează: un membru al cirezii de tauri,
Andrei Păunescu, aprilie 2008"

5. Duminică la prânz s-a spart echipa, fiecare plecând în colţul său de ţară. Cam asta a fost, pe scurt. Dacă am uitat prea multe, comentaţi şi adăugaţi sau tăceţi pentru totdeauna.

Amor contra naturii (aberaţii pentru salvarea cuplului)

Celulita de bază a societăţii

Cine nu e în stare să-şi ţină partenerul acasă pe cale naturală, dar trage de cuplu ca Andrei Gheorghe de ecran, n-are altă idee mai bună decît să încerce aberaţiile, pentru salvarea celulei de bază a societăţii. Numai că, puse unele lîngă altele, celulele dau direct în celulită. În fraza anterioară am trecut deja printr-un real impas, cînd am vrut să scriu în manieră unisex, detaşat, să nu se cunoască dacă sunt femeie sau bărbat vorbind de partener, şi mi-am dat seama că limba română nu are un cuvînt perfect neutru, ambigen, pentru noţiunea de “tovarăş de viaţă”, cum îl are engleza pe “spouse”. Nu e drept ca limba noastră să mustească de cuvinte care arată cît de curvă, boarfă, tîrfă, paraşută, praştie poate fi o femeie, dar să tacă mîlc atunci cînd ar trebui să dăm rostire aceloraşi trăsături ale unui bărbat. În dicţionar, ni se arată, sec, că englezescul “spouse” înseamnă şi “soţ”, şi “soţie”, fără prejudecăţi şi discriminări, aşa cum generosul “offspring” cuprinde în întregime ideea de copil, pui, progenitură, indiferent că e de om, de animal sau de orice altă fiinţă. Trebuie să democratizăm limba, trebuie ca drepturile genurilor să pătrundă nu numai în Constituţie, ci şi în lexicul cotidian şi în dicţionar. Aşa că n-am nici o şansă să scriu la neutru, cînd vocabularul nostru e încă în lucru, iar la fiecare excursie în baie şi la fiecare pornire sexuală trebuie că îmi dau bine seama cărui gen îi aparţin.

Cu glezna-n hău şi cuplul în rai

Prima şi cea mai gravă aberaţie întru păstrarea cuplului în vădită degradare este că nu simţim - iar dacă, totuşi, simţim, nu vrem să acceptăm că aşa e - cînd, odată alunecată cu glezna în prăpastie, dragostea noastră nu mai e aceeaşi. Senzorul meu personal m-a avertizat mereu, fără să dea greş, dacă relaţia în care eram implicat intrase în derapajul fatal. Am simţit cu dureros instinct vizionar cînd femeia de sub mine nu a mai percutat sexual ca în momentele de vîrf şi m-a lovit ca o sentinţă fără recurs clipa cînd iubita m-a întrebat “Tu nu-ţi găseşti încă un servici?”, asta după ani în care mă terorizase să stau acasă, indiferent cît de săraci am fi fost, doar să fim cît mai mult timp nas în nas, dacă s-ar fi putut 24/7 (cum zic americanii), cu un ceai granulat şi pîine cu untură - meniu zilnic unic, dar suficient.

Între extremităţile tubului digestiv şi tipa de la cablu

Odată udat praful de puşcă, explozia se întîmplă mult, mult mai greu. Dacă se mai întîmplă vreodată. Am auzit de cupluri în care, cînd scîrţîie cutia de viteze a amorului, el unge cu tot mai multe creme, brăţări, carduri şi rochii ceea ce nu mai poate lubrifia pe cale naturală. Sau de situaţiile în care ea face, deodată, pe excentrica sexuală, crezînd că aşa îl va întoarce pe impotentul de facto, pe refulatul pleoştit în canapeaua comună, din drumul iminent spre o amantă izbăvitoare. Acestea sunt variantele de iniţiativă unilaterală, de obicei fără nici un efect. Dar există şi parteneri care se trezesc într-o dimineaţă şi, lucizi, între un ou la pahar şi o sorbitură din cafea, ajung la concluzia că, dacă vor să mai reziste în pace sub acelaşi acoperiş şi suprapuşi în acelaşi pat, fie trebuie să scape de sărăcie, fie trebuie să se mute de la părinţi, fie trebuie să-şi ostracizeze la bunici copiii care stau stavilă libidoului, fie să treacă la sexul prin ambele extremităţi ale tubului digestiv, fie să se aboneze la pachetul TV complet (unde dispecera de la ghişeu, cu coc tip cuib de rîndunele suprapus şi perle false cît nucile pe decolteul uns cu creme ieftine, ce mai!, tipa de la cablu, rînjeşte a “te-am prins, ‘oţule!”, cînd îi ceri, preocupat, să-ţi bage şi setul “Discovery Science-Travel-Civilisation, Senso + Telesport” iar ea ştie că arzi de nerăbdare să vezi, oficial, acasă, cu soaţa, programele porno).

