Nu există drum prea lung pentru vise (3)

• Jurnal cu capul în jos, la capătul pământului, în Noua Zeelandă şi Australia •

31 ianuarie 2010, Auckland

Nasc şi la Auckland hoţomani

Victime ale unui abuz legal, odată scăpaţi, ne bucurăm că avem ce povesti. Ceilalţi, care au trecut prin vama

neozeelandeză ca prin unt, au, desigur, nişte minute turistice câştigate, dar aceleaşi minute pierdute de biografie palpitantă. Prefer acest impozit, materializat în şicane şi aşteptare, decât drumul tâmp, fără obstacole, care atrofiază caietul de notiţe şi, prin abuz, creierul. Cei care trec pe

lângă noi aproape fluierând sunt mai fericiţi pe moment, dar nu cred că pot acumula nici o fărâmă din fericirea mea, de a avea de povestit un episod în plus din drumul, şi aşa greu, spre capătul pământului. Şi la ce le-ar fi de folos celor fără probleme în vămi o experienţă dificilă în viaţa civilă, dar atât de fertilă în viaţa povestirilor orale şi, mai ales, a paginilor scrise?

• Schimbăm nişte bani (cursul din aeroport e oribil, la singura casă de schimb valutar, cu un comision care mă cocoşează şi mai tare; nu ajungea cât sunt de aplecat de spinare deja), să avem de microbuz până în oraş (37 de dolari neozeelandezi pentru două bilete) şi, în jumătate de oră, în aerul cald şi umed de port, vedem duşul şi patul dela hotelul Oaks on Hobson din Auckland (camera 904) ca pe două fete morgana siameze. Nu înainte de a plăti o garanţie de 200 de dolari americani la recepţie, returnabilă dacă nu distrugem ceva în cameră, şi asta doar pentru că nu avem o carte de credit pe care să o punem gaj.

• După un somn scurt, plecăm cu harta în mână, noaptea, pe străzi, pe lângă turnul Sky, coborâm spre port, unde încep să bubuie artificiile. Nimerirăm în Auckland chiar de ziua oraşului. Deşi târziu, oamenii sunt pe-afară, pe trotuare, ca la prânz. Dar şi terasele şi localurile interioare sunt pline. Friptura de vită locală, considerată cea mai bună din lume, alături de cea argentiniană, îşi merită renumele, dar la un preţ dur: 31 de dolari NZ (vreo 22 americani, la cârciuma “Grill Buffalo”). Chelneriţa admite că friptura de cangur din meniu e o specialitat

e, dar că e cam aţoasă, cam dură la mestecat, şi nici eu nu mai am cinismul din post-adolescenţă, să încerc alimente ciudate, cum am făcut la Goteborg, în 1994, când am mâncat carne de câine (de crescătorie, nu de pe stradă!), la un restaurant-bufet cu specific chinezesc-mongol.

• Din nou, îmi reproşez că nu l-am ascultat pe Sergiu Toader, care, în afară de carte de credit, mi-a spus că e absolut nevoie aici de o “foaie de ceapă”, de o mantie uşoară de pus şi de scos rapid, în caz de ploaie. Plouă torenţial, dintr-odată, apoi se opreşte, apoi precipitaţiile o iau dela capăt. Prognoza pe care am urmărit-o toate zilele anterioare se confirmă: “showers” (duşuri, averse). Ascunzându-ne pe sub copertine de restaurante şi magazine, în drum spre hotel, după miezul nopţii, oprim pentru un ceai la unul dintre localurile non-stop, “Denny’s”. Ne bucură preţurile mai mici din meniu (4,5 dolari un litru de ceai cu lapte, o brioşă şi nişte globule de unt pe câteva pâinoanţe), dar ni se dă vestea proastă: “De o oră, am intrat în 1 februarie, e ziua oraşului, pentru care plătiţi o suprataxă de 2 dolari de persoană. Poftă

bună!”. Hoţia şi nesimţirea, în formă continuată, sunt şi la celălalt capăt al pământului. În loc de masă gratis, de ziua oraşului, ni se iau bani în plus. Unde sunt baronii locali din România, să ne dea un mic şi-o bere gratis la ocazii, dar să ne ia, în schimb, nivelul de trai din restul anului? Nasc şi în Kiwiland, nu numai în Moldova, oameni, inclusiv hoţomani.

