Sandu Aldea nr. 24 nu mai există

Am vrut să îi arăt femeii mele şi ce am fost, cum am fost, unde am fost, în viaţa de dinainte de a ne cunoaşte. După cuvintele, cântecele şi fotografiile de azi, venise vremea adâncirii în amintirile primilor ani, care legitimează, dau identitate şi explică. Ne-am suit în maşină, într-o noapte, să îi arăt casa în care am copilărit, prima şi singura în care am amintiri cu amândoi părinţii, lângă mine şi lângă sora mea, Ioana, lângă bunicul meu, Constantin Păunescu şi lângă toţi oamenii care ne călcau pragul, în entuziasmul începutului anilor ’70, când revista şi Cenaclul Flacăra îşi trăiau o parte din laborator acasă la Adrian Păunescu.
Am intrat pe strada Constantin Sandu Aldea (în Cartierul Domenii), venind dinspre Bulevardul Mărăşti, dinspre Mânăstirea Caşin şi, până să ajung în capătul celălalt, la numărul 24, nu m-am oprit din povestit: acolo e grădiniţa grupei mele mari unde mi se părea că aştept o veşnicie până mă luau acasă, pe aici o coteam spre Şcoala 172, acolo am căzut cu bicicleta, aici ne băteam cu „blocarii” (copiii de la colţul cu bulevadrul 1 Mai, devenit Ion Mihalache), pe lângă trotuarul acela am învăţat să trag la poartă, acolo şi acolo stăteau Marius, Paul, Adina, Şpil, Bogdan. Am ajuns: aici e fosta noastră casă, pe faţada căreia am scris cu o monedă de aluminiu de 15 bani, strâmb, „24”, sper că nu s-a şters... Dar nu era nimic. Arătam cu degetul spre un întuneric imens. Am întors maşina, fiind sigur că am depăşit locul, din cauza beznei. Nu, nu putusem greşi adresa. Mă uitam şi mi se părea că mi se îneacă amintirile, în timp real: casa fusese demolată şi ne aflam în faţa unei uriaşe gropi. Nici urmă de ziduri, nici umbră de plopii uriaşi din curte, nici vorbă de micul bazin în care am căzut şi din care m-a salvat tanti Tina, nici gând de gutuii la care se strângea toată puştimea cartierului, toamna.
Nu mai trecusem pe acolo de câţiva ani şi trăiam impresia că, oricând aş avea nevoie de o reconfirmare că mi-am trăit copilăria nu doar în vis, că a fost un miracol real să trec dintr-un mileniu în altul în aceeaşi existenţă, pot da o fugă până pe strada Sandu Aldea nr. 24, să mă reîncarc de viaţa de până la 12 ani, de energiile spaţiului în care crescusem până în vara lui 1981, să mă regăsesc în punctul de referinţă al primilor ani.
Nu m-am născut acolo şi nu acolo am fost dus, în primul scutec, de la maternitate. Nu am stat doar în casa aceea (divorţul părinţilor m-a mutat când la bunici, când la mama, când înapoi la tata). Nici măcar nu a fost niciodată proprietatea familiei acea construcţie, pe care tata o preluase în 1970 de la precedentul chiriaş, poetul Geo Dumitrescu, şi pe care am părăsit-o atunci când chiria devenise mult prea mare pentru Adrian Păunescu, cel care, cu febrilitatea de a-i avea pe toţi lângă el, adunase în cele câteva încăperi toată familia, copii şi părinţi. Dar toate aceste contraargumente nu i-au schimbat niciodată acelui loc statutul de ax al copilăriei mele, de primă imagine, atunci când încerc să mă închipui din nou la cumpăna dintre vidul memoriei şi prima amintire.
Ştiu că nu casele îi fac pe oameni, ci invers, dar ce ne facem cu imaginile şi cu întâmplările care nu se mai pot desface de spaţiul unde s-au întâmplat? Aş decreta o lege absurdă prin care nicio casă încărcată de energiile oamenilor extraordinari care i-au trecut pragul să nu fie lăsată buldozerelor, fără aprobarea acelor oameni, a umbrelor lor şi a copiilor care i-au crescut sub acoperiş.
Cum să accept că nu mai e nimic din casa în care Florian Pittiş l-a jucat, în 1973, pe primul nostru Moş Crăciun pe care mi-l amintesc?
Cum să cred că nu mai există holul în care eu şi Ioana ne războiam pentru idolii noştri folk, eu decretându-l rege pe Dan Chebac, iar ea pe Mircea Vintilă?
Cum să trag linie peste ideea că sunt una cu pâmântul bucătăria în care mama îmi dădea parizer (eram „Parizache”) şi îmi făcea ochiuri, camera lui tataie de la parter în care veghea la rezistenţa familiei, holul, adică sufrageria în care tata ne umplea noaptea covorul cu jucării pe care le găseam dimineaţa şi dormitorul de la etaj pe tavanul căruia a stat ani şi ani o bucăţică de carne de vită mestecată, de care am vrut să scap şi am aruncat-o izbăvitor în sus?
Cum să admit că e la fier vechi uşa grea pe care intrau Apostol Turbatu, Dinu Săraru, Octavian Paler, Eugen Simion, Coman Şova, Fănuş Neagu, Alexandru Andriţoiu, Mihai Leontopol, Romulus Balaban, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Ştefan Andrei, unchiul Picu Vârtosu, Nicolae Dragoş, Doru Stănculescu, Cornel Burtică, Ovidiu Ioaniţoaia, Nicolae Arsenie, Constantin Teaşcă, Ioan Florin Dumitrescu, Tudor Gheorghe, Pavel Kozak, Lena şi Mitică Paraschivescu, Ion şi Ana Haşigan, Mircea Angelescu, Dumitru Gheorghişan, Daniela „Flaniela” Crăsnaru, Ion Mânzatu, Valeriu Popa, Ioan Puşcaş, Florea Dinu, Radu Rey, Marcela Saftiuc, Nicu Alifantis, Anda Călugăreanu, Dumitru Fărcaşu, Victor Socaciu, Mihail Stan, Dan Bârlădeanu, Paul Finescu, Sorin Postolache, Ion Popescu, Aurel Mihailopol, Reghina Vârvici, unchii Ionel şi Mitu Păunescu, mătuşile Neta şi Tina, maica-mare Ioana Păunescu şi atâţia alţii, rude sau nu?
Cum să îmi imaginez că a rămas o groapă imensă în locul casei în care Ioana m-a tuns, sub masă, cu forfecuţa, geloasă pe părul meu mai lung, în locul curţii în care l-am atins pe o bubă pe cel mai credincios câine de pază al familiei Păunescu, lupul King, care m-a muşcat, de mi se văd capsele şi acum, după 30 de ani?
Din acel loc, „Sandu Aldea 24”, indiferent de demolări, de gropi şi de clădirile noi ce se pot ridica azi sau mâine, îmi vor rămâne, ca două fascicole de energie, asemănătoare celor două trunchiuri luminoase, îndreptate spre cer de către newyorkezi în locul Gemenilor prăbuşiţi, inscripţiile celor două perioade trăite în clădirea care astăzi nu mai există: „1970-1975”, „1978-1981”.

17 martie 2009