Totul pentru cămin, totul pentru victorie!

Dincolo de aceste trucuri mici şi eminamente normale, de care s-a prins toată lumea şi care, tocmai de aceea, nu mai surprind, încep aberaţiile grele, obiceiurile perverse pînă în măduvă, în care, de pildă, traiul nu ar mai trebui să fie în doi, ci în patru, ca să luăm cel mai cuminte caz. “Totul pentru binele cuplului!“, “Totul pentru salvarea căminului!”, bineînţeles. Bine spunea Creangă (Ion, din Humuleşti, Neamţ) că “nu ştiu alţii cum sunt, dar eu...”, pentru că mie ideea de a-mi întări cuplul prin cedarea în faţa aberaţiilor, prin amestecul altor indivizi şi individe în probleme ce ţin numai de “mine” şi de “ea”, îmi provoacă dureri de stomac. Dureri venite direct din silă şi din emoţia grozavă, plină de frisoane îngreţoşate că ar putea umbla cineva, ca vodă prin lobodă, prin domeniile (de sub umărul stîng, de sub sutien - just in case - şi, mai ales, de sub chiloţii iubitei), unde m-am proclamat şi am fost validat drept rege, la un moment dat. Şi toată această perspectivă - prin voinţa şi consensul amîndurora? Curat curativ pentru cuplu? Profilactic pentru salvarea căsniciei? Terapeutic spre binele perechii? Nici vorbă! Nici gînd! Nici discuţie! Mai bine pe-o doină ad-hoc de jale barbar să dansăm, decît în cearşafuri mai mulţi, murdar, să ne încurcăm:

Doină de jale contra aberaţiilor sexuale

Abera-m-aş şi n-am cui,
Abera-m-aş patului,
Sexului-frivolului,
Spermei şi ovulului.
Abera-o-aş şi în vis
Şi în gînd, şi-n clitoris,
Dar şi-n lumea de apoi,
Sexul e de pus în doi,
Singur eu, intrat în ea,
Ca un cîine-ntr-o căţea,
Ca un taur într-un rac,
Nu am, doamnă, ce să fac,
Heruvim cuplat cu drac,
Cum cocoşul stă posac,
Şi gîndeşte fără seamăn
Că pe lume n-are geamăn.
Aberantule, ce vrei?
Că iubirea nu-i în trei
Şi prefer, firesc, să latru,
Decît să ne ştim în patru!
Cum să spui: “Măi, vă iubesc!”
Şi nu “Te iubesc!” ceresc?
Cum să intre altu-n tine,
Iar eu să declar că-i bine,
Că ne merge mult mai suplu,
Că avem beton în cuplu
Dacă, injectaţi de streche,
Nu mai suntem doar pereche?

O moarte cinstită, la vreme

Decît un cuplu întreţinut cu aparate, mai bine o moarte sinceră şi la vreme a relaţiei! Sabin Bălaşa bine spunea că, dacă nu merge treaba, e mai onest să divorţezi după trei zile decît să te chinui trei decenii. (Sigur că, sub drapelul acestui refren inteligent, speculativ şi făţiş onest, chiar dacă şocant, marele pictor, abia plecat dintre noi, a şi trecut la fapte, istoriografii consemnîndu-i cinci mariaje. Cinste lui!). Să nu uităm că moartea unui cuplu blazat se poate transforma imediat în naşterea altor două cupluri proaspete, din părţile separate ale defunctei perechi. Aşa că nu e nici o nenorocire ruptura dintre cei doi, care nu mai au nici un fluid subteran comun. Astfel, avem, în fine, dovada că există viaţă după moarte! Iar eu port în mine mărturia, şi v-o spun cu voce tare, că accept drept posibilă orice aberaţie întru salvarea iubirii mele, dacă aberaţia se rezumă la mine şi la ea. Cine consideră că ratele la maşina de spălat, bugetul familial pentru murăturile de fiecare an, copiii care încă n-au terminat liceul şi grija faţă de “ce-o să zică lumea?” fac parte din acel fluid subteran ce trebuie să mai ţină neapărat în viaţă cuplul, acela comite, din start, un abuz asupra adevărului, sentimentelor, chiar dacă raţionamentul pare corect din punct de vedere patrimonial, pecuniar, etic şi chiar logic.
E grav, e o tragedie a iubirii cînd ştii exact de ce rămîi cu cineva, altceva decît datorită sentimentelor. Abia asta e aberaţia cea mai dură. Ca şi în muzică, unde, ca artist, e mai bine să te întrebe publicul de ce încă nu ai scos un CD decît să te întrebe de ce dracu’ l-ai scos, şi în cuplu, ar fi bine, ar fi ideal să nu ştim prea bine de ce rămînem împreună, dar s-o facem pentru că aşa simţim, pur şi simplu, decît să ştim matematic motivele pentru care încă nu ne-am despărţit de gheţarul de lîngă noi.