• Oamenii de pe la mese au linii etnice diverse: albi, asiatici pământii, asiatici cu ochi alungiţi, metişi şi profiluri de Pacific care seamănă cu Lomu, celebrul rugbyst de aici, papuaşi, maori, negri, toţi – într-o singură sală de cârciumă. Un mixaj antropologic de ocazie, demn de pus într-un atlas.

• Ajungem la hotel pentru prima noapte de somn adevărat, după clipele de (ne)odihnă furate în patru zboruri şi cinci aeroporturi, Bucureşti, Atena, Dubai, Sydney, Auckland.

• Scriu un mesaj celor de acasă, pe e-mail şi pe SMS. Din considerente de buget, fac ce nu îmi place să mi se facă, şi anume un text comun pentru mai mulţi destinatari, apoi mă apucă remuşcările şi personalizez. Cumpăr încă o cartelă de acees la internet şi redactez din nou. În esenţă, ideea pe care le-o transmit este că: “Fraţilor, am ajuns în rai! Şi corăbiile întorc aici, au cap de linie. Sunt 20 de grade în portul Auckland, stăm la un grill de vită. Au meritat cele 37 de ore de drum, cu control v

amal până şi la chiloţii din bagaj. Poate ne mai întoarcem. Poate ne mai vedem.”

Cristi D. răspunde imediat: “Mă bucur că aţi ajuns cu bine. Acasă totul este OK. În ce priveşte posibilitatea revederii, vino măcar de ziua mea, pe 7 februarie, şi după aia te poţi întoarce. P.S.: Bora te-a trădat.”

Dela Iulian nu vine niciun răspuns, dar mai e timp.

Ana-Maria nu stă nici ea prea mult pe gânduri, de lângă Sena: “Nici nu îmi vine să cred că sunteţi aşa departe. Mulţumim că ne ţineţi la curent… Vă iubim (fără măsură). Aşteptăm veşti”.

Tata e cinic şi autoironic: “Întemeiaţi acolo, în Noua Zeelandă, un ospiciu şi, pentru orice eventualitate, să îi daţi numele meu, dragilor, A.P.”

Sarea în bucate şi Kiwiland

1 februarie 2010, Auckland, de ziua oraşului

• Plantele din marele oraş neozeelandez sunt, de fapt, ca mai toată flora citadină din locurile unde este cald sau călduţ pe toată durata anului (rareori, iarna, temperatura scade în anumite regiuni sub zero, numai noaptea, iar zăpada este un eveniment). Doar ochiul meu, dornic de spectacol şi de insolit, ar vrea să le dea trăsături deformate, ciudate. Cu fauna e altceva pe-aici, la marginea lumii, dar ea nu se mişcă liber în localitatea aflată în insula de nord, acolo unde se spune că nu e adevăra

tul specific neozeelandez. Dela pasărea kiwi, creatură cât un pumn cafeniu de blană aspră, cu două picioruţe şi un cioc obraznic, se trage şi numele fructului, şi numele celor de aici, „kiwies”, şi numele de alint al ţării, Kiwiland.

• Noua Zeelandă? New Zealand? New sea land, adică noul pământ dintre ape, populat în principal de coloniştii europeni, de băştinaşii maori, de samoani (sau polinezieni) şi de tot mai numeroşii asiatici veniţi la muncă şi la bunăstare, este despărţit de Australia prin Marea Tasmaniei, care e, de fapt, o fâşie din Oceanul Pacific de sud-vest. La fel ca Australia şi Canada, Noua Zeelandă o are ca şef al statului pe regina Angliei, dar autonomia economică şi politică este o realitate, independenţa fiind proclamată în 1931. Deşi Auckland este oraşul cel mai important (1,2 milioane de oameni), capitala se află la câteva sute de km mai la sud, în Wellington. Pe un teritoriu de 268.680 km2 (cam cu 13%, mai mare ca al României), trăiesc doar 4 milioane de locuitori, care, cu toată izolarea sau tocmai datorită ei, dau un Produs Intern Brut de vreo 85 de miliarde de dolari americani (peste 21.000 de dolari pe cap uman furajat sau nefurajat, mult mai mult decât se întâmplă pe la noi).

