Washington. Nevoia de agasantele teme obligatorii

Cand v-am scris ca nimic nu e ca America, ca pasiune si ritm, am fost absolut sincer. Am, asadar, suficient credit ca sa va spun ca drumul la Washington din 22 iunie 2008 a fost o experienta grozava de o zi, dar care, daca se prelungea cu inca putin, ori ma apuca somnul letargic, ori ma aruncam in Potomac de lipsa de perspectiva si de vitalitate. Orasul e frumos, nimic de zis, dar pare mort si are capacul bine batut in cuie. Pentru cei care iubesc linistea de statiune, pentru cei care se simt mai bine la bai la Caciulata decat in nebunia citadina, probabil ca e cel mai potrivit loc de vizitat si pierdut timpul, dand batraneste din cap pe strazile pe care oamenii nu prea se misca. Mie, in schimb, dupa fabulosul New York (cu tot balastul lui de miros si de murdarie), Washingtonul mi se pare ca o tema obligatorie de vara, ca una dintre acele lecturi suplimentare care ne-au compromis vacantele. Cumva utila, pentru cultura generala, dar eminamente fara vlaga momentului. Un fel de moartea pasiunii monumentala.

Am fost, ca orice norocos care ajunge in capitala SUA, sa ma pozez narcisist la Capitoliu si la Casa Alba (de unde am furat cateva frunze de copaci, ca sa le am ca suvenir viu), m-am simtit mic si liber langa Obelisc, am vazut o populatie locala majoritar de culoare si cam atat. Am condus la intoarcere masina unchiului meu dr Paul Finescu (drum de 4-5 ore intre New York si Washington, cu viteza maxima de 65 mile pe ora, adica putin peste 100 de kmh pe niste autostrazi care pe alocuri au si 7 benzi de fiecare sens!), am mancat intr-un restaurant de langa autostrada din lantul TGI Friday (Thanks God is Friday, adica "Doamne ajuta ca e vineri!"), am facut sute de poze (fiindca si plicticosenia are dreptul la un loc in fototeca, nu?), am baut o apa plata cu un colt de sandvis dulceag de pui la Starbucks Coffee, acea cafenea pe care am descoperit-o la Londra in 2007, am vorbit pana la epuizare, am ascultat povesti romanesti si americane fara sa ma satur, am cumparat una-alta de la tarabe, dar mai ales reproduceri dupa originalul Constitutiei SUA si dupa celelalte 4 documente fundamentale ale constituirii celui mai mare si puternic stat al lumii, am, am, am.

Va ofer cateva imagini si, dincolo de rautatea de la inceput despre Washington (care e, insa, absolut corecta!), ma bucur ca am ajuns in acest oras in care ar fi trebuit sa merg cu tata si cu sora mea Ana Maria in dimineata de 11 septembrie 2001, daca nu incepea nenorocirea care ne-a prins la New York si nu ne-a mai lasat sa plecam din oras in ziua aceea cumplita. In primul rand, raman, si dupa Washington, cu parerea ca trebuie sa ne bucuram ca exista acest colt de lume dintre oceane, pentru ca, fara el, astazi inca am mai fi invatat ruseste obligatoriu la scoala si ne-am fi dus la vot sa alegem candidatii partidului unic. Sa nu uitam asta, cand ii injuram pe americani! Mana mea in forma de L, "Lumina! Lupta! Libertate!" prin gardul Casei Albe asta vrea sa arate.