Desen preluat de pe Google

Mediocrii

Ei strâmbă tâmp sprânceana
Şi buzele îşi muşcă,
Sunt apăsaţi de gânduri,
Participă intens,
Orbitele li-s goale,
Au gura ca o puşcă,
Aruncă-n noi deşertul
Şi vorba fără sens.

Ei au sfoiag pe scaun,
Sub aparenţe docte,
Vor hăul să-şi arate
Ca pe un munte, când
Şterg ochelari strategici
Prin care-ades se coc de
Împătimiri abjecte;
Au ochii de pământ.

Cei buni sau proşti se-arată
Din prima clipă-n care
Se-nghesuie în faţă,
Să-şi spună câte-un gând,
Doar mediocrii, tainic,
Capcane pe cărare
Întind, să se afirme,
Confuzii cultivând.

Andrei, cu amărăciune, profesorilor fără har, care ne amărăsc zilele

Perle au fost, perle sunt încă (4)

Octavian Goga şi mustul care pierde

Temă:
Care este ideea centrală a publicisticii lui Octavian Goga? Argumentaţi.

Fragmente din lucrări:
• Octavian Goga s-a născut răşinărean dar a murit la Ciucea. În articolul “Momentul lui Mihai Eminescu”, Goga afirmă într-un discurs de la Sân Nicolau Mare că “O statuie se păzeşte cu un corp de armată sau cu graniţa unui poet legat de mâinile tuturor”. Mai apoi scrie despre Călugărul Vasile pe numele său literar părintele Vasile Luca, care e “General al marilor izbânzi care şi-a împlinit visele de a pleca discret din lume. Pe la răspântii strigă încă lozinci, prazul e în toi, dar condamnatul e absent când moartea îl cercetează topit deodată cu izbânda.”
• Goga este poetul pătimirii noastre şi scrie despre morţi care sunt soldaţii conştienţi ai ideii naţionale: “Morţii apar astfel cu o specială prerogativă în istoria noastră”. Despre morţii şi curcanii din Apuseni a scris şi Alexandru Odobescu în opera sa “Morţii şi curcanii”, în care la Alba Iulia a fost rupt pe roată martirul Horea zis Ivanovici, român fanatic, dimpreună cu Cloşca Crişan în faţa unui public de iobagi în picioare adus din toate satele să le fie de învăţ. Inima-i turbată a eroului răcnea din toate încheieturile până un crac l-a readus la tăcere. Unii cică Horia înaintând neclintit ar fi strigat: “Eu mor pentru naţiune!“. El n-a rostit aceste cuvinte, dar, fără dubiu, marele om le-a spus adânc».
• Avram Iancu în articolul Avram Iancu de Octavian Goga i-a spus împăratului Franz Liszt: “«Toate sunt în zadar, un nebun mincinos nu te poate înţelege... ». Acelaşi a murit pe o bancă în parc în Ardeal despre care vorbeşte şi Vasile Blaga în “Spaţiul mioritic”.
• Avram Iancu a pedalat cu sabia în mână cauza românismului. Perfectul de lănceri întors între morţii lui s-a dovedit un strălucit şef militar. Goga scrie despre toate acestea în cartea “Mustul care pierde”.

