Ana Brâncoveanu de Noailles nu e doar cea din poezia lui Goga

Să-i credem pe clasici, dar să nu mergem numai pe mâna lor

M-am supărat şi eu, din solidaritate cu Octavian Goga, pe contesa Ana de Noailles, nepoata lui Constantin Brâncoveanu, pentru ceea ce citisem despre renegarea originii româneşti. În poezia „Scrisoare”, Goga îi face descendentei domnitorului român un proces moral dur, în care o acuză pe „odrasla basarabă” de uitare, de imoralitate salonardă pariziană cu prea mulţi logofeţi şi vornici pe noapte şi o avertizează că scadenţa remuşcării pline de jale tot va veni, într-o clipă de coşmaruri. Poemul, scris de Goga, desigur, după lectura declaraţiei Annei din „Les Annales” din 1912 (în care spunea că nu e româncă), este excepţional, iar analiza de conştiinţă - cutremurătoare, fără îndoială. Dar acuzata ar trebui să primească, şi ea, dreptul la cuvânt, măcar prin propriile texte, prin propria viaţă. Aşa că m-am hotărât să nu merg doar pe mâna marelui poet român, ci să văd dacă, după ce citesc cu ochii mei rândurile celebrei, talentatei şi nonconformistei poetese româno-franceze de la cumpăna veacurilor XIX şi XX, supărarea preluată în solidar cu autorul „Mustului care fierbe” mai este justificată în totalitate.
Mai întâi, să vedem cine a fost prinţesa Ana de Noailles (1876-1933).
1. S-a născut la Paris, în 15 noiembrie 1876, şi i s-a dat numele Anne-Elisabeth Bibesco-Bassaraba de Brancovan, deci nu poate fi acuzată sută la sută de dezrădăcinare, de vreme ce a văzut lumina zilei nu deasupra pământului ţării româneşti, ci din ghiveciul francez de adopţie, al părinţilor săi. Încă nimeni nu a avut, totuşi, puterea să hotărască unde să se nască.
2. Tatăl Annei a fost, într-adevăr, prinţul Grigore Basarab Brâncoveanu, dar acesta - trăitor în Franţa, încă din 1860 - singur se prezenta şi semna Gregoire Bassaraba de Brancovan, deşi era fiul celui din urmă domn al Ţării Româneşti, George Bibescu (şi al Zoiei Mavrocordat, fiică adoptivă a ultimului dintre Brâncoveni, aceasta fiind puntea indirectă de sânge dintre Brâncoveni şi Anna de Noailles). Mama Annei a fost Raluca (Rachel) Musuruş, fata ambasadorului turc la Londra de pe la jumătatea secolului 19, Musuruş-Paşa, aşa încât chemarea sângelui, pe care o deducem ca obligatorie din versurile lui Goga şi care ar fi fost dispreţuită de Anna, nu putea fi un strigăt etnic integral românesc, măcar dacă ne gândim că familia mamei sale avea vechi seve eleno-cretane şi un prezent eminamente otoman, strămutat la Paris.
3. Născută şi crescută la Paris, Anna se mărită, în 1897, cu nobilul Mathieu de Noailles (care avea doar 24 de ani) şi ia numele de mare reverberaţie al contelui, purtat de cardinalii, amiralii, demnitarii de rang înalt şi cruciaţii acelei familii. Dar, la debutul literar (din „Revue de Paris”, cu poemele „Litanii”) din 1898, poeta semnează Anne de Brancovan!
4. Despre cariera literară, publică şi mondenă a Annei nu spunem decât că:
- a fost considerată de Nicolae Iorga drept cel mai mare poet francez, cu un loc unic, în literatura franceză, în a lumii întregi.
- publicaţia londoneză „Times” a scris în 1913 că Anna este cel mai mare pot francez şi european al secolului XX.
- a fost prima femeie Comandor al Legiunii de Onoare Franceze, laureată a Academiei Franceze (cu mari premii pentru literatură, în 1901, pentru volumul de debut, şi în 1921!), membră a Academiei Regale de Literatură şi Limbă a Belgiei, membră de onoare a Academiei Române (în 1925, la propunerea lui N. Iorga şi a unui grup de alţi 15 mari intelectuali).
- a fost admirată (nu ştim cât s-a datorat aceasta frumuseţii şi disponibilităţilor ei feminine, arătate în salonul propriu de pe Avenue Hoche sau în alte spaţii selecte) de Marcel Proust, Andre Gide, Paul Valery, Anatole France, Henri Bergson, Rainer Maria Rilke, Francois Mauriac, Pierre Loti, Jean Cocteau, Paul Claudel, Alphonse Daudet şi câţi alţii!
Să recunoaştem: decât o viaţă anonimă mizeră şi un zbor frivol scund, de care au parte atâtea românce frumoase, care se dau, şi azi, pe doi bani, pe centura bucureşteană sau pe marginea drumurilor europene, mai bine un farmec bine aşezat, care aduce premii dela Academia Franceză şi duce direct în corespondenţa intimă a lui Marcel Proust!
Volumul memorialistic, autobiografic, al poetei, “Cartea vieţii mele”, a apărut abia în 1932. Să citim şi să vedem ce scrie Anna în paginile de amintiri despre călătoria în România (singura, după toate datele existente) şi să nu uităm că, la acea vreme, viitoarea scriitoare era doar o fetiţă de 9 ani. Grigore, tatăl Annei, murise în 1885 şi lăsase testamentar dorinţa de a fi înhumat definitiv la Bucureşti. Copila, împreună cu familia sa, pleacă, în iulie 1885, din Paris, prin Viena, spre Constantinopol şi Arnaout Keui, unde trăia bunicul Musuruş, pe care mama Annei, proaspăt rămasă văduvă, dorea să-l revadă. În zilele de şedere la Bucureşti, era programat şi serviciul funerar de îngropare în pământul ţării a prinţului Grigore:

“Capitolul IX.
Într-o seară de iulie pornirăm spre Constantinopol; o oprire avea să ne reţină la Viena, o alta la Bucureşti. Mama aranjase să fie însoţită de sora mai mare a tatei (…) Un pat fie făcut, fie pregătit pentru noapte, evocă în Franţa curăţenie molatecă sau, de ce nu, lenevie, neorânduiala răsfăţului, voluptate; în Viena şederii mele de atunci, patul era un fel de elegantă scândură destinată odihnei, şi care nu putea sugera decât imaginea unui somn conştiincios. (…)
Continuând călătoria, am ajuns la Bucureşti, după ce am privit la fereastra vagonului copilaşi bronzaţi şi goi, care ne făceau să roşim şi să ne plecăm ochii, pe când ei surâzători, întindeau spre trenul în mers lent ramuri de cireş, cu frunze ofilite dar cu fructe purpurii. Ne întrebam dacă nu cumva pudoarea era necunoscută prin acele locuri.
Îmbolnăvindu-mă, abia am cunoscut Bucureştiul. Astfel am fost privată de vizita făcută de fratele meu şi sora mea în parcul Cişmigiu, celebru prin lacul său. (…) Sosind la Bucureşti, m-a surprins alura atelajelor, după câte mi s-a spus asemănătoare celor din Rusia. Vizitii îndrăciţi, pletoşi, bărboşi, îşi avântau în galop caii stârnind vârtejuri de praf, cum stârneau iarna vârtejuri de zăpadă.
Într-o dimineaţă am fost condusă, încă foarte slăbită şi înveşmântată în negrul cel mai sever, la serviciul funerar care fu celebrat plin de emfază, în memoria tatei, în aurita biserică Domniţa Bălaşa. (…)
Într-o dimineaţă, mătuşa Elise ne anunţă că la masa de prânz vom face cunoştinţă cu mâncarea naţională, mămăliga. Cele două cuvinte, mâncare naţională, aveau asupra imaginaţiei mele o stranie forţă evocatoare. Prin tăria lor, dăruiau putere speranţei. Ce aşteptam de la aceste cuvinte? Astăzi îmi spun că, fără-ndoială, aşteptam să rezume întregul pitoresc al unui tărâm şi al unei naţiuni necunoscute, revelarea însăşi a farmecului unui popor şi a pământului său (…) Dar la prânzul lăudat de mătuşa Eliza fui decepţionată şi amărâtă: mămăliga, mâncarea naţională, nu era decât o aspră şi nisipoasă făină de porumb, greu de înghiţit, fără să izbutească s-o facă mai plăcută neobişnuitele condimente pe care ne-am străduit să i le adăugăm. Pe semne imaginaţia serioasă a copilului nu se înşală defel, şi mâncarea aceasta lipsită de fineţe, care-l mulţumeşte pe ţăran săturându-l, trebuia să-mi reveleze truda aspră a unei mulţimi harnice şi resemnate care, din zori şi până-n noapte îşi vlăguieşte puterile muncind pământul, şi care, sfârşindu-şi tăcuta înverşunare, îi este recunoscătoare pentru hrana sumară ce i-o dăruie, şi îşi exprimă mulţumirea prin cântece pline de candoare, contemplative sau înflăcărate.”
Sigur că se simte în cuvintele Annei râzgâiala copilului crescut în puf, dar poate că, pur şi simplu, mămăliga aceea fusese doar prost făcută, nefiartă sau nesărată potrivit. Nu trebuie căutat neapărat un substrat antiromânesc în această preferinţă culinară a unei fetiţe, mai ales că mămăliga nici nu este specific românească, porumbul fiind adus în Europa abia după 1592, după Columb, adică. Câţi copii nu resping mămăliga, fără a fi consideraţi trădători de neam şi de tradiţii, ce fetiţă nu face mofturi la masă şi nu se sperie de vizitiii pletoşi şi bărboşi, fără ca George Călinescu să o declare “lipsită de loialitate faţă de rădăcinile sale româneşti", cum a făcut cu Anna de Noailles?
A avea puterea să îţi recuperezi ascendenţa cu care, de fapt, nu ai avut deloc contacte, este o virtute de domeniul miracolului. Dar a nu întâlni acest miracol nu înseamnă a fi, dintr-odată, trădător, dezrădăcinat şi culpabil. Anna Brâncoveanu, născută şi trăitoare la Paris, rămăsese fără tatăl de origine domnească românească la numai 9 ani, mama ei fiind, să nu uităm, de origine grecească, iar bunicul matern - nici mai mult nici mai puţin decât ambasador al Porţii Otomane la Londra, ceea ce nu înseamnă argumente suficiente pentru familia sa să o crească, de la 9 ani încolo, pe malurile Senei, întru păstrarea tradiţiei valahe!
Rândurile acestea nu au nici intenţia de a o scuza pe Anna Brâncoveanu de Noailles şi nici de a arăta vreo eroare logică sau morală a lui Octavian Goga.
Pe drumul ei, cu adevărat glorios, început şi încheiat în Apusul strălucitor al Europei, Anna Brâncoveanu de Noailles a făcut o carieră literară şi publică excepţională, greu de egalat nu numai de oricare alt străin, adoptat în Franţa, dar şi de un francez din tată-n fiu.
În felul său, Octavian Goga a scris - plecând de la un pretext pe care l-a supradimensionat creator - un cutremurător poem despre vinovăţia uitării şi despre iminenţa remuşcării.
Dar una este creaţia (care nu cunoaşte frontiere, nici măcar pe cele ale dreptăţii) şi alta este biografia (care se bazează pe date, iar nu pe închipuiri, pe speranţe şi pe decepţii, ale eroinei sau ale celor care îi interpretează viaţa). Ce este, însă, corect şi necesar să facem noi, care rămânem de la înaintaşi doar cu operele lor, este să citim textele, originale şi originare, să punem faţă în faţă argumentele şi să ne construim propria părere.
Să ne întristăm, deci, de faptul că prinţesa nu a reuşit să trăiască miracolul apropierii de ţara străbunilor ei paterni, dar să îi dăm toate circumstanţele atenuante posibile Annei Brâncoveanu de Noailles, care va rămâne în istoria literaturii europene, indiferent de prejudecăţile, de frustrările noastre. Şi, în acelaşi timp, să ne emoţionăm la citirea poeziei lui Goga:

