Vintilă Ivănceanu (ultimele): „Cu excepţii pe care le luăm în proprietate, suntem o rasă de asasini”

Un reportofon clandestin salvează amintiri, păstrează gânduri şi face istorie

25 august 2008, Viena

• Abia am ajuns la Viena, venind la volan de la Bucureşti, Deva, Timişoara şi Sânnicolaul Mare, împreună cu tata şi cu sora mea, Ioana, la reîntâlnirea cu cealaltă soră, mai mică, Ana Maria, şi cu mama ei, Carmen, care abia au ajuns şi ele în marele oraş austriac, din cealaltă direcţie, cu miros iberic şi francez în păr.

• Cu bagajele încă nedesfăcute, A.P. vorbeşte la telefon din camera de la hotel cu vechiul său prieten, scriitorul Vintilă Ivănceanu, stabilit de vreo 30 de ani în Austria, care vrea mult să îl aibă oaspete la el acasă pe Adrian Păunescu, aici, în Viena, împreună cu noi, la o cină între familii şi amici. Discutăm ce avem de făcut, unde să mergem, mai ales că tot drumul am vorbit despre localurile ţărăneşti de la marginea Vienei (Gumpoldskirchen şi Grinzing), la care amintirile frumoase de altădată ne chemaseră să ajungem cât de repede. Aceste localuri mai pot aştepta, însă, pe când invitaţia la Vintilă Ivănceanu nu poate, mai ales că scriitorul a chemat acasă şi alţi prieteni.

• Totuşi, cum ajungem la destinaţie, prin labirintul vienez? A.P. refuză varianta metroului, pe care dl Ivănceanu o consideră cea mai uşoară: staţie chiar în faţa hotelului nostru de pe Johannes gasse (Stadt Park), staţie chiar în capul străzii St. Veit. A.P. vrea să aibă mereu controlul, să poată veni şi pleca independent. De aceea, cel mai bine se simte cu maşina. Mi-l dă la telefon pe V.I., care, când să îmi explice cum dăm de străduţa sa, îi pasează repede receptorul soţiei sale, doamna Heidi, mult mai pricepută să ne desluşească traseul de vreo 15-20 de km, câţi sunt, după aprecierea sa.

• Ajungem într-o jumătate de oră în vestul oraşului, dincolo de palatul imperial Schonbrunn, pe străduţa St. Veit. A.P. e supărat pe mine că umblu în pantaloni scurţi, că nu simt că măcar la vizita aceasta ar fi trebuit să rezist comodităţii de vară. Faptul că şi Ana Maria, şi Ioana, şi Carmen sunt cu echipament cel mult treisferturi pe picior atenuează din presiunea care risca să mă transforme în singura oaie neatră cu crac neterminat a serii.

• Intrăm în casa cu puţine etaje, unde dl Ivănceanu ne conduce în salonul mobilat în stil vechi de la primul etaj. Fiica scriitorului este însărcinată într-o fază foarte vizibilă. Vorbeşte în engleză cu noi, pentru că e crescută aici, cu mamă austriacă. Mai sunt la masă alte câteva persoane apropiate familiei. E o zi fericită în familia Ivănceanu, pentru că fiicei i-a apărut azi o carte, iar scriitorul a dat la tipar forma finală a unui nou volum. Mâncarea amestecă spiritul domestic simplu şi rafinamentele occidentale. Cei care au dreptul legal beau un pahar de vin. Singurul care are privilegiul să fie şofer în această seară (eu) bea o excelentă apă de izvor, venită la robinet direct din munţi, să alimenteze cinci sectoare din apropierea fostului palat princiar, aflat în apropiere de locul unde ne aflăm, în Viena de vest. Neamator de băuturi, A.P. trece rapid pe apa alpină.