Observaţii ale profesorului:
• Oricine se poate naşte oriunde şi poate muri oriunde, deci nu e justificat cuvântul “dar” în prima frază. Călugărul Vasile nu apare în publicistica lui Goga, ci doar în închipuirile electorale ale prezidenţiabilului Emil Constantinescu din 1996. Părintele care face subiectul textului lui Goga se numea Vasile Lucaci şi a trăit între 1852 şi 1922, Vasile Luca (născut Luka László) fiind numele unui lider comunist din perioada dură stalinistă (a trăit între 1898 şi 1963), nimeni altul decât cel pomenit de agitatori în lozincile din primii ani de după venirea comuniştilor la putere (“Ana, Luca şi cu Dej / Au băgat spaima-n burgheji!”).
• Titlul corect al celui de-al doilea articol al lui Goga pe care l-am studiat este “Monumentul lui Eminescu”. În acest text, în fapt o cuvântare rostită la Sânicolau Mare, publicistul face afirmaţia că “O graniţă se păzeşte sau cu un corp de armată sau cu statuia unui poet, legată de minţile tuturor”, nicidecum că statuia se păzeşte cu un corp de armată, cum greşit aţi scris dvs.
• Greşit aţi înţeles şi titlul articolului “Părintele Lucaciu”, din care aţi preluat frânturi fără noimă. Citatul corect este următorul: “Profeţii visurilor împlinite, ocrotitorii idealurilor realizate, generalii marilor izbânzi, de obicei pleacă discret din lume… Pe la răspântii se strigă încă lozincile lui, praznicul e în toi, dar comandantul e absent. Dacă moartea îl cercetează în asemenea momente, îl găseşte părăsit şi uitat, fiindcă el s-a topit în eternitate deodată cu izbânda”. Aşadar, nici vorbă de vreun praz (praznic) ssau de vreun condamnat!
• Nici la articolul “Avram Iancu” nu v-aţi descurcat prea bine, fiind vorba de “moţi”, iar nu de “morţi” (“Moţii apar astfel cu o specială prerogativă în istoria noastră”), eroare pe care o faceţi şi la textul lui Alexandru Odobescu “Moţii şi curcanii”, unde autorul spune următoarele: “La 28 februarie 1785... sentenţa de moarte cu caznă a lui Horia şi Cloşca ca rebeli contra împăratului Iosif se înduplecase a o confirma din Viena. La Alba, dinainea mai multor mii de iobagi români, pe cari autorităţile ungureşti îi adusese cu sila, câte şase de fiecare sat românesc al Ardealului, ca să le fie de învăţ acest îngrozitor exemplu, Cloşca mai întâi fu frânt pe roată, începând sfâşierea de la picioare în sus. Răcnetele lui de durere se năbuşiră atunci numai când un crac de fier al roatei îi străpunse pieptul. Horia sta faţă neclintit. Ochii lui vedeau apriat (n.n.: clar) muncile groaznice ce aveau îndată să-l ajungă; dar inima-i bărbată ştiu să stăpânescă până şi fiorii. Au zis unii că, murind, Horia ar fi strigat: Eu mor pentru naţiune! Poate că el n-a rostit aceste cuvinte, dar, fără îndoială, marele lui suflet le-a simţit adânc». Vedeţi, deci, în ce erori majore vă aflaţi? Împăratul e Franz Josef, nicidecum Franz Liszt (care poate fi, cel mult, împărat al compozitorilor). De Horia Ivanovici nici nu poate fi vorba în textul original. Confundaţi ideea că martirul Horea este un român fanatic al veacului 18, cu publicaţia şi emisiunea TV de sport “Fanatik”, conduse de Horia Ivanovici, dar în veacul 21.
• Lucian Blaga a scris “Spaţiul mioritic” în secolul XX, nicidecum Vasile Blaga, prieten al preşedintelui Traian Băsescu (secolul XXI), ministru de interne, pentru o vreme, şi candidat la Primăria Capitalei în 2008.
• Comentariul dvs conţine încă destule greşeli, de exemplu, în dialogul dintre Iancu şi împărat, cuvintele reale ale eroului nostru fiind: «Toate sunt în zadar, un nebun şi un mincinos nu se pot înţelege... » Ce logică ar fi avut ca Iancu să se considere de unul singur şi nebun, şi mincinos? Împăratului ce-i mai rămânea din aceste două trăsături? Şi ce vină ar mai fi avut purtătorul de coroană? Apoi, “Avram Iancu a pledat cu sabia în mână cauza românismului. Prefectul de lănceri întors între moţii lui s-a dovedit un strălucit şef militar.”, nu cum scrieţi dvs, că “a pedalat” (baronul-inginer german Karl Friedrich Drais von Sauerbronn inventase deja drezina, strămoşul bicicletei, al velocipedului, dar nimeni nu poate atesta că Crăişorul Munţilor ar fi fost vreodată ciclist).
• E absurd să scrieţi că Iancu s-a “întors între morţii lui unde s-a dovedit un strălucit şef militar”.
• Titlul corect al cărţii lui Goga este “Mustul care fierbe”, nu “care pierde”. De fiert, mustul fierbe, ca să devină vin. De pierdut, s-ar putea să pierdeţi dvs. examenul.

Nota obţinută: 4,5 (rămâne de hotărât în ce sens se va face rotunjirea).

Basme ca-n poveşti

Temă:
Faceţi rezumatul unui basm, folosind nu mai mult de 50 de cuvinte.

Lucrare (fragment):
Prâslea avea o curte şi în fund un copac cu mere de aur. Când se scutura, merele cădeau. Apoi le mânca. Când le mânca, el adormea în ciuda scobitorilor pe care şi le băga în ochi ca să nu-l rateze pe zmeul care le voia pe prinţese şi care se furişa în timpul somnului să fure poamele şi să le ducă la palat încuiate.

Observaţii ale profesorului:
• Luate separat, multe dintre cele pe care le spuneţi sunt adevărate, dar, puse în context, nu mai sunt atât de clare. Creaţi o triplă confuzie când spuneţi că Prâslea avea în fund un copac cu mere de aur... Prima este că nu precizaţi care fund (al lui Prâslea sau al curţii?). A doua, că merele s-ar găsi în copaci. Dacă ar fi legate de crengi, s-ar putea găsi şi în copaci, altfel, pe cale naturală, merele cresc numai în pomi. A treia, că merele cădeau când Prâslea scutura. Ce scutura? Fundul? Copacul? Nu e potrivit să folosiţi în aceeaşi propoziţie cuvintele “curte” şi “fund”.
• Din afirmaţia dvs, că Prâslea adormea după ce mânca mere, reiese că merele au calităţi sedative, fapt necunoscut până acum în ştiinţa nutriţionistă.
• Aşezarea scobitorilor în ochi împotriva somnului este doar o metaforă. Aţi încercat dumneavostră?
• Lucrarea conţine alte câteva confuzii: cum reuşea zmeul să se furişeze dormind (era somnambul sau e vorba de somnul lui Prâslea?).
• Vă recomand ca, în frazele în care vorbiţi de prinţese, să nu mai scrieţi că poamele erau în atenţia zmeului, pentru a fi furate. Şi nici să puneţi prea aproape de cuvântul “prinţese” atributul încuiate. Indiferent dacă erau blonde, brune sau roşcate.

Nota obţinută: 4,75 (pentru fărâma de adevăr din cele scrise, totuşi, cu exact 13 cuvinte în plus - ghinion!).

Răsfăţul de la Cluj

Joi seara şi în primele ore de vineri (10-11 aprilie 2008), am cântat, după cum am anunţat, la Clubul Autograf din Cluj. Emeric Imre, gazda mea, a fost cam abătut că nu s-a umplut sala până la refuz (unii dintre fanii CFR Cluj s-au supărat că ai lor au făcut 1-1 la Urziceni şi au cedat Stelei locul 1), dar, sincer, a fost mai bine aşa, pentru că eu nu îmi doresc ca echipa trufaşului Paszkany să ia campionatul, având pe firmament acel "1907" ostentativ, adică un an când Clujul era sub ocupaţie imperială, nu sub administraţie românească!
Revenind la muzică, am cântat o mulţime de piese, a cântat şi Emeric câteva, iar la acompaniament au fost doi muzicieni talentaţi, Roger (clape) şi Zamfir (percuţie). În afară de piesele mai cunoscute (Amor cubist, Cosaş în fân, Haide mamă haide tată, Figuranţii, Doamne ocroteşte-i pe români etc), am cântat şi cântece noi sau pe care le scot rar pe scenă (Doctoratul în tristeţe, Să nu pleci, Să fim alături, Fără clovn, Anotimp secetos), ba chiar am improvizat o piesă pe Prostul gust suveran. Noaptea, după concert, o familie de iubitori de folk ne-a invitat la masă, acasă. Am povestit mai ales picanterii din turnee, Imi şi-a amintit de marile lui iubiri pierdute, iar eu, care nu prea mai mănânc noaptea (aşa am ajuns, din nou, la 88 de kile, nu fără ceva efort!), am băut o apă minerală şi m-am delectat cu nişte mămăliguţă cu smântână.
Vineri dimineaţă am fost invitat la un matinal la One TV Cluj, unde am avut de făcut slalom printre mici provocări şi doi travestiţi care erau şi ei în studio, dar a ieşit bine. Moderatorii au fost, până la urmă, pozitivi, producătoarea Raluca - de treabă, iar coprezentatoarea Bianca - foarte drăguţă, un fel de ediţie nouă a Alexandrei Dinu (Mutu).
Vineri la prânz am plecat din Cluj, pe un timp superb, am oprit câteva minute în Aiud, să îl salut pe vechiul prieten al familiei mele, dl Ion Cheţan, apoi am luat un tradiţional McDonalds la Sibiu (m-am reîntâlnit acolo cu fostul fotbalist Daniel Prodan, care cred că n-a uitat întâlnirile şi cântecele noastre de acum 10 ani din cantonamentele de la Săftica). Seara, am revenit în Bucureşti. Cam asta a fost. Şi a fost bine.