«Scrisoare
contesei de Noailles născ. Principesa Brâncoveanu

“Brâncoveanu Constantin,
Boier vechi şi domn creştin...”
(cântec din bătrâni)

Îţi recitesc răvaşu-n franţuzeşte
Cu slova lui muiată-n ironie
Şi, nu ştiu cum, un gând mă ispiteşte...
Mă iartă, doamnă, că ţi-l spun şi ţie...

Tu ne-ai uitat, tu din strigarea noastră
Nu ştii nimic, nimica nu te doare;
Nici Dunărea nu-ţi plânge la fereastră,
Nici munţii mei nu pot să te-nfioare...

Nu ne-nţelegi nici visul, nici cuvântul,
Nici cântecul tu nu ni-l poţi cunoaşte...
Din ţara ta ţi-a mai rămas pământul,
Ai grâu în el, dar ţi-ai uitat de moaşte...

Abia odat`, când te chema Bizanţul,
Ai poposit la noi o clipă-două:
Verigă mândră ce te-ai rupt din lanţul
Unor vieţi atât de scumpe nouă...

De-aceea azi te miri ca de-o poveste
Când cineva de rostul tău te-ntreabă,
O glumă-ţi par cuvintele aceste
Şi râzi de noi, odraslă basarabă...

Râzi în zadar! Trecutul ne-nfăşoară
Oricât de mult l-am surghiuni din minte...
Străbunii-n noi de veci nu vor să moară
Şi noi minţim, dar sângele nu minte!

Ei vin la noi... Şi-acolo-n metropola,
Pe malul Senei, umbra lor străbate,
Suflarea lor pătrunde sub cupola
Palatelor cu creştete bronzate...

Câţi logofeţi şi vornici nu se schimbă
În noaptea ta cu visuri zbuciumate...
Cu noi în drum doar pururea se plimbă
Un ţintirim de suflete uitate...

Când vei simţi o jale vag-adese
Şi-n liniştea amurgului de toamnă
Te vor fura îndemnuri ne-nţelese,
Nu te mira: sunt Brâncovenii, doamnă!»

E foarte comod să preluăm punctul de vedere al altcuiva, mai ales dacă se întâmplă ca el să fie un clasic, ca Octavian Goga. Dar cu adevărat onest şi de-a dreptul fascinant este să ne coborâm la surse şi să ne crească singură, în creier, propria opinie, în deplină cunoştinţă de cauză.