"Dusă-i tinereţea! "

La emisiunea de marţi, 19 ianuarie 2010 dela Radio Bucureşti, am discutat şi am ascultat muzică multă cu chitaristul, compozitorul şi omul de orchestră Alexandru Jimmy Zărnescu. Am transformat emisiunea într-un interviu scris, pe care vi-l ofer:

Amintiri dela Cenaclul Flacăra şi nu numai, cu Alexandru Jimmy Zărnescu

* Primele trupe: “Amiral” şi “Polifonic” şi primele modele: “Deep Purple”, Alvin Lee, Santana, Dan Aldea, în anii când chitariştii români nu găseau nici corzi * Intrarea “la profesionişti”, în “Sincron” * În anii ’70, iugoslavii ascultau muzică în club cu pistolul pe masă * Într-un an, a învăţat bulgara * Fuga din Berlinul de Est în cel de Vest, pentru o chitară cu două grifuri * ARIA ştia doar atât: „Cotele! Alo! Cotele!” * Nicu Enache, un mare muzician * La Cenaclul Flacăra, folkist şi şef de trupă de acompaniament * Amintiri cu Vieru * Fender-ul Telecaster sună cum vrea el, nu cum vrei tu. * Alcoolul, fructul oprit la Cenaclul Flacăra * La aproape 60 de ani, Jimmy Zărnescu încă aşteaptă albumul de autor * M-am înţeles foarte bine cu Boss-ul

Andrei Păunescu: Ne-au legat, dragă Alexandru Zărnescu, chiar dacă eu eram un copil, atâtea întâmplări, foarte multe fericite, unele grele, în anii petrecuţi pe scena Cenaclului Flacăra, după ce ai devenit membru, în noiembrie 1981.

Alexandru Zărnescu: Nu era 1980?

- Nu, sigur era 1981, în aceeaşi toamnă în care au devenit membri deplini Ştefan Hruşcă şi grupul folk “Ecoul”.

- Da, ştiu că Hruşcă venise cu câteva spectacole înaintea mea.

- La începutul lui 1982 a fost scris “Dor de Eminescu”, asta e sigur. Şi nu erai de prea mult timp în echipă.

- Da!

- Aş vrea să ne spui cine erai, Alexandre Zărnescu, înainte de a intra în Cenaclul Flacăra, mai ales că avuseseşi contracte şi în străinătate şi aveai şi o chitară unicat la noi, cu două grifuri, un Ibanez care reproducea Gibson-ul dublu al marelui Jimmy Page dela Led Zeppelin?

- Acest “înainte de” a avut nişte etape. În timpul liceului, înainte de armată, am cântat prin nişte cluburi, destul de anonim, din moment ce trupa nu s-a remarcat, deşi ne-am forţat. Nu eram nici eu foarte lămurit ce vreau, ce ştiu, ce nu ştiu. După care a fost armata, când tot am cântat, la Casa Armatei dela Sibiu. Apoi m-am apucat de cântat în cluburi, diverse chestii, mai mult compoziţii, pe la Joia Tineretului, la Sâmbăta Buzduganelor… Copiam tot felul de muzici şi am fost foarte fericiţi când am scos solo-ul ăla imposibil de chitară al lui Alvin Lee, de la Ten Years After, aoleu! Nu stătea nimeni pe atunci să asculte solo-ul de chitară, dar pentru mine a fost ceva. Colegii mei din formaţie nu erau convinşi că facem cel mai grozav lucru şi, la un moment dat, m-a căutat cineva, persoană importantă, care m-a întrebat dacă nu vreau să cânt în străinătate. Cum să nu?! În 1970, era visul oricărui român. Să pleci în străinătate era treapta cea mai înaltă a omenirii.

- Unde ai ajuns?