Euforia cântecelor care ne scapă de sinucidere

Emisiunea "Femeia conduce" de pe Euforia TV de miercuri, 9 aprilie 2008, mi-a plăcut pentru că, egoist cum mă ştiţi, trebuie să recunosc că mi-a făcut plăcere faptul că moderatoarea Corina Dănilă, Amorena Minculescu, Florenţa Dăscălescu şi toţi ceilalţi din echipă m-au lăsat (ba chiar mi-au dat apă la moară) să cânt mai mult decât alte dăţi. În afară de "Cu tine fără tine", care a fost play-back, am încercat live noutăţile "Fără clovn" şi "Anotimp secetos", iar la final am considerat potrivit să cânt "Amor cubist", care nu mai e demult un experiment. Şi s-a văzut, după cum au cântat toţi, inclusiv publicul, inclusiv Briana Caradgea şi cam toţi de pe acolo.
E interesant că eu şi invitatul Bogdan Naumovici, excelentul creativ publicitar, ne-am găsit o istoriară comună, de pe când eram studenţi şi el cânta la tobe într-o trupă (sincer, nu ştiu cum poate să-i fi uitat numele), iar eu, cu Totuşi, eram la acelaşi concurs. Naumovici a rămas, timp de 20 de ani, cu impresia falsă că noi le-am fi suflat premiul 1, dar l-am asigurat că nu ni s-a acordat niciodată prima poziţie în festivalurile de până în 1990, pentru că peste tot intrigam cu textele noastre şi nu dădea bine să ia premiul cel mare trupa "băiatului lui Păunescu", care tocmai fusese tras la margine, după interzicerea Cenaclului Flacăra.
Tema ediţiei, sinuciderea din dragoste, a fost, pentru mine, un pretext să spun că am suferit şi eu, ca oricine, din dragoste, dar că pixul şi chitara m-au scutit să îmi iau gâtul singur la fiecare mare decepţie, chestie care ar fi produs ceva deranj, mai ales în familie.

P.S.: NU stiu de ce nu mai pot să adaug poze la articole!

Coasă şi coastă

Eşti coasa mea pierdută-n fân,
Sunt firul din căpiţa grea,
De stâncă mă vei sfârteca,
Dar bici la tine-n piept rămân.

Te-ascute vântul şi-nţeleg
De ce nu ştii nici cum să fii,
Căci tu apui în zori de zi,
Scânteie stinsă-n foc întreg.

Să tac? Eu sunt de-o viaţă mut!
N-am gresie să te ascut,
Eşti coasă, însă poţi tăia
Din creator, doar coasta sa.