• A.P. şi Vintilă Ivănceanu vorbesc, în colţul lor de masă, despre perioada când gazda noastră de azi încă nu emigrase. Pun în discuţie chestiuni majore de morală, de umanism şi de estetică, de parcă ar fi la un congres al marilor probleme, nu la o cină amicală. Iar eu, clandestin, pun între pahare reportofonul cu tot cu husa care îl ascunde, de parcă ar fi un telefon nevinovat. Şi las gestul meu ingrat să salveze amintiri, să păstreze gânduri şi să facă istorie:

V.I.: Noi am degenerat, am dezvoltat războiul, ca o formă de estetică metafizică, în loc să dezvoltăm amorul, ca o formă de estetică metafizică - cu toate nocivităţile amorului, cu toate ghinioanele. Şi ce-am învăţat? Am învăţat să asasinăm! Problema este înfiorătoare, de fapt, pentru că te uiţi acum la toate proiectele eşuate ale umanismului. Fiecare devine procuror general al conştiinţei, se scoală pe trei picioare, începe să urle: tu eşti fascist, ba nu, tu eşti comunist! De fapt, cu excepţii pe care le luăm în proprietate, suntem o rasă de asasini. Este, din păcate, aşa. E numai o întâmplare că nu ne-am distrus total.
A.P.: Dar e şi un semn de lene.
V.I.:Ha, ha! Aşa e!
A.P.: Nu ne prea îndemnăm nici să ne omorâm.
V.I.: Da! Nici măcar n-am avut această forţă! Dacă ar fi vorba de o lene cultivată, ar fi altceva...
A.P.: Acum vreo 30 de ani, am scris o poezie, care a intrat în folclor, pe care n-aş mai putea-o scrie acum: “Calul călare”: “Calul călare pe cal, / calul călare pe calul călare, / calul călare pe calul călare pe cal, / calul călare pe calul călare pe calul călare. // La ora când toţi, în secunda când toţi, / bolnavi, sănătoşi, unii vii, alţii morţi, / ies noaptea din casele-n care / s-au dus să petreacă în destrăbălare / şi vor să încalece şi vor să se ducă / şi vor să-şi ia caii legaţi de ulucă, / o, şi-a găsit fiecare, / o, şi-a găsit fiecare / calul călare pe cal, / calul călare pe calul călare, / calul călare pe calul călare pe cal, / calul călare pe calul călare pe calul călare.”
V.I.: Foarte frumos!
A.P.: Am încercat să îmi mai induc starea aceea, dar nu am reuşit. E mult prea departe de estetica radicală în care scriu acum. Nu îmi mai plac metaforele. Îmi plac viziunile. Nu mă mai tulbură ca în tinereţe nici metaforele lui Ritsos.
V.I.: Nu te mai seduc...
A.P.: Îmi place, de exemplu, „Iarba” lui Sandburg: „Sunt iarba, lăsaţi-mă să lucrez!”. Sau „Patru preludii pentru joaca vântului”, care, aparent, n-are nicio poezie în ea. Dar creează o stare de nebunie.
V.I.: L-am redescoperit pe Borges. Auzi: „Ce viaţă urâtă! Nu e nici o stradă dreaptă şi nici o stradă nu se numeşte Borges.” Poezie foarte liniştită. Fără marea gesticulaţie: vai ce păcat!...
A.P.: ... Şi nici o stradă nu se numeşte Vintilă Ivănceanu!
V.I.: Nici nu vreau. Mi s-a propus, la 60 de ani, şi am refuzat. Am alte lucruri mai bune de făcut. Patru ore am muncit la supa asta cu crutoane, o jumătate de oră am dat la maşină crevetina. Asta e problema: sunt frumos, sunt deştept, ştiu să gătesc, fac amor bine şi sunt genial. Ce să fac? Dă-mi un sfat.
A.P.: Să te exporţi.
Heidi Ivănceanu: S-a exportat deja.
A.P.: Să se mai exporte o dată, undeva, unde e în deficit ceea ce are el!
V.I.: Adriane, mulţumim lui Dumnezeu că avem încă posibilitatea să ne exprimăm, în sensul cel mai tare al cuvântului. Rămâne după noi ceva! Rămâne!

•

După câteva zile, Vintilă Ivănceanu a murit, în timpul călătoriei în Maroc, loc care - spunea scriitorul - îi este drag şi îi prieşte.