O enciclopedie pe zebră: Dan Zamfirescu. Un adevăr de actualitate: "Turnul de fildeş" al lui Eliade

Era 2008, era ultima zi în care trebuia să predau varianta finală a tezei de doctorat, profesorului Gheorghe Buzatu, istoricul de mare valoare şi inimă, care m-a coordonat în anii cât i-am fost doctorand. Plecasem de la tata de acasă, cu gândul să intru la metrou la Piaţa Romană, ca să ajung în sudul oraşului. Eram foarte abătut, din cauză că trebuia să elimin din lucrare unul dintre punctele de rezistenţă, de la care pornisem studiul, pentru că nu nici ştiam citatul exact, nici titlul articolului, nici anul apariţiei acelei formule de referinţă, aflate, într-o formă aproximativă, pe chiar prima pagină a tezei mele. Îmi aminteam doar că Mircea Eliade spusese cândva că în nicio ţară nu se consumă atâta energie în politică, aşa cum se întâmplă în România. Acel gând al lui Mircea Eliade servise şi drept motto de primă pagină săptămânalului de succes din anii '90, Zig-zag magazin, părea un truism în stare liberă, dar nu îi găseam punctul de plecare. Iar o lucrare cu pretenţii ştiinţifice nu suportă parafrazări, aproximări, ci trimiteri exacte la surse, la izvoare, la date.

Cu gândul la nefericita extirpare, pe care trebuia să o fac, am greşit drumul. În loc să o iau prin Piaţa Lahovari spre gura de metrou din Piaţa Romană, am ajuns, ca într-un automatism al studenţiei trecute, pe strada Pitar Moş, cu direcţia Universitate. Aşa m-am trezit la trecerea de pietoni de la Scala, acolo unde Bulevardul Magheru devine Bălcescu (de ce nu şi invers?). Nu mai avea sens să mă întorc, urmând să intru la staţia Universitate. Peste puhoiul de maşini, l-am văzut, pe trotuarul de vizavi, aşteptând, ca şi mine, verdele, pe Dan Zamfirescu, scriitorul, editorul, profesorul şi istoricul de anvergură, cel căruia îi cerusem, chiar la începerea perioadei de doctorat, în 2003-2004, o consultaţie de specialitate, odată ce alesesem tema „Scriitori şi politică în România. Secolul XX”. Când pietonii au început să treacă zebra, m-am întâlnit cu Dan Zamfirescu exact în mijlocul drumului. M-a privit prin ochelarii săi groşi. Ne-am oprit, ca pe o alee din parc, ne-am salutat şi, înainte să apuc să îi spun ce mă frământă, m-a întrebat unde poate găsi cartea, abia publicată de Adrian Păunescu, despre Generaţia ‘60. I-am spus că, dacă tot e aproape de Piaţa Lahovari, să meargă direct la sediul Fundaţiei, pe strada Dionisie Lupu nr. 84, unde eu voi suna chiar atunci la secretariat, să îl aştepte deja cărţile în câteva minute. Apoi a dat să plece spre trotuarul dinspre Piaţa Romană, parcă spre a nu pierde cartea pe care şi-o dorea, lăsându-mă în mijlocul străzii, pe zebră, sub presiunea maşinilor care claxonau, căci trecuse verdele pentru pietoni.

L-am strigat, cu disperare: Dom’ profesor! Unde a spus Eliade că în nicio ţară nu se consumă mai multă energie în politică decât în România...? Şi-a întors capul, din mers, şi, dintr-o suflare (ca să nu sporească nervozitatea şoferilor, care nu aveau nici chef şi nici motiv să înţeleagă de ce doi indivizi schimbă informaţii pe trecerea de pietoni, pe roşu), mi-a strigat: „În Profetism românesc. România în eternitate, vezi că a apărut în volumul doi, în 1990, la Roza Vânturilor! Succes! Fug să iau cartea!”

Am plecat febril, spre tarabele cu cărţi vechi de la Universitate şi, aşa cum se întâmplă mereu, după ce toţi vânzătorii de carte second-hand mi-au spus că nu au volumul pe care-l căutam, am găsit cartea la ultimul anticar stradal. Am umplut o plasă cu cărţi de Noica, Eliade şi Nae Ionescu şi am plecat pe jos spre Unirii, răsfoind după articolul cu fragmentul izbăvitor, sub ticăitul ceasului, care nu mă lăsa să aştept prea mult, pentru că termenul de predare a tezei expira în câteva ore. Nu am avut de îndeplinit decât o formalitate, după ce enciclopedia ambulantă numită Dan Zamfirescu îmi dăduse, din mers, pe zebră, sub ghilotina semaforului pe roşu, cifrul, cu o precizie chirurgicală. În articolul “Turnul de fildeş”, din 31 martie 1935, apărut, într-adevăr, la Editura Roza Vânturilor din Bucureşti, în 1990, în cartea “Profetism românesc”, volumul 2, subintitulat “România în eternitate”, la pagina 76, am identificat citatul exact din Mircea Eliade: „Nu cred că există ţară din lume în care să se fi consumat atâtea energii pe tărâmul politicii de partid”.