Andrei, recuperând stări adolescentine

Cârnatul care ne-a unit

Relaţia cu fosta mea doamnă am construit-o pe bază de cîrnat. Şi de sms-uri. La modul cel mai propriu. Şi la modul cel mai curat.
Ne cunoşteam de ani de zile, dar nu aveam nimic de împărţit în cearceafuri. Încă. Ne ştiam de un mileniu, dar nu ne plăceam decît de o săptămînă. Eu tocmai eram plecat din ţară şi, hodoronc-tronc, mi-a dat un mesaj, că a citit o carte a mea de versuri, pe care i-o dădusem de mult, “Doctoratul în tristeţe”. Îmi scria că e foarte bolnavă şi că, dacă sunt, într-adevăr, un doctor bun, să vin repede acasă, că e în stare gravă. Mesajul l-am primit cînd tocmai ieşisem dintr-un mare magazin, al unei mari capitale, de unde plecasem spre ţară, încărcat cu nişte cîrnaţi picanţi şi vin dulce, mărci celebre ale locului. Mi-e ciudă să spun, am evitat o clipă, am ezitat două secunde, dar trebuie s-o fac, chiar dacă sunt invidios că nici Bucureştii, nici Constanţa, nici Tulcea, nici Braşovul, nici Suceava nu au reuşit să-şi impună în lume marca potenţialului lor superior capitalei dunărene: da, v-aţi prins, trecusem prin Budapesta şi plecasem spre Bucureşti cu o plasă de mezel iute şi cu o sticlă de vin dulce de-ale locurilor! Acasă, după ziua de drum greu pe eternele şi fascinantele şosele ale patriei, le-am pus în frigider.
În prima noapte acasă, am invitat-o pe femeia aceea grav bolnavă să facem investigaţii, tratament şi comentarii literare la poemele care îi dăduseră semnul că aş avea ac de cojocelul afecţiunilor ei. Investigaţiile au fost sumare, căci diagnosticul l-am pus de cînd pacienta a intrat pe uşă. Comentariile literare prognozate au fost, şi ele, de mîntuială: tratamentul intensiv cu iubire le-a uzurpat tot timpul prognozat. Orele de după medicaţia, oferită neapărat în pat, cum se cuvine, le-am trăit în bucătăria mea austeră, pe două scăunele simple de lemn, privindu-ne şi uluindu-ne că a trebuit să ne consumăm, fiecare, o jumătate de viaţă separat, cînd ştiam unul de altul, dar nu ne-a dat prin cap că fuziunea dintre creierele şi sexele noastre e posibilă. Nu am avut ce să-i ofer de mîncare şi de băutură decît ceea ce tocmai adusesem din pusta maghiară. Primul semn de gelozie mi-a apărut cînd, muşcînd din cîrnat, doamna mea a scos un oftat orgasmic, vecin cu gemetele pe care i le aveam, încă, în urechi. Între două guri de vin, am hotărît să legumim bine cîrnatul acela spectaculos, să fie desertul secret, prelungit cît mai mult, în doză homeopatică, de după iubirile-tratament ce (era clar) aveau să mai vină. Boala gravă nu trece, nu-i aşa?, cu una, cu două!
Am lungit, timp de săptămîni, decapitarea lentă a acelui cîrnat, care, la început, să tot fi avut o jumătate de metru. Doar cîte o muşcătură, aproape masochistă, după cîte o noapte de dragoste amăruie şi secretă, pe deşelatelea. După una dintre reprezentaţiile în duet, cu mîngîiere la prolog, pernă la primul act, babilonie în cearceaf după antract şi cîrnat la epilog, femeia, între timp însănătoşită, mi-a dezvăluit o parte din misterul osmozei cîrnatului picant budapestan cu biografia ei: doamnei îi curge prin vine şi ceva sînge unguresc. Chemarea sîngelui! Chemarea pustei! Chemarea iubirii!
De la chemarea iubirii la chemarea cîrnatului, de la chemarea cîrnatului la chemarea galantarului, de la chemarea pustei la chemarea fustei, nu e decît un pas, mic pentru omenire, dar uriaş pentru noi, căutătorii febrili de iubiri sublime şi de mărfuri ridicole, dar niciodată de iubirea ca marfă.
Aşa că mergeţi imediat la cumpărături, luaţi şi cîrnaţi, şi vin, şi cărţi de poezii, şi lenjerie frumoasă de pat, şi lenjerie sexoasă de corp, şi lumînărică, şi săpun, şi şampon, şi periuţă nouă de dinţi, şi pijama proaspătă, şi ciorapi sigilaţi, şi parfum, şi rare brînzuri pentru senzuale prînzuri, şi ciocolată, şi discuri cu muzică de-ntors inima pe dos. De ce? Fiindcă nici nu ştiţi că iubirea şi cumpărăturile merg pe acelaşi drum. Fiindcă nici nu ştiţi cînd vă apare în drum sau în telefon semnul că v-aţi găsit iubirea. Fiindcă o iubire bazată pe cumpărături e nesănătoasă, dar cumpărăturile făcute din iubire sunt locotenentul fidel al dragostei însăşi. Căutaţi pe unde apucaţi stilul fusion dragoste-cumpărături!

Anotimp secetos

Eu ştiu că nu sunt Făt Frumos
Şi pentru ea rescriu povestea,
Prinţesa mea de abanos
Renaşte-n cântecele-acestea.

În anotimpul secetos
O fructă neagră creşte, vie,
Îmi stă pe ochi, îmi intră-n os,
Nu ştiu deloc ce o să fie.

Din anotimpul secetos,
A apărut în pârg, nălucă,
Şi tai drumeag prin fumul gros,
Cărarea-n sâmburi să mă ducă.

Spre anotimpul secetos,
Se-ndreaptă ochii mari, cu gene
De-o milă, crustaceu-colos
Muşcând din cântece alene.

Când anotimpul secetos
Mă prinde-n laţ şi mă răsfaţă,
Cu mintea-n cer, cu trupul jos,
Cuprind felia mea de viaţă

Şi-mi spun că-n drumul vale-deal,
E vremea pentru înălţare,
Colina scade-n mers frontal,
Spre fructa neagră ce îmi pare

Că s-a născut ca s-o găsesc
Şi-n coş s-o pun, cu mâini duioase,
Decenii, clipe trec firesc
Şi fibrele se desluşesc
Din anotimpuri secetoase.

Andrei, găsind izvoare curate, 29 martie 2008

"Fără număr", rock, folk şi manele

Cătălina mi-a scris la comentarii despre piesele pe care vi le-am propus. Îi răspund şi ei, dar şi dumneavoastră tuturor, pentru că e un subiect care depăşeşte stadiul de mesaj personal.

E adevărat că muzica preferată poate defini profilul omului, dar să nu facem din asta o regulă prea rigidă. Şi inversul e valabil. Unii oameni de excepţie ascultă muzici îndoielnice şi asta poate fi semnul lor de descarcare si de decont firesc cu lumea mizera din jur. Am cunoscut oameni extraordinari care se uita pasionati si la filme prostute, nu doar la capodopere. La ei, consumul de (pseudo)cultura nu trebuie condamnat, ci trebuie inteles, ca orice gest cotidian: luam un suc, tragem apa, punem in coş fleacuri de la magazin. In afara pe cei de la AC/DC, pe care nu intamplator i-am pus in cap de lista, mai jos de australieni nu este un top al preferintelor mele, ci sunt cateva propuneri din ceea ce ascult eu cu drag. Eu însumi, care ştiţi ce opţiuni muzicale şi culturale am, nu mă feresc să spun că mă uit la Dallas şi la Seinfeld cu plăcere, pentru că am şi eu dreptul la parcela mea necesară de scăldat în cultura comună, derizorie.
În privinţa manelistului-consumator, ca figură tipologică, cred că, educat ca lumea, şi un el ar putea aprecia ce e bun în rock-folk, asa cum şi eu pot asculta cu plăcere câteva cântecele din zona uşoara, manelistă, dacă simt ceva autentic acolo. Pericolul manelizarii vine şi din faptul că unii artisti ai genului sunt foarte talentati, au voci extraordinare, fac piese cu texte care merg la inimă şi chiar naivitatile lor din cuvinte emotioneaza pe alocuri, pentru că sinceritatea devine adesea o armă de nebătut, dincolo de rigori estetice academice. Ăsta e adevărul. Dacă ar fi lipsiţi de talent, nu i-ar lua nimeni în seamă. Trebuie să fim lucizi şi corecţi, dacă ne pretindem cu un cap peste medie. Mie îmi place să analizez excepţiile şi de aceea vă invit să admiteţi că, de exemplu, Adi Minune este un tip de un talent ieşit din comun, că este o figură pe care nu o poţi ignora (nu numai datorită taliei) şi că a scos câteva cântece credibile. Dacă suntem sinceri cu noi înşine, chiar noi, cei care iubim hard'n'heavy'n'folk, trebuie să recunoaştem că e frumoasă până şi varianta manelizată de Adi de la Vâlcea a hitului sârbesc "Supărat", că "Of, viaţa mea" nu e un cântec fără dramă şi că alde Salam, Bursuc, Puştiul, Vijelie, Alizeu, Parizer şi toţi ţiganii ăia de aur, de argint, de platină şi de ce metale or mai vrea ei, inclusiv de aramă, sunt oameni înzestraţi de natură pentru muzică şi nu numai. Totul este echilibrul, adică să nu facem din "Fără număr" sau din "Haide hai să-ţi fac damblaua / Să mă cauţi cu salteaua" singurele puncte de referinţă din cultura noastră muzicală. În rest, să le fie de bine şi noi să ne vedem de ale noastre!

Aşa că au loc toţi în playlisturile noastre şi în imaginile acestui articol: şi regretatul Bon Scott (solistul lui AC/DC, plecat pe Highway to hell, în februarie 1980), şi Adrian Copilu' Minune (plecat, probabil, la vreo cumetrie pentru weekend).