- În Iugoslavia, chitarist într-o formaţie, unde am cântat muzică de dans, la o grădină de dans. Ăsta a fost primul meu contact cu lumea din afară, cu nişte oameni care stăteau cu pistoalele la vedere, puse în tocuri fără capac: doar să-l scoată şi să tragă. Nu am fost încântat, dar am văzut nişte chestii de care învăţasem la istorie, Poarta Otomană, lucruri care mi se păreau ireale. Le învăţasem la istorie, dar niciodată nu-mi imaginasem că mă voi întâlni cu ele. Am făcut şi poze la Poarta Otomană şi în alte locuri frumoase şi interesante. Cu aceeaşi formaţie, “Polifonic”, am mai colaborat şi am mai plecat, în Bulgaria, un an de turneu, în care am învăţat şi limba bulgară.

- Asta e chiar o performanţă mai mare decât să cânţi bine la chitară…

- Nu! Bulgara este efectiv ca limba română, numai că se folosesc alte cuvinte.

- Aşa e orice limbă: e la fel cu celelalte, dar are alte cuvinte…

- Nu, nu!

- Poate doar în sensul că are aceeaşi structură gramaticală, aceleaşi construcţii.

- Germana nu e aşa, este o limbă imposibilă.

- Din acei ani, ’60 şi ’70, ai extras seva celor mai multe lucruri pe care le-ai învăţat.

- Aşa este, am învăţat multe dela Deep Purple (ce frumuseţe de piesă este „Soldier of fortune”!), Santana, Alvin Lee. Mare chitarist - Blackmore, mare vocalist - Coverdale! Totul la superlativ.

- La noi ce se întâmpla cu cei care voiau să facă performanţă instrumentală? Ce condiţie aveau chitariştii români?

- Era să spun un cuvânt care nu intră în vederile noastre... Nimic! Condiţia noastră era că nu se găseau nici măcar corzi de chitară.

- E mai greu să cânţi la chitară fără corzi...

- La prima formaţie de care ţi-am vorbit, care se numea „Amiral”, ne-am făcut singuri chitări, adică ne-am dus la un tâmplar, l-am rugat: taie-le uite-aşa, am luat un grif dela o chitară veche, l-am lipit pe cea nouă şi, când am pus corzile, s-a îndoit.

- S-a făcut bărcuţă.

- Am întărit-o, am băgat un metal în grif, chestii aventuroase, care acum nu mai există. Tot farmecul ăsta s-a dus, treci direct la profesionism.

- S-o fi dus farmecul, dar nu mai pierzi ani, ca să ajungi la un minim confort tehnic.

- Sigur că da, e un avantaj, eu glumesc cu farmecul, deşi e o parte frumoasă în căutările acelea, ne-am făcut şi tobe, din placaj, cu funduri din celofan, pus în mai multe foi, pentru că, dacă ne agitam puţin, pac!, se spărgea celofanul. Aceste aventuri ne-au făcut să ne simţim bine atunci. Poate că, dacă am fi avut totul la nas, am fi fost mai preocupaţi de tehnica noastră de instrumentişti, de expresie. Dar aşa, noi nu aveam corzi la chitară, nu stătea octava... Cam asta era preocuparea chitaristului prin 1970.

- Deci cu asta se ocupa şi tânărul Jimmy Zărnescu.

- Până la a ajunge la Cenaclul Flacăra, s-au întâmplat două lucruri importante în viaţa mea: 1) am descoperit pe Dan Andrei Aldea, care a fost şi la vremea respectivă şi este şi acum un model; 2) am trecut la profesionişti, după ce s-a terminat colaborarea şi cu „Amiral” la cluburile de dans, şi cu „Polifonic” cu plecatul pe afară şi am intrat la formaţia „Sincron”, la Cornel Fugaru, la prima formaţie a noastră de rock, ceea ce se numeşte că am intrat în Liga întâi.

- Şi a început să apună pentru Jimmy Zărnescu epoca în care se gândea la cei din Occident că au scenele pline de munţi de Marshall-uri, de Fender-uri, iar românii cântă pe boxe tip cutii de porumbei, cu difuzoare de radio adaptate...

