Tatiana era un întreg, şi în inimă, şi în creier, şi în voce

O cunosc pe Tatiana chiar din ziua debutului, din 8 septembrie 1982. Până în ultima clipă, când s-a despărţit de partea aceasta a existenţei, a rămas o artistă şi o femeie legată în primul rând de muzică, de scenă. După muzică le-a pus pe toate celelalte. Tatiana a avut o operă unitară, în mai multe trepte, în mai multe straturi, ca un pământ, care are mai multe scoarţe, straturi: a avut cântece care au reuşit să ajungă mai mult la oameni şi cântece care au fost mai izolate, mai puţin deschise, dar nu se vede o diferenţă fundamentală între etapele operei ei. Sunt artişti care compun ceva pentru inima lor şi altceva pentru piaţă, pentru mase. Tatiana Stepa a cântat mereu doar aşa cum a crezut şi nu a făcut concesii comerciale. Poate de aceea, nu a reuşit, nici până în ultima clipă a vieţii, să aibă o casă a ei în Bucureşti. Până în ultima clipă şi-a pus problema existenţei pentru ziua de mâine, pentru că nu a ales nicio variantă de compromis comercial.

Am cântat împreună, practic, toate cântecele ei, de până în clipa când şi-a ales, în ultimii ani, şi un alt drum, şi o altă parte a carierei ei, în afara Cenaclului. Nu numai atât. Piesa “Copaci fără pădure” a fost scrisă într-o noapte de august 1994, în maşină, în câteva minute, pe drumul dintre Cozia şi Râmnicu Vâlcea, la întoarcerea dintr-un turneu în Hunedoara. Eram pe bancheta din spate a maşinii, împreună cu Tatiana. Ea, cu chitara în mână, murmura linia melodică, iar tatăl meu, care se afla pe scaunul din faţă, mi-a dictat versurile, dintr-o suflare. Iar piesa, la primul spectacol al Cenaclului, care a avut loc la Costeşti-Hunedoara, peste alte câteva zile, a devenit, din prima clipă, un hit.

Avem zeci, sute de cântece făcute împreună, compuse de ea, compuse de mine, cântate de amândoi, sute, mii de spectacole alături. Într-un mod premonitoriu, ultima piesă compusă de ea, împreună cu Adrian Păunescu, se numeşte “Mor actorii”, pe care am lucrat-o împreună, am înregistrat-o în 25 ianuarie 2009, la mine în studio. Dealtfel, Tatiana ştia de mulţi ani că este foarte bolnavă şi că este un miracol că supravieţuieşte, pentru că boala o condamnase încă din 2004. Când a venit să tragă piesa, am încercat să înregistrăm şi un alt cântec al ei, aproape uitat, “A fost cândva o ţară”. Nu a putut termina acel cântec. Nu a mai avut putere.

Tatiana a avut – dincolo de toate ghinioanele – o primă şansă, să crească într-o casă din Lupeni în care se aflau cărţi. Deşi oameni simpli, un miner şi o casnică, părinţii ei, mai ales tatăl, iubeau şi munca, şi sârguinţa, şi cuvântul, şi muzica. Apoi, Tatiana a avut, din 8 septembrie 1982, o a doua şansă, cum ea însăşi spunea, să crească la şcoala Cenaclului “Flacăra” şi asta a făcut-o să dorească mereu să nu rămână la nivelul, oricum înalt, la care se găsea, din punct de vedere cultural. Ea a citit tot timpul, a compus mereu, a scris şi versuri şi niciodată nu a crezut că a învăţat suficient. Îmi aduc aminte de un moment de la începutul anului 1996, când, după nişte ani de activitate îndelungată, densă, exclusiv în domeniul muzicii, cu sute de spectacole ale Cenaclului, într-una dintre primele pauze, eu i-am propus: “Hai să înveţi să lucrezi la calculator”. A râs: “Eu şi calculatorul? N-am nicio idee. Nici nu ştiu să-l deschid!” În câteva zile, deja se descurca, iar în scurt timp devenise deja un tehnoredactor bun. Iar asta a fost o a doua profesie pentru ea, de atunci. Şi-a făcut mâna la computer culegând, în 1996, prima mea carte, “Calendarul unui vulcan”, care a şi apărut în 1997. Învăţa teribil de uşor, pentru că avea un fond grozav de inteligenţă şi de sensibilitate, o polivalenţă dublată de o capacitate spirituală de adevărat om de cultură. Nu era doar o interpretă. Interpreţii sunt mulţi şi buni, cinste lor!, dar unii îşi fac treaba doar din buze sau din plămâni. Ea era un întreg, şi în inimă, şi în creier, şi în voce.

Ce bine ar fi fost să nu fie, încă, vremea amintirilor! Ce bine ar fi fost ca Tatiana să fi scris un jurnal al ei, în toate perioadele de viaţă, cele mai multe – grele! Nu l-a scris, pentru că nu a crezut niciodată că va muri atât de repede, deşi ştia că e bolnavă şi îşi lua rămas bun, la fiecare spectacol din ultimii ani, dela oameni, ca la o ultimă întâlnire. Am multe amintiri cu ea, atât din adolescenţă, când eram tineri membri ai Cenaclului, cât şi din anii cât am fost apropiaţi şi am locuit împreună, în casa din str. Dionisie Lupu nr. 84 şi ne-am oferit unul altuia, practic, tot ce îşi pot oferi un bărbat şi o femeie: şi prietenie, şi sentimente, şi colegialitate şi o comunicare cum greu se poate atinge între doi oameni, fie ei foarte norocoşi. În urma celor câţiva ani trăiţi împreună – am şi scris asta, la penultima ei aniversare, de anul trecut, la 45 de ani - nici nu ştiam cum să mă adresez Tatianei: iubită prietenă sau prietenă iubită? Nu ştiu ce a fost mai mult şi poate că asta a fost puterea şi rezistenţa prieteniei noastre, care a durat până în ultima ei secundă.

La înmormântare, nu i-am adus Tatianei flori cumpărate, nu i-am adus lucruri făcute de alţii, ci i-am adus, ca să-i aşez lângă ea, o frunză de salcie din curtea mea, salcia creaţă, pe care a văzut-o şi a iubit-o încă de când am pus-o în pământ. I-am mai adus o carte, la care este şi ea părtaşă, pentru că şi ea este doctor în tristeţe: “Doctoratul în tristeţe”, cu dedicaţia “Ne vom întâlni curând, Tatiana!” Pentru că aşa va fi. Ne vom reîntâlni.

P.S. Imediat după înmormântare, Camelia Radulian, una dintre bunele ei prietene, mi-a spus că Tatiana, înainte de a intra în ultima operaţie, căreia nu i-a supravieţuit, i-a adresat o rugăminte testamentară: i-a dat o poză cu mine şi o scrisoare veche pe care i-o scrisesem şi a rugat-o ca, dacă va muri, să i le aşeze în sicriu.

(consemnare de Rodica Pavel – OTV)