Valeriu Râpeanu la 77 de ani

Oameni de drum lung


Textele omagiale fac, de multe ori, deservicii şi celui ce scrie, şi celui omagiat. Mult mai sănătoasă, mai credibilă, e povestea faptelor celui despre care e vorba, uneori numai enumerate, care au avantajul fără egal al conţinutului de sub cuvânt. Scoarţa uscată cade şi lasă loc, la vedere, tulpinii vii. Despre oamenii de cultură e mai dificil de scris decât despre fotbalişti sau manelişti, pentru că o carte şi o carieră se urmăresc mai greu decât un gol sau o ratare, decât conduita unei boarfe, căreia nu i-a fost şucar să bage mâna-n buzunar. Oamenii de cultură sunt subiecte delicate pentru că lasă întotdeauna loc de interpretări altfel decât în alb sau negru. Comerţul şi mondenităţile se caută, pe când cultura plictiseşte pe mulţi sau chiar dă ameţeli.
Redutabilul editor, scriitor şi profesor Valeriu Râpeanu împlineşte 77 de ani, în acest final de septembrie 2008. Despre importanţa activităţii sale îndelungi de director al Editurii Eminescu, de eseist, de publicist, de istoric, de om de media şi de analist al culturii noastre scrise, vorbesc cărţile şi articolele sale publicate, alături de cărţile şi articolele atâtor altor autori, pe care le-a trimis la tipar. Despre cariera sa universitară vorbesc performanţele jurnaliştilor şi gânditorilor care i-au fost studenţi, în ultimii 15 ani, şi valoarea în sine a cursurilor sale, tipărite sau vorbite. Despre emisiunile sale de radio şi televiziune pot depune mărturie cei care le-au urmărit şi care, astfel, au avut şansa indiscutabilă să se îmbogăţească.
Eu vorbesc despre Valeriu Râpeanu ca mai tânăr coleg de catedră universitară de jurnalism (pe care a condus-o, ani de-a rândul, la Facultatea de profil a Universităţii Spiru Haret) şi ca fost doctorand care, primind câteva sfaturi lămuritoare la începuturile, firesc tulburi, ale ambelor ipostaze (activitatea de cadru didactic şi structurarea tezei de doctorat), a putut merge mai departe mult mai uşor cu sentimentul că sunt fără măsură de importanţi erudiţii ce ştiu să marcheze trasee, să dea orientări, să limpezească ape învolburate şi să împământenească borne.
Îi mulţumesc lui Valeriu Râpeanu şi îi mărturisesc că, poate, cel mai memorabil şi emoţionant fapt care mă leagă de domnia sa este drumul nostru la Constanţa din 14 iulie 2008, către şedinţa de susţinere a doctoratului meu, când orele în care m-am aflat la volan şi l-am avut pe distinsul om de cultură pe scaunul din dreapta au fost un adevărat spectacol de memorialistică vorbită, de axiologie culturală şi jurnalistică, de prietenie fără reţineri, dar plină de respect, dincolo de vârsta şi de gradele profesionale care ne despart, dar care ne apropie, de fapt. Ca într-un film dat pe repede înainte, se derulau din memoria domnului Râpeanu secvenţe în care apăreau Nicolae Iorga, Gh. I. Brătianu, Mircea Eliade, I.G. Duca, Pamfil Şeicaru, Nae Ionescu, Vasile Pârvan, Take Ionescu, Nicolae Carandino, Dumitru Popescu „Dumnezeu”, Leon Kalustian, doamna Kantuniary, Adrian Păunescu, Nicolae Arsenie, Ştefan Andrei, Dan Hăulică, Andrei Pleşu... Era să rămânem, atunci, din vorbă-n vorbă, fără motorină, pe o autostradă a Soarelui fără benzinării, cale de 150 de kilometri, cum numai în România se poate. Dar un drum lăturalnic, apărut la vreme, pe ultimul litru al rezervorului aproape gol, ne-a scos spre o staţie din apropiere de Lehliu şi ne-a salvat, să putem ajunge la timp în Bucureşti, unde gentlemanul Râpeanu avea grijă să sune din când în când şi să o asigure pe doamna sa că ne vom întoarce fără întârzieri.
Într-o ţară cu drumuri şi servicii alandala, mergând cu domnul Valeriu Râpeanu alături, am găsit soluţia să nu rămân fără combustibil.
Într-o aceeaşi ţară, cu o scară de valori culturale mereu în mişcare, mereu puse în discuţie de câte un cutremur de cele mai multe ori politic şi oportunist, cu literatul Valeriu Râpeanu alături, nu poţi rămâne în pană de criterii.