Prietenul anevoie se cunoaşte, dar ai mei nu!

De la Ştefan Andrei am auzit, în adolescenţă, formula asta, "Prietenul anevoie se cunoaşte", în care jocul de cuvinte anevoie-la nevoie se confirmă, din păcate, prea des în realitatea relaţiilor, nu doar în realitatea sonorităţii limbii române. Dar eu nu mă pot plânge. Eu nu v-am regăsit anevoie, ci la nevoie. Am revenit, am explicat, aţi citit, aţi înţeles şi mi-aţi dat semne că am procedat şi eu şi voi ca yoghinii, care stau în nemişcare timp lung, apoi, când îşi propun să respire şi să se mişte din nou, totul se întâmplă de parcă nu ar fi avut loc nici un îngheţ al vitalităţii. Vă mulţumesc tuturor şi în parte şi vă asigur că... Ei, ia să vedem ce credeţi că vă asigur? Că nu o să mai fac? Că o să scriu zilnic, ca un tocilar speriat? Că greşelile nu le voi repeta? Nici vorbă! Vă asigur că, dacă viaţa mă va aduce în situaţia asta (acum parcă a vorbit Ion Iliescu prin tastatura mea, fibros-lemnos), o să procedez la fel, o să fiu absent, apoi o să sper că vă voi regăsi, dar voi reveni mereu din sincopele mele cu ceva de spus sau de arătat. Ce ziceţi? Nu merit şi eu un răspuns, la cât de tandru mă uit în ochii voştri, de acolo, din metroul newyorkez unde a fost făcută poza, în iunie 2008?