- Doamne, doamne! L-am lăsat pe tata fără difuzoarele dela aparatul de radio. A venit, săracul, dela serviciu, a vrut să pornească aparatul şi a zis: „Nu merge!” Zic: dar te-ai uitat, o avea difuzoare? Eu am fost bine intenţionat.

- I-ai scurtat suferinţa, căutarea.

- Zice: „Păi n-are difuzoare”, la care eu spun: nu ştiu ce s-a întâmplat, iar difuzoarele erau printr-o cutie, care cum putea să sune, cu doi waţi jumate?

- Într-un interviu pe care mi la-u dat acum 3 ani cei dela Iris, Nelu Dumitrescu povestea cum repetau la el sau la Adi Ilie acasă şi puneau un difuzor pur şi simplu într-o oală de ciorbă, ca să ţină loc de boxă.

- Erau pe atunci, tu nu cred că ştii, nişte difuzoare formidabile cu excitaţie, care nu aveau magnet permanent, ci un transformator, o lampă şi trebuia să vii cu un sfert de oră înainte, să dai drumul la difuzor

şi să se încălzească lampa şi abia după aia puteai să cânţi. Erau difuzoare mari, pentru bass, mai ales. Cam asta s-a întâmplat important cu mine între 1970 şi 1980: trecerea la „Sincron” şi apoi la formaţia „Continental” a lui Nicu Enache, care a fost unul dintre cei mai grozavi muzicieni pe care i-am întâlnit. A murit în 1989. Am fost de curând pe la el, l-am salutat şi am făcut tot ce se face. După „Continental”, totul e istorie...

- Adică istoria ştiută de după intrarea ta în Cenaclul Flacăra. Cum au fost celelalte plecări în străinătate, de până în 1981? Celebra chitară cu două grifuri ţi-ai luat-o din Berlin...

- Am ajuns, prin 1977, într-un club din Berlinul de Est, unde câştigam destul de bine. Plecam cu contract la ARIA (Agenţia Română de Impresariat Artistic). Problema nu era numai că ARIA îţi lua o parte din bani, dar această ARIA niciodată nu m-a întrebat dacă a fost bună cazarea, dacă am avut ce mânca, dacă ne-au aruncat străinii pe drumuri? Nu! Ei ştiau doar atât: „Cotele! Alo! Cotele!”, adică să le dăm banii. Aveau numai parfumuri, aduse de băieţii de afară, erau nişte boieraşi de ţară, toată lumea pompa în ei, ca să capete viitoare contracte.

- Cum ai ajuns din Berlinul de Est în Berlinul de Vest?

- Iaca-aşa, ta-ra-ra-ra-ra-ra-ra!

- Nu era o problemă să ieşi din lagărul socialist?

- Ba da. Am strâns nişte bani, am luat avionul dela Berlin până la Praga, acolo am băut o cafea şi m-am urcat în avion înapoi spre Berlin. De Vest. „Bună ziua, de unde veniţi?” Dela Bucureşti, zic. „Păi?...” Am stat puţin la Praga, le-am spus, şi acum mă duc la Berlin, acolo stau, da? „Da! Poftiţi în autobuz.” Mi-au pus o ştampilă, pentru că autobuzul trecea prin RDG înainte să intre în Berlinul Occidental, unde mi-au pus o altă ştampilă, cu care am putut să trec mereu. De acolo am luat chitara aceea, un Ibanez extraordinar.

- Cât ai dat pe ea?

- Foarte mult! Pe la vreo 1000 de mărci.

- Dar şi-a făcut treaba chitara cu două grifuri.

- O, Doamne, da! Îmi pare rău că am vândut-o, nu trebuia s-o dau, trebuia s-o păstrez la muzeul personal.

- Chitara s-a dus. Ce amintiri păstrezi în muzeul personal?