Îmi regăsisem rădăcina şi nu ştiam ce să simt mai întâi:
bucurie pentru mine şi lucrarea mea, care nu mai avea să-şi piardă, din considerente tehnice formale, un fragment esenţial;
respect pentru un cărturar excepţional, care mă ajutase să găsesc scoica pierdută în oceanul fără fund, faţă de care acul din carul cu fân părea o joacă, sau
admiraţie în faţa autorului acelei formule care ne defineşte atât de bine?

Iar, faţă de articoul „Turnul de fildeş”, este sănătos să plecăm de îndată urechea şi fruntea, ascultând concluziile marelui istoric al religiilor, care comenta ironic şi amar această adevărată dramă naţională, care este risipirea energiilor naţiunii în politică:

„Nu ştiu cine a fost marele român care a încetăţenit la noi formula turnului de fildeş. În orice caz, formula aceasta circulă cu destulă sprinteneală de la cafenea la club şi de aici în literatura de succes. Ţara piere şi d-ta stai închis în turnul de fildeş; cam aşa se strigă, probabil, în discuţiile înflăcărat purtate pentru salvarea Naţiunii. Turnul de fildeş suferă însă cu prilejul revoluţiilor care vin şi al revoluţiilor care se pregătesc. Turnul de fildeş reprezintă atitudinea intelectualilor, atitudinea laşă, trădătoare a intereselor sociale sau patriotice, atitudinea dramatică şi inutilă, şi aşa mai departe. Turnul de fildeş este marele obstacol al revoluţiei universale. Revoluţia nu poate începe din pricina intelectualilor care stau în turn şi creează diversiuni spirituale. Şi alte câteva cuvinte bine simţite. (...)
Atitudinea turnului de fildeş poate fi bună sau rea, fertilă sau stearpă, eroică sau laşă – dar ca să poată fi ceva din toate acestea trebuie ca mai întâi să existe. Dar, după cum poate controla oricine, ea nu există în România. Şi nici n-a existat vreodată, în afară de mediile călugăreşti. O tradiţie a turnului de fildeş nu avem, pentru că nu a început-o nimeni. Au existat, fireşte, singuratici, maniaci sau diletanţi – care credeau că au un turn mai mult sau mai puţin autentic. Dar n-aveau nimic. Trăiau în vânt.
De când există România modernă, o imensă parte a energiilor sale creatoare s-au concentrat asupra unor obiective politice sau sociale. (...)
Aproape totalitatea personalităţilor creatoare a României moderne şi-au consumat energia în politică. România a fost un stat creat de intelectuali; şi toate etapele prin care a trecut au fost soluţionate de către intelectuali. Se mai poate, însă, vorbi de turnul de fildeş în asemenea condiţii? Toate geniile veacului trecut au făcut cu pasiune politică: Heliade Rădulescu, Kogălniceanu, Hasdeu, Eminescu, Titu Maiorescu. Profetismul cultural al d-lui Iorga s-a transformat repede într-un profetism social-politic. Întreaga Gândire, în afară de d. Lucian Blaga, militează pe poziţii politice. Toţi profesorii universitari de vază, toţi profesorii universitari care au creat o şcoală, sunt şi oameni politici de frunte: C. Rădulescu-Motru, I. Petrovici, D. Gusti, P.P. Negulescu, Nae Ionescu etc (...)
Acestea sunt faptele; îmbucurătoare sau triste, nu ne interesează. Îmi amintesc melancolia cu care profesorul Longinescu evoca persoana doctorului Istrati. După ce îi înşira însuşirile prodigioase de om de ştiinţă şi organizator, profesorul Longinescu adăuga: L-a mâncat şi pe el politica.
Nu cred că există ţară din lume în care să se fi consumat atâtea energii pe tărâmul politicii de partid (...).
În loc, deci, de a plânge şi înfiera pe intelectualii care stau în turnul de fildeş (care sunt, domnule, să-i admir?), ar fi mai bine să numărăm legiunea de savanţi, de literaţi, de gânditori, măcinată zilnic în sterpe lupte politice. Operaţia aceasta, însă, nu e dispus s-o facă nimeni. Şi toată comedia turnului de fildeş este jucată pentru alte motive decât cele aparente.
Căci, să fim cinstiţi, pe româneşte a sta în turnul de fildeş nu înseamnă a duce o viaţă extra-temporală, ci pur şi simplu a nu milita într-un anumit partid. Nu eşti cu mine, eşti deci în turnul de fildeş. Vii la mine, salvezi naţiunea, sau umanitatea suferindă...

Mircea Eliade, 31 martie 1935”

În fotografie, Dan Zamfirescu, în 2005, oaspetele emisiunii mele de la OTV