Cucuie onorabile, cucuie meschine

Şi eu, şi prietenul meu Mihai am copilărit între părinţi depărţiţi. Şi eu, şi Mihai ne-am apucat de cântat în adolescenţă. Şi eu, şi Mihai am tot schimbat cartiere, şcoli şi prieteni. Şi mie, şi lui Mihai puţin ne-a lipsit să ajungem la doi metri. Şi eu, şi Mihai îmbătrânim, dând amândoi cu capul de aceleaşi praguri. Numai că unul - venind dinspre risc, celălalt - dinspre prudenţă.

După despărţirea părinţilor lui, Mihai, în goană după familia pierdută, s-a însurat repede, apoi încă o dată şi-nc-o dată, căzând în plasa întinsă de câte-o femeie, sătulă de-atâta derivă. După divorţul alor mei, eu mi-am îmbrăcat în platoşe, ani şi ani, inima schilodită de glanda căsniciei. Mihai a divorţat de fiecare dată, după numai câţiva ani, la fel de amărât, pe cât de amărât mi-am decapitat eu concubinajele, intrate în fundături. Dar el a încercat, măcar.

Eu atât am tot lăsat pe altădată gloria rock şi lansarea folk, încât, dintr-o promisiune, cum am fost, în adolescenţă, am sărit exact peste carieră şi-am ajuns, încruntat, direct în clasorul celor care - ehei! - dacă s-ar fi ţinut, departe-ar fi ajuns! Mihai cântă şi sâmbăta asta, numai zâmbet, la o nuntă-n Chiajna, de toate: şi „Blue suede shoes”, şi „Suntem pe mâna unor nebuni”, şi „Haide-hai să-ţi fac damblaua / Să mă cauţi cu salteaua / Sunt bărbat adevărat / Şi sunt cel mai bun la pat”. Ca orice muzicant care trebuie să ştie orice. Din visele noastre de preamărire pe scenă nu s-a prea ales nimic. Dar el a încercat, măcar.

Din nesfârşitele mutări, pe unde ne-am urmat părinţii, eu am naufragiat în braţele singurului prieten necondiţionat pe care mi l-am inventat şi pe care l-am închis în mine însumi: eu. Chiar şi aşa, am suferit decepţia prieteniei făţarnice, când până şi eu m-am păcălit, m-am minţit, m-am dus cu vorba. Mihai şi-a transformat dezrădăcinările în disperarea de a-şi face imediat prieteni, peste tot, pe viaţă şi pe clipă. A dat la toţi şi a cam uitat să ia, candidând - ca obiect viu de studiu - la capitolul „Prost de bun”, aliniatele „Cum să-mprumuţi de la el fără să se supere că nu-i mai dai înapoi” şi „Cum să ajungă el la parchet în locul vinovatului pe care nu se-ndură să-l toarne”. Mulţii lui amici l-au folosit şi l-au trădat, ştiind că o să lase de la el. Pagubă la mine de neîncredere, pagubă la el de prea multă încredere. Dar el a încercat, măcar.

El a riscat mereu, a construit mult şi a pierdut, din când în când, totul, căutând marea lovitură, care nu i-a venit în buzunar, ci după ceafă. Eu am păstrat tot ce-am construit, întotdeauna. La ce folos risipa lui, născătoare de efort proaspăt? La ce bun parcimonia mea inflexibilă, dacă ne trezim, în fiecare zi, la fel de apăsaţi, el - de teama că nu poate păstra, eu - de spaima că degeaba am păstrat? Dar el a încercat, măcar.

Pe braţele noastre se văd cicatrici: la el, de atac nesăbuit, la mine, de apărare supraaglomerată. Pe streşinile noastre stau, pietrificate, la el, murdăriile atâtor cârduri de pupeze călătoare şi prieteni făţarnici, la mine, oxizi şi licheni pe scutul prudenţei închiderii în sine.

Iar, printre firele de păr, tot mai rare, tot mai albe, ni se văd amândurora, din ce în ce mai bine, cucuiele unei vieţi îndoite. Mai contează care sunt onorabile şi care meschine?