- De exemplu, între atâtea altele, am fost onorat de două ori de către poetul româno-basarabean, român, ce mai!, Grigore Vieru, care m-a invitat o dată la el acasă, la Chişinău, şi a venit la mine acasă, la Bucureşti. Făcându-mi această onoare, a ieşit cântecul „Îmi iubesc tristeţea” sau, mai bine spus, „Dusă-i tinereţea”, pe care, ca o glumă, îl dedic tuturor colegilor mei de generaţie. Îmbătrânesc, îmbătrânim cu toţii, dar viaţa ta care mai este, Andrei? Mai eşti profesor, mai cânţi?

- Da, predau discipline de jurnalism, la Universitatea Spiru Haret, mai cânt, din când în când, singur sau cu colegii din trupa „Totuşi”, Tase şi Mihai Napu, mai facem, mai rar, e drept, câte un Cenaclu Flacăra, mai compun, mai înregistrez, din 2007 am emisiunea dela Radio Bucureşti...

- E mare lucru că ţii în timp. Aşa se demonstrează lucrurile, în timp. Pe ce chitară cânţi?

- Gibson, Fender...

- Am avut şi eu din toate astea, şi Stratocaster, şi Telecaster. Fender-ului Telecaster n-ai ce să-i faci, cânţi cum vrea el, sună cum vrea el, nu cum vrei tu.

- Cum privea muzica folk un instrumentist de trupă?

- Mi-au plăcut mai mulţi folkişti din Cenaclu, de exemplu, Dinu Olăraşu, spiriduşul.

- De ce?

- E greu de spus.

- Hai, că nu-i ca dragostea, să nu poată fi explicată.

- Mi-a plăcut din prima, şi cum cânta, şi ca om, nu avea purtări maliţioase, adverse, cânta interesant, scria versuri interesante, cu o bună expresie.

- Olăraşu spune într-un vers ceva simplu şi adevărat: „N-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit.”

- Aşa este. Atunci nu cânta cu trupă şi aş spune că e o surpriză plăcută ce face astăzi.

- Îmi aduc aminte când am auzit prima dată de Carlos Santana: la un Cenaclu dela sala sporturilor din Craiova, la începutul anului 1982, Adrian Păunescu a primit un bilet în urma căruia ţi-a cerut să cânţi ceva ce nu era deloc în program, o piesă instrumentală la chitară. Şi Jimmy Zărnescu a cântat „Europa” de Santana, împreună cu colegii săi.

- Îmi place şi acum Santana, pentru că şi-a păstrat stilul, de-a lungul timpului. Lucrurile s-au mai schimbat în cântatul la chitară, în expresie, dar el a rămas la fel şi ăsta e un mare merit. Ce frumuseţe de piesă şi „Samba pa ti”! Şi nu aş vrea să trecem mai departe fără să le mulţumesc celorlaţi colegi ai mei de trupă din anii Cenaclului, în afară de regretatul Nicu Enache (clape): Romeo Beianu, la percuţie, Teodor Nucu Mazilu şi apoi Jerry Schwartz, la bass. Le mulţumesc pentru răbdarea şi profesionalismul lor. Sunt oameni de care îmi voi aduce aminte mereu cu plăcere.

- Erau oameni pe ordinea de zi a fiecărui concert al Cenaclului. Şi nu mă refer la „Ordinea de zi”, piesa lui George Nicolescu...

- Piesă pe care eu am cântat-o mai mult decât George, compozitorul!

- Da, fiindcă el a stat la Cenaclu din 1981 până prin 1982, iar din 1982, până la final, în iunie 1985, piesa a fost cântată de tine.

- Începeam noi spectacolul, pe la ora 18, să zicem, câteodată. Dar ştii cum este vara, la ora aia, soare, lumina zilei. Cine să intre primul? Toţi se ascundeau pe la bufet, pe la baie. Boss-ul, Adrian Păunescu, urma să vină puţin mai târziu. Zic: hai, mă, că încep eu. E ceva îngrozitor să cânţi primul. Copiii fugeau pe acolo, după bomboane, nu era nimic în ordine, era ca o serbare câmpenească...

- Cheagul nu fusese aruncat în iaurt...

- Iar eu veneam şi puneam probleme grave, „Ordinea de zi”: „Viaţa noastră unde e, viaţa noastră ce-aţi făcut cu ea?” Bineînţeles că lucrurile se urneau, uşor-uşor, piesa fiind bună. Şi de aia am rămas cu imaginea asta caraghioasă, cu mine spunând ca la o ceremonie: „Şi acum, grupul Flapo are onoarea de a deschide acest spectacol cu piesa Ordinea de zi”.

- Mulţi dintre cântăreţii şi actorii Cenaclului au murit, Vali Sterian, Florian Pittiş, Anda Călugăreanu, Gil Ioniţă, Gil Dobrică, Tatiana Stepa, Valeriu Penişoară, Dorin Liviu Zaharia, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Emilian Onciu, Nicu Vladimir, Nicolae Florei, Constantin Dragomir, Ion Hagiu, Nicolae Enache, Mihai „Marti” Popescu (Iris), Liviu Tudan (Roşu şi Negru), Niki Dinescu şi Dana Guţu (Totuşi), Andrei Almaşi, Vasile Mârcă „Bucovină”, Lorin Stănescu, Constantin Gherghina, Costas Caracostas, Ovidiu Haidu, Iulia Iosipescu, Nicolae Cenan şi organizatorii Alexandru „Tata” Medar, Gheorghe Amuza şi cine ştie pe cine am uitat... Ultimul, despre care mi-a spus tata chiar azi, Augustin Frăţilă, poetul şi cântăreţul, prietenul mai mic al lui Nichita Stănescu...

- ... „Eu mi-s ficior făcut în cânt / Şi dintr-o ţâţă-am supt pământ / Şi din cealaltă vale-deal / Şi-un piept de spart pentru Ardeal.”

- Ai citat din piesa lui Augustin Frăţilă, „Baladă pentru Transilvania”. Ai compus tu însuţi multe balade. Care este povestea cântecului „Barierele”?

- E un cântec la care ţin mult, îmi place în mod deosebit, chiar faţă de celelalte piese ale mele, mai ales uniunea dintre text şi melodie e formidabilă, cel puţin după părerea mea. Cântecul s-a scris tot în maşină, prin 1984 cred, ca şi „Dor de Eminescu” în 1982. O Dacie, precis! În care erau cel puţin doi grei, eu şi Adrian Păunescu, plus şoferul, plus nu mai ştiu cine. Anterior, eu eram cu autocarul şi ne-a oprit un acar, care nu ne mai dădea drumul: hai, domne, dă-ne drumul, nu vezi că nu vine niciun tren?

- În autocar mergeau cenacliştii, dar cum ai ajuns în maşina lui Adrian Păunescu?

- Sigur că mergeam cu autocarul, pentru că acolo fumam, vorbeam tot felul, aveam diverse lucruri pe care le făceam, jocul cu stafiile, tot felul de nenorociri. Şi Boss-ul mă cheamă: „Hai, Jimmy, să facem o piesă, cu bariera, cum ne-a oprit!” Eu aveam un schelet de piesă deja făcut şi mi-a fost uşor. Adrian Păunescu a scris imediat textul şi gata: „Încă n-am vorbit, / Nu ne-am sfătuit / Cum să-nvingem piedicile, cum, / Încă nu e clar, / Chiar pentru acar, / Rostul barierelor pe drum.” (una dintre barierele din judeţul Mureş, după cum îşi aminteşte Carmen Păunescu).

- Cu „Dor de Eminescu” a fost la fel?

- Nu chiar. Aveam piesa, cu alt text evident, dar Boss-ul, după ce a ascultat-o, a spus să ne mai gândim. Şi apoi a scris poezia.

- Cum erau versurile iniţiale ale acestui cîntec, devenit clasic în folkul nostru, care începe cu „Într-o lume relativă, / Ce-a făcut şi-a desfăcut, / Eminescu-i remuşcarea / Dorului de absolut...”?

- Nu mai ştiu exact, dar cam aşa: „Porumbelul ce se-nalţă / În înaltul cerului...” Am mai scris cu Boss-ul piesa „Ultima zi”, care a luat premiul pentru compoziţie, în 1984 cred, şi „Castelul”...

- Se întâmplau multe în turneele Cenaclului Flacăra. Inclusiv se juca fotbal, iar Alexandru Zărnescu era portarul echipei Cenaclului...

- Titular!

- Mai jucaseşi fotbal înainte?

- Ei, jucasem! Pe mine tata nu mă lăsa să joc fotbal, să fac niciun fel de sport, nici patine nu mi-a luat, ca să nu mă lovesc la mâini, pentru că studiam vioara.

- Ai început bine, cu vioara, cu muzica clasică, apoi ai rupt lanţurile şi te-ai apucat de chitară electrică.

- Am început cu clasică, pentru că aşa era şcoala. Taică-meu ar fi vrut să cânt populară.

- Dar ai cântat şi populară.

- Da, dacă te referi la faptul că am acompaniat oameni care cântau populară, pe... Ana lui Manole sau pe nu mai ştiu cine.

- Se cântau destule piese folclorice şi la Cenaclu, iar trupa voastră de acompaniament, Flapo („Flacăra Pop”), cânta orice, dela rock la folclor, din toate zonele ţării şi în mai multe limbi.

- Am cântat şi ungureşte.

- Unii debutanţi urcau pe scena Cenaclulu, dar, în afară de linia melodică, nu ştiau nimic. În câteva secunde, voi prindeaţi din mers ritmul şi tonalitatea şi cântecul începea să sune mai bogat.

- Jerry Schwartz era cel mai mare meşter la bombăneli. Eu şi Jerry eram precum cei doi moşi din Muppets Show: ia uite, au venit şi ăştia, pe ăştia cine-i acompaniază? Şi tot el, Jerry, răspundea: cum cine? Formaţia de acompaniament a României, Flapo! Acum trebuie să recunosc că rezultatele nu erau întotdeauna cele mai bune. Unele erau foarte bune, altele mulţumitoare, au fost şi unele rele.

- Dar spectacolul mergea mai departe şi asta era cel mai important. De fapt, cenaclu înseamnă cerc, laborator.

- Ţin minte că venise pe scenă o fetişoară, mai închisă la culoare, la piele...

- O fi fost rudă cu Obama?

- Cred că era mai degrabă rudă cu Mădălin Voicu. Ea a început să cânte, am început şi eu şi le-am spus: hai, Jerry, hai, Romică, râca-tâca-râca-tâca, iar ea ţipa la microfon: nu aşa, că e manea, e manea! De unde să fi ştiut şi să fi făcut eu manea, că nu cântasem aşa ceva până atunci?

- Dacă s-ar fi făcut prea multe preparative, se pierdea esenţa Cenaclului, prospeţimea, spontaneitatea, şi poate că spectacolul nu mai era atât de viu, iar stadioanele nu mai vibrau la fel.

- Sigur! Majoritatea orchestraţiilor dela Cenaclul Flacăra le-am făcut din mers. Spectacolele ţineau mult, după cum ştii, ajungeam, cântam, mâncam pe la unu noaptea, dacă mai beai o vodcă sau un pahar cu vin, era gata ziua...

- Dar alcoolul era interzis la Cenaclu.

- Bineînţeles. Dar lucrurile interzise sunt cu atît mai interesante.

- Cum vă strecuraţi? Fiindcă era lege de fier: fără băutură în turneu!

- Am cel mai tare răspuns la chestia asta. De fapt, nu eu, ci Enache. Nicolae Enache venea cu o ladă de vodcă. Când coboară cu liftul, cine venea, să urce cu liftul? Boss-ul! „Enache, ce faci cu sticlele alea?” „Ce să fac, boss, le duc înapoi.” Totul a fost de parcă de asta le-a luat, ca să le ducă înapoi. Ăsta a fost ţelul lui.

- Fără această rigoare, nu cred că putea A.P. ţine în frâu echipa, în anii în care erau mai multe spectacole decât zile, cu manifestări de 6-7-10 sau chiar 12 ore, cum s-a întâmplat la Galaţi, la Gala 1000, din iulie 1983.

- Măi, Andrei, erau oameni de diverse condiţii, de diverse educaţii, după cum ştim amândoi. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar, dacă le spunea: „Aveţi şi voi grijă, beţi, dar să fie onorabil”, în secunda următoare, majoritatea celor care sunt de calitatea respectivă s-ar fi îmbătat. Am şi exemplul dela Reghin (iarna lui 1984). Era un frig crâncen, eram cu mănuşi, minus foarte multe grade pe stadion. Jerry – şi el cu mănuşi. Puneai mâna pe coardă, frigea! Şi a venit Boss-ul şi a zis: „E frig, hai, beţi şi voi una mică!” Jur că n-a durat o jumătate de oră şi toţi erau strâmbi.

- Ţin minte. Romică Beianu, după trei zile, când l-a întrebat tata de ce miroase a alcool, i-a răspuns: „Păi nu ne-aţi dat dumneavoastră voie să bem alaltăieri? De atunci e mirosul.”

- Asta e cu interdicţia la băutură. Eu am înţeles foarte bine despre ce era vorba. Mai pe ascuns, se bea, normal, mai puţin.

- Dacă lăsa liber consumul, după două zile se termina turneul...

- Sau făcea Adrian Păunescu singur turneul, că nu mai avea cu cine să lucreze. În mod normal, nici nu ar fi trebuit să le spună să nu bea, pentru că un artist, înainte de spectacol, nu trebuie să bea deloc.

- Ce aştepţi dela 2010, Alexandru Zărnescu?

- Să ne revedem, să ne reauzim, să fim mai des împreună şi să iasă albumul meu.

- Cum se va numi?

- Nu m-am hotărât la un titlu, pentru că, dacă îl numesc „Ultima zi”, nu sună bine. Dacă îl numesc altfel, poate nu are legătură cu conţinutul. Încă nu ştiu, o să mă sfătuiesc cu mai multă lume, am încă multe nedumeriri în privinţa asta. Transmite-i Boss-ului, domnului Adrian Păunescu, când vei vorbi cu el, nici nu ştiu în ce ordine, în ordinea pe care o vrea el, dragostea şi respectul meu, aceleaşi ca şi atunci, nealterate. Ştii de câte ori i-am luat apărarea? De câte ori a fost atacat. Când îl înjură câte unul, îi zic: de ce îl jigneşti, mă? Ce, aţi făcut ceva împreună? Ce aţi făcut voi împreună, ca să vorbeşti, să-l faci aşa şi pe dincolo? Zice: „Păi, nu, că mi-a spus mie cineva...”. Stai, măi, puţin! Întreabă pe cineva care a trăit zi de zi lângă Adrian Păunescu. „Păi, nu, că am auzit eu că se îmbăta...” Cine ţi-a spus ţie că se îmbăta? Păunescu nu bea deloc! Îţi spun ţie, Andrei, pentru că tu eşti fiul lui şi cred că şi pe tine te-or fi luat aşa. Eu m-am înţeles foarte bine cu tatăl tău, în cei cinci ani pe care i-am stat la Cenaclu. Te mai cerţi şi cu o femeie, şi cu un prieten, deci te mai cerţi şi cu Boss-ul. Dar nu am avut nicio problemă majoră!