Străinătatea dela Bârca

La Bârca, mai rece decât starea de iarnă, am găsit starea de străinătate. Străinătate de loc, străinătate de oameni, străinătate de pustiu, străinătate de rădăcini, străinătate de obiceiuri. 14 decembrie 2008 - duminica în care mi-am îngropat copilăria, care tot îmi umbla liberă, ca strigoii, de ani şi ani.

• Până şi telefonul mobil trece, din când în când, fără să i-o ceară nimeni, pe unda bulgărească, doar ca să îmi răsucească în rană amintirile copilăriei şi să mă simt, pe bază de roaming cu forţa, şi mai străin în satul rădăcinilor paterne. Nu că bulgarii nu ar fi avut mereu undă mai bună decât releele noastre acolo, în sudul Doljului, la 47 de km de Craiova, la vreo 16 km de Dunăre, pe drumul Segarcei, Cerătului, Giurgiţei apoi al Goicei, care te poate scoate şi la Calafat, şi la Bechet, la răspântia de la Cârna. Diferenţa este că, în 1979, în 1989, când încă mergeam, cel puţin o dată pe an, acolo, la televizorul alb-negru din camera lui tataie, se adunau câţi copii ai satului încăpeau, mai ales la desene animate sau la filme americane dublate slav, dar care erau, oricum, mai bune, decât programele lipsă în româneşte de la sfârşitul anilor ‘80.
• Dintre toţi puştanii cu care stăteam toată ziua pe terenul de fotbal de peste Deznăţui, nu mai e prin sat aproape niciunul. Gongu a plecat în lume la muncă, Iulică nu a mai dat nici un semn, nici alor lui, de nu se ştie când. Doar Costel G. – care nu are mult peste 40 de ani - e tot aici şi trece azi pe pe la noi, cu un aer la fel de bătrân ca al bunicului lui din anii când noi, ăia mici, băteam mingea şi praştia. Băieţandrul lungan şi ruşinos de acum 30 de ani a rămas, mai mult de nevoie, legat de loc. Acum câţiva ani, şi-a lovit mama cu o cazma, bătrâna a murit, iar el abia de curând a revenit acasă, după ani şi ani în care a schimbat închisorile numai cu spitalele de boli nervoase.
• Nu mai există nici casa lui nea Mărinică de pe linia noastră (aşa se numesc în Oltenia străduţele care ramifică drumul principal), în prispa căreia am dormit pentru prima oară în aer liber, acum aproape treizeci de ani. Nea Mărinică şi Leana lui s-au dus în pământ. La fel şi casa de chirpici - pământ către pământ, ca un câine care se prăbuşeşte pe mormântul stăpânului: nu mai are de ce trăi, pentru că nu are în tabla lui de valori, fie ele şi instinctuale, capitolul “stăpân de-al doilea”. Măcar pe locul acelei case s-a ridicat o alta, semn că pe Aleea Marin Păunescu (străbunicul meu) nu e numai moarte, ci sunt şi speranţe şi naşteri. Tiberiu Macavei, fost miner la Roşia Montană, a coborât acum vreo 15 ani din Ardeal şi s-a aşezat în Oltenia. Are, cu Maria, doi băieţi mărişori, care deja mustăcesc cu gândul tainic la fete, şi o fetiţă de doi ani, năşită de sora mea, Ana-Maria. Tibi, om de 50 de ani, şi-a dat seama că nu se mai poate desprinde de locul adopţiei sale şi îşi construieşte aici căsuţa, peste drum de casa noastră părintească de la numărul 8, ridicată şi crescută şi ea, încet încet, de la rangul iniţial de bordei - jumătate în pământ, sub capii familiei, Costache Păun, Marin Păunescu, Constantin Păunescu şi Adrian Păunescu, care şi-au întins domnia printre ai lor de acasă din veacul XIX până în cel de-acum, XXI.
• Am luat-o pe jos, prin ploaia mică mirosind a ameninţare de zăpadă, spre capătul sudic al comunei. Pe drum, o pustietate mai puternic majoritară decât coaliţia parlamentară împotriva naturii (PDL-PSD+PC), care se pregăteşte să guverneze România după alegerile de acum câteva săptămâni, când şi ziua Sfântului Andrei din ziua scrutinului, şi Ziua Naţională de 1 Decembrie, au fost împroşcate cu mizeria unei campanii electorale fără ruşine, care a dus, finalmente, preacurvirea, năpârlirea şi vopsirea în vârful catargului politic făcut zdrenţe exact la timona de la Cotroceni. În această veche comună oltenească, altădată populată de vreo 7000 de oameni, nu mişcă nimeni şi nimic pe drum şi prin curţi. Bătrânii au cam murit, copiii au cam plecat, iar tinerii au cam îmbătrânit înainte de vreme, ca să mai rămână, totuşi, cineva, şi în Bârca. Până şi strănepoţii câinilor copilăriei mele latră fără nerv, din câte-o curte, în care nu prea mai au nici ce păzi, pentru că oamenii s-au rărit, la fel ca averile. Tibi îmi arată, la o poartă, un om, care, de beat ce era, nu demult, nu a păţit nimic nici când a căzut în fântâna de 14 metri din faţa casei. Asta nu înseamnă că şi-a folosit norocul la altceva decât să vadă, prin fundul sticlei de alcool, cum trece timpul şi cum i se degradează gospodăria.
• Intrăm în curte şi în casă la Mustafa Mursel (fiul lui Hassan Turcul), care a făcut fericite generaţii întregi de copii, cu halviţa şi îngheţata lui. Nu mai face dulciuri din 1996, dar a îmbătrânit frumos, lucrându-şi curtea, care arată de parcă ar avea-o în grijă un bărbat de 30 de ani, nu unul trecut de 70. A rămas, cu nevasta, în casa părintească a regretatului său tată, iar copiii îi are împrăştiaţi prin ţară şi străinătate. De fapt, Mustafa nu e turc, ci albanez, dar oltenii le spun turci la aproape toţi străinii. Ne vorbeşte despre meşteşugul lui, învăţat din tată în fiu, care se va pierde, pentru că nimeni nu mai are răbdare să înveţe să topească zahărul, să fiarbă laptele la foc mic, să bată ouăle şi să facă bunătăţi curate, de casă. A auzit că a murit, în acest decembrie 2008, şi Paul Niculescu Mizil, fostul lider comunist, care l-a premiat acum câteva zeci de ani, după ce i-a gustat bunătăţile, de care, culmea, deşi nu au egal, se pare că nimeni nu mai are nevoie! Până şi târgul din Bârca este încovoiat sub mărfurile aduse aici, iar nu sub cele produse aici. Mustafa se revoltă că tot el, care are pensie mică, dă cu împrumut, din când în când, un ban, altora cu pensii mult mai mari, care, însă, au curţile părăginite şi doar scaunul cârciumii lustruit. “Întotdeauna, când am avut un milion, m-am gândit cum să fac din el două milioane, şi de-aia arată curtea aşa de bine şi am lucernă verde şi acum, pe un hectar, în spate”. Cum e turcul - şi lucerna!, aşa e, gândesc, cu amărăciunea că nu am putut spune “Cum e turcul şi halviţa”. Dar Mustafa mă ceartă, pe bună dreptate, că nu l-am anunţat de vizită. Ar fi pus de o oală de îngheţată şi de un blat de marmură de halviţă. Ce diferenţă e între generalul albanez, aflat în serviciul imperial austro-ungar, Gheorghe Basta, care a pus la cale tăierea capului lui Mihai Viteazul în 1601, şi albanezul, truditor şi patriot, Mustafa, care nu ar fi trădat nici acum, în 2008, halviţa, dacă ar mai fi avut pentru cine s-o facă! Ne dăm reîntâlnire la primăvară.
• Sora mea, Ana-Maria, este, de câţiva ani, titulara de contract nescris a vizitelor la tanti Mitina. Văduvă din 1997 (a lui nenea Cuţă, pe care l-a adus în Bârca şi i l-a prezentat bunicul meu, Constantin, maestru al împletirii căsniciilor de durată), profesoara pensionară, vecină de linie cu noi, ne primeşte, acum, pe amândoi, aşa cum o făcea doar cu mine, când eram mic (şi când Ana-Maria nu exista nici în stadiul de gând). Atunci, mă lăsa cu Puchi, căţelul, să aştept clătitele, în bucătăria din curte. Acum, cu mers mai încet, tanti Mitina se duce la dulap şi ne scoate ceva dulceaţă de vişine. Apoi ne cheamă să vedem casa, în care nu prea cheamă pe nimeni, în afară de cei câţiva câini şi cele câteva pisici care o fac să uite de singurătate. Becurile oarbe abia lasă să se vadă mobila veche, pereţii scorojiţi, câteva scoarţe (covoare olteneşti) vechi de o sută de ani, diploma de “Cetăţean de Onoare al Comunei – Dumitra Nica”, alături de care stă o carte a mea, pe care i-am oferit-o bătrânei acum zece ani. Când vrem să facem poze, tanti Mitina ne opreşte pentru câteva secunde, avertizându-ne că nici la 87 de ani, cât are, cochetăria feminină nu i-a pierit. Îşi aranjează, pe fugă, basmaua şi ne lasă să păstrăm amintiri în aparatul foto.
• Pe peretele unei camere din casa noastră stă, de vreo 35 de ani, o icoană pe sticlă, pictată de mama mea, Constanţa Buzea, pe vremea când încă se numea Păunescu. În altă încăpere, pereţii sunt păziţi de portretele străbunilor: Costache Păun (născut în 18 iulie 1853, tot Rac, ca strănepotul său, Adrian, pe care nu l-a cunoscut, căci străbunul a murit cu mult înainte de 20 iulie 1943), Marin şi Ioana Păunescu (străbunicii mei, morţi şi ei, el în 1960, ea în 1973). Nici nu am venit bine, că ne pregătim de plecare.
• Din toată amorţirea cu gust de străinătate, îmi apar în inimă străfulgerări că sunt, totuşi, acasă, că mai e ceva sevă în rădăcinile de la Bârca, de care s-a rupt, ultimul, tata, în 1957, când a plecat la liceu la Craiova, de unde nu a mai luat-o înapoi, ci s-a dus spre Bucureşti, unde ne-a avut pe Ioana, în 1967, pe mine, în 1969, şi pe Ana-Maria, în 1990. Ce păstrează în viaţă flăcăruia care mă face să cred că nu e totul numai trecut la Bârca? Ardeleanul oltenizat cu tot cu familia lui, Tiberiu Macavei, care recită din memorie versuri ale tatălui meu (“Mai naşte-mă, părinte ideal, / Pe o colină dulce din Ardeal”), jurând că nu va mai pleca niciodată din Oltenia; soră-mea cea mică, lucrând cu entuziasm, alături de Carmen, mama ei, carnea porcului crescut şi sacrificat în curtea noastră; căldura sobei bunicilor; pozele străbunilor de pe pereţi; încăpăţânarea încuietorilor de la uşile casei care, chiar îmbătrânite, îşi fac treaba temeinic; cărţile vechi de istorie şi viaţă literară, rămase în bibliotecă (printre care stă, rătăcit, şi un exemplar din revista “Lupta de clasă” de prin anii puşcăriilor staliniste, care le-au frânt oasele bunicului şi străbunicului meu).
• Scriu rândurile acestea, abia ajuns înapoi la Bucureşti, printre oalele distruse din bucătărie, în care îmi zace o halviţă ratată, făcută de mine după ureche, din ce am încercat să fur de prin poveştile lui Mustafa. Înţeleg, numai privind eşecul desertului din faţa mea, numai amintindu-mi savoarea dulciurilor turcului de la Bârca şi lumina vacanţelor de demult din satul bunicilor, că nu se poate trăi din păcăleli, că reţeta halviţei făcute cu mâna şi cu inima nu e la locul ei în oraşul fără identităţi, că satul de altădată e o lume care nu va mai fi. La Bârca, am găsit, în stare liberă, în realitate, adevărul moromeţian al lui Marin Preda: “Imposibila întoarcere” e chiar imposibilă.