• Barurile, terasele, toate localurile sunt în agitaţie, de ziua oraşului, 1 februari

e. Se mănâncă miel, burgeri, pui, peşte, vită preparată în toate felurile, cangur, fructe de mare, fructe normale, legume, unt. Pe monitoare TV, toată lumea priveşte şi se manifestă zgomotos: ar vrea ca britanicul Andy Murray să-l bată în finala de tenis dela Melbourne Australian Open, transmisă în direct, pe liderul mondial Roger Federer. Dar elveţianul nu se lasă şi fiecare minge câştigată de Federer, până la ultima, cheamă noi dezamăgiri şi noi beri pe mese. Tenisul este atât de diferit de fotbal nu numai pentru că e mai curat, mai puţin înghesuit pe terenul de joc, ci şi pentru că nu poţi acumula un avantaj la început, osânză pe care să o conservi până la final, când se trage linia şi se vede victoriosul. Nu poţi învinge fără o ultimă minge câştigătoare. E doar o observaţie, nu o ierarhizare a sporturilor, pentru că, pe gustul meu, fotbalul este fără egal. La tenis mai poţi adormi, la fotbal mult mai rar.

• Gustul mâncării de aici mă contrariază la aproape fiecare îmbucătură. Ce e sărat se aliază cu dulceagul din pâine. Acrul nu se desparte de amărui. Neutrul stă bine legat de aromat. Liniarul nu se desparte de condimentat. Şi mă gândesc cât de inspirat a fost cel care a descris sentimentele ca pe nişte gusturi, unele sincere, altele perfide, în “Sarea în bucate”, povestea noastră, care seamănă atât de mult cu “Regele Lear”! Şi eu cred că iubesc ca sarea în buca

te. Pe moment, sentimentul meu pare aspru, dar, în fond, este cel mai durabil. Nu am în portofoliu pupăceli glazurate, declaraţii caramelizate, îmbrăţişări în sirop gros, cuvinte peltea şi promisiuni zaharisite.

• Peste drum de hotelul Oaks, de pe bulevardul Hobson (paralel cu marea arteră Queen) care coboară şi el spre port, pe lângă Sky Tower, găsesc un mare magazin, care se autointitulează “Cel mai mare magazin de instrumente muzicale din Noua Zeelandă”. Păcat că e zi liberă, deşi luni, îmi zic, şi nu pot intra să zdrăngăn la câteva scule. Trepidez până mâine, dar nu am ce face.

• Mă interesez ce autobuz avem până la stadionul “Western Springs”, unde e concertul de peste trei zile. Intru pe Net şi încerc să scriu ceva, dar nu las decât nişte titluri, nişte intenţii, scheletic exprimate. Nu mă pot aduna, nu pot lăsa celor ce citesc ciorne. Prefer să nu fiu de imediată actualitate şi să public după ce ajung înapoi. În plus, accesul la internet nu e deloc ieftin: câţiva dolari costă fiecare aşezare la computere, în internet-café sau la recepţia hotelului. Tata ar fi vrut să trimit corespondenţe de aici pentru “Flacăra”, dar pe cine ar interesa un comunicat despre împlinirea visului meu, neînsoţită de vreun eveniment, de vreo faptă ieşită din comun? Şi nu am venit până aici ca să mint (desigur, nu m-ar putea verifica nimeni) că aş fi descoperit un ornitorinc vorbitor, că palmierii din Auckland fac ouă de curcă, iar papuaşii se uită precum curca-n lemne la biletele mele la AC/DC.

Abuzul vameşilor, tratament profilactic pentru auto

conservare

• Oboseala şi supărarea de după cele două ore de aşteptare în vama neozeelandeză mi-au trecut. Încep acum, văzând la fiecare pas, la fiecare intersecţie, ce ţară au aceşti oameni, să pricep de ce sunt atât de duri la control. Se tem, pe bună dreptate, că intruşii de orice formă le-ar putea strica echilibrul şi aplică, profilactic, tratamentul pe care-l cred eficace. Cum ar fi fost să nu ne verifice, iar noi să intrăm pe insulă cu o pungă de seminţe de buruieni în desagi şi cu câţiva şoareci într-un borcan? Seminţele, aruncate vântului, ar fi creat, în această climă ospitalieră, păduri de bălării, iar şoarecii noştri poate că, înmulţindu-se viril, ar fi determinat, curând, dezechilibre ireparabile de ecosistem. De ce să avem pretenţia să nu fie suspicioşi cu noi, care venim dela distanţă de un ocean, de câteva mări şi de două continente, plus cele câteva mii de dolari – venit pe cap de locuitor? În definitiv, le suntem cu totul străini. Să nu ne mirăm, când noi înşine, în România de azi, când vin fraţii basarabeni de peste Prut, strâmbăm din nas doar pe bază de PIB-ul lor mai mic. Şi să nu uităm că nu suntem îngeraşii sud-est europeni, traumatizaţi la porţile australe! Românii sunt a doua comunitate infracţională străin

ă din Australia şi au o imaginaţie debordantă pe la bancomate şi pe la buzunare străine, unde se nărăvesc de mulţi ani. Cine să ne vrea în ospeţie, dacă românul a ajuns spaima ATM-urilor de pe aici? Vă daţi seama cum ar fi fost dacă Valahia nu era atât de departe? Aveam locul 1 garantat la musafirii oneroşi, băteam asiaticii pe creştet, de sus.

• Maşinile circulă ca în Anglia, pe stânga. Punerea volanului pe o aceeaşi parte, indiferent care, ar fi una dintre normele comune ce ar trebui impuse pe tot globul. Obişnuiţi să ne uităm în stânga la trecerile de pietoni, suntem pe punctul să luăm contact cu barele de protecţie ale câtorva autoturisme, până ne intră bine în cap că trebuie să căscăm ochii, dacă nu vrem să căscăm buzunarele sau sicriele. Nu am venit aici să ne rupem oasele, iar asigurarea medicală are plafon de sumă, care nu acoperă decât nişte aspirine şi o extracţie dentară de urgenţă, nu şi reconstruirea picioarelor dela capăt, nu şi serviciile funerare sau repatrierea sub sigiliu de plumb.

• O sută de dolari americani se schimbă cam pe 135 dolari locali, NZ. Comisioanele mari, taxele de tot felul mutilează cursul bancar (1 la 1,45), pentru că turiştii sunt mulţi, nevoile – mari, iar dictatul traficanţilor de valute – legalizat, ca peste tot în lume, şi în bănci, şi la gherete.

• Localnicii vorbesc fermecător engleza britanică, pe care o asezonează cu un fel de accent din statele centrale ale SUA. Nazalizează, închid sunetele, cam aşa: în loc de “Iu hev tu pei sărtisri dolarz for tu bărgărs end tu sodas” (“Ai de plată 33 de dolari pentru doi burgeri şi două sucuri”), ei spun “Iu hiv tu pii sitisri dulăz fu ciu bigăz ind ciu sudăz”.

• Recepţionera chinezoaică dela Hotelul Oaks îşi face treaba cu zâmbetul pe buze, munceşte cu plăcere (decât să culeagă orez pe-acasă, pe lângă Chang Jiang-Yangtze, pentru 100 de dolari lunar, cu coşul de copii în spate, mai bine aici, pentru un bănet de vreo 30 de ori mai consistent, cu vertebrele întregi). Numai un idiot ar putea să-i confunde zâmbetul cu o disponibilitate sexuală. Numai vreo nevastă frustrată ar putea fi geloasă şi l-ar putea blestema şi ocărî pe bărbatu-său, când acesta, nevinovat, nicidecum porc ordinar, ar discuta cu zâmbitoarea recepţioneră, care-şi scoate fasolea înainte (aşa e în fişa postului), cu pielea pe dinţi (cum ni se spunea în armată, la apel, să zâmbim pozitiv, la -10 grade, înainte de instrucţie). Asiaticele au, pentru ochiul meu de european lipsit de nuanţe, o figură tipizată, ca păpuşile importate din China, de pe când eram copil, şi care, indiferent cât de mari sau de mici erau, indiferent cum erau îmbrăcate sau coafate, aveau aceeaşi faţă: ceva între Adriana Bahmuţeanu şi Lin Biao, vicepremierul Beijing-ului din 1970.

• Cred că m-a blestemat cineva, invidios pe norocul meu de a ajunge aici. Îmi stă în gât un cartof prăjit, mi se face rău, aşa că o să iau la pachet ceea ce credeam că voi înfuleca, până la ultima doză de E-uri la fast-food. Rugămintea către chelner “Pune-mi la pachet” punga pentru acasă cu “leftovers” (resturi) se poate formula în mai multe feluri, în funcţie de cât de mult vrea clientul să se ascundă după aparenţe:

- “Takeaway” (de luat cu tine)

- “Carry-out” (pus pentru acasă)

- “Doggy bag” (“Vă rog să-mi puneţi la pachet ce nu am putut mânca, ştiţi, e pentru căţel”, când respectivul mincinos ipocrit abia aşteaptă să termine el masa, acasă. Nu trebuie confundată formula “Doggy bag” cu “Doggy style”, care înseamnă poziţia sexuală căreia noi îi zicem “capră”, iar englezii, mai lorzi, “câineasca”);

Ca să nu fiu bănuit de ipocrizie, precizez mereu că “E pentru mine, nu pentru câine”: “Not doggy-bag! For me bag!”

• Clima e aproape la fel de instabilă ca sufletul meu ubicuu. După nicio zi, îmi spun că parcă aş da o fugă până la Sydney, să-l văd cu adevărat. În doar câteva minute, văd pe geam cum plouă tare, apoi cum iese soarele şi, în final, cum se înnorează. La fel de schimbătoare era vremea în Canada, acum 8 ani, dar în varianta rece, când am şi învăţat un proverb dela o profesoară din Borden Base Ontario, Ann Burley: “Dacă nu-ţi place vremea în Canada, n-ai decât să aştepţi. Cinci minute.”

Mituri confirmate, mituri spulberate. Vârtejul din chiuvetă

• Un expert din Ministerul nostru de Externe, care a copilărit cu părinţii în America de Sud, mi-a spus, acum 16 ani (şi nu făcea mişto), că una dintre legile ciudate ale magnetismului terestr

u face ca, în emisfera nordică, dacă dai drumul la apa strânsă în chiuvetă, vârtejul se va roti în sensul acelor de ceas, în emisfera nordică, şi invers în cea sudică. Omul bănuia că nu o să ajung niciodată la sud de Ecuator şi mi-a plasat axioma, ce-i drept, impresionantă, căreia tot încerc să-i găsesc explicaţia şi dovada. Încă din prima zi la Auckland, verific, să văd cu ochii mei. Umplu chiuveta, las apa să se liniştească şi pun la suprafaţă o fâşie de hârtie roşie, ca să văd cum se învârte elicea improvizată. Dau drumul la apă şi, de două ori la rând, elicea se roteşte aşa cum spusese expertul. Notez în carnet că legea e valabilă: “Mit confirmat!”. Ce tare e expertul, câtă fizică şi geofizică are sub frunte! Apoi zic să mai încerc şi a treia oară. Hârtia se roteşte invers! Măi, să fie! Încă şi încă o dată: hârtia se duce după vârtej, ba în sensul acelor de ceas, ba pe dos. Iau din nou carnetul şi adