Cristi Minculescu, un idol la 50 de ani

Încă din prima seară în care trupa Iris a venit la Cenaclul Flacăra, în sala sporturilor din Medgidia, pe 20 iulie 1982, am simţit că viaţa mea s-a schimbat. Nu spun vorbe fără acoperire, nu arunc cuvinte de recunoştinţă acolo unde ele nu sunt justificate, nu caut cu tot dinadinsul oameni cărora să le recunosc importanţa în existenţa mea. Aveam 13 ani, iubeam muzica, învăţasem câteva acorduri la chitară, ascultam folk şi rock, dar nu văzusem, încă, pe viu, până în acea seară fabuloasă de început de nou turneu, în care tatăl meu împlinea 39 de ani, o trupă care să cânte şi să arate pe scenă conform inimii şi visurilor mele de aspirant la scenă, de consumator de muzică. Şi trupa a venit, într-o componenţă pe care nicio formulă Iris de după 1982 nu a mai egalat-o: Cristian Minculescu – solist vocal, Ion Nuţu Olteanu – chitară şi cofondator al trupei, Ioan Nelu Dumitrescu – tobe, cofondator al trupei, Adrian Ilie – chitară şi compozitor al majorităţii pieselor de succes, Mihai Marti Popescu – bass. Cei 7000 de oameni, prezenţi la manifestarea cu numărul 579 din istoria Cenaclului, au rămas marcaţi, pe durata celor cinci ore de spectacol, de multe momente de muzică, poezie şi dialog, dar, între ele, fără îndoială, au rămas uluiţi de evoluţia electrizantă a unei trupe româneşti de hard rock unicat, care putea concura cu orice mare trupă a lumii, întâi şi întâi pentru că solistul arăta calităţi vocale extraordinare. Acea trupă venise la Cenaclu, ca la limanul scăpării de dezastru, pentru că Adrian Păunescu îi oferise protecţie şi scenă, prezenţe în emisiunea Radiocenaclu şi în revista Flacăra, în condiţiile în care oficialităţile dogmatice interziseseră grupul, ce deranja prin atitudinea sa nonconformistă, prin succesul în rândul tinerilor şi prin repertoriul în care erau incluse şi piese din rockul mondial, atât de puţin suportabile pentru politrucii epocii. Din acea seară, am început să-l iubesc pe Cristian Minculescu, în acea seară am auzit pentru prima oară de trupa AC/DC (Iris a cântat în încheierea recitalului un cover după hitul „Highway to hell” al australienilor), din acea seară am început să visez să cânt rock, hard rock şi să cred că nu e imposibil să existe în realitatea vie o muzică pe cât de viguroasă, pe atât de melodioasă, cum numai în minte îmi imaginam până atunci, amestecând aşchii sonore din Beatles, Rolling Stones, Elvis, Phoenix, Victor Socaciu, Vali Sterian şi alţi artişti a căror muzică o ascultam cu râvnă).
Într-un interviu pe care mi l-a acordat în toamna lui 2007, Cristian Minculescu mărturisea: „Andrei, acolo, la Cenaclul „Flacăra”, Iris a renăscut! Nu-ţi spun asta pentru că eşti băiatul lui Adrian, dar ăsta e adevărul: noi am renăscut la Cenaclu, mai ales prin prezentările pe care ni le făcea dânsul pe scenă şi la radio şi prin ce se întâmpla sub cupola aia, pentru că toţi care eram atunci am cântat de la cămin cultural cu 500 de locuri la stadion cu 50.000 de oameni, la Craiova sau Timişoara. Pentru noi, asta a fost ca prezenţa la televiziunea naţională, noi fiind deja urmăriţi, fiind o trupă cu probleme, avusesem deja prima suspendare... Ce a fost Cenaclul Flacăra pentru noi? Părinţii Irisului şi nu numai...”
Cristi Miculescu ne-a devenit idol, mie şi prietenilor mei, şi prin felul în care cânta, şi prin felul în care se dezlănţuia în jocul de scenă, şi prin felul unic în care spunea bancuri, şi prin felul în care juca fotbal (a devenit imediat vârf de atac titular în echipa Cenaclului), şi prin felul în care ţinea cu Universitatea Craiova, pe care o iubea ca pe propria sa voce, şi prin felul în care ne arăta că nu este numai un artist instinctual pasionant, ci şi un individ speculativ, inteligent, care părăsise de bună voie studenţia, nu din lipsă de resurse intelectuale, ci doar ca să se dedice muzicii.
Am stat lângă scenă şi pe scenă tot restul verii 1982, urmărindu-l, am plâns când trupa Iris s-a scindat în septembrie 1982 (cu toată încercarea lui Adrian Păunescu din revista Flacăra de a păstra închegată marea trupă Iris), am urmărit nou-înfiinţata trupă Voltaj, unde Cristi Minculescu şi Adi Ilie plecaseră spre o nouă întemeiere, cu care au venit imediat la Cenaclu, m-am bucurat în vara lui 1983, când Cristi s-a întors la Iris, tot pe scena Cenaclului, la Arenele Romane din Bucureşti, lângă vechii colegi, cărora li se alăturase şi marele chitarist Florin Ochescu, autor al hitului „Cei ce vor fi”. Până la finalul lui 1983, am urmărit profesionalismul din concertele trupei şi iarăşi am avut un nod în gât când am auzit că Iris nu va mai veni la Cenaclu, din motive familiale ale unor membri, după 3 decembrie 1983.
La revelionul 1984, organizat de Cenaclul Flacăra la Breaza, s-a întâmplat ceea ce nu speram să trăiesc vreodată eu, fanul declarat al lui Cristi Minculescu: artistul a dorit să vină în continuare şi să rămână, chiar şi fără Iris, la „Flacăra”, iar noi, adolescenţii componenţi ai trupei „Totuşi”, tocmai rămaşi fără vocalist, i-am devenit colegi, pentru un an şi o lună. Multe dintre fotografiile acestui grupaj sunt din acea perioadă, când Cristian Minculescu ni se alăturase, pentru sute de întâlniri cu publicul, mie - chitarist şi întemeietor al trupei, Ioanei Păunescu - bassistă, şi lui Niki Dinescu - baterist, fost coleg cu Cristi la Voltaj, cu un an mai devreme. Prima aniversare a lui Cristi alături de noi, cei din trupa Totuşi, a fost în 9 ianuarie 1984, la Casa de cultură din Breaza, la concertul Cenaclului Flacăra. Atunci, Cristi împlinea 25 de ani şi era, deja, consacrat drept cel mai bun solist român de rock. Până în 3 februarie 1985, ne-a rămas coleg, în trupa Totuşi şi în Cenaclu, după care s-a întors la iubirea vieţii lui, la destinul lui, care trebuia să se reînnoade la Iris. În cronica manifestării cu numărul 1530 a Cenaclului Flacăra, desfăşurată la Brăila, în 3 februarie 1985 (text publicat în revista Flacăra, sub semnătura lui Constantin Dragomir), se precizează, la capitolul “Evenimente”, că, în Sala Sporturilor, în faţa a multe mii de spectatori, după concert, la meciul de fotbal disputat în sală, Cristian Minculescu (solistul trupei "Totuşi") a executat un penalty atât de tare, încât portarul, Dinu Bodocan (un talentat folkist ardelean) a trebuit să îşi pună mâna în gips.
În acea lună februarie 1985, după încheierea turneului, începuserăm să lucrăm la un album al trupei Totuşi, pe care să îl înregistrăm la Electrecord, dar revenirea lui Minculescu la Iris a anulat proiectul. Mi-a părut rău, desigur, dar am înţeles că trebuie să mă bucur, întâi şi întâi, de anul petrecut alături de marele artist, care a fost o şansă excepţională, revenirea sa la trupa de suflet căreia îi aparţinea fiind un proces firesc. De atunci, Cristian Minculescu s-a confundat cu viaţa trupei Iris şi a ţinut, cu puterile lui, în picioare, reduta rockului românesc.
Acum, în 9 ianuarie 2009, Cristian Minculescu împlineşte 50 de ani. Idolul a ajuns la semicentenar, iar noi, foştii puştani, deja cu multe fire albe în păr, vibrăm încă la ceea ce a însemnat acest mare artist pentru noi. Să îi audă Dumnezeu ruga, rostită în 2007, când Iris a împlinit 30 de ani: „Iris e o floare care se îndreaptă spre centenar, cu ajutorul publicului”.

• Imaginile sunt, în cea mai mare parte, din 1983-1984, din timpul turneelor Cenaclului, când marele Cristi era colegul nostru, în trupa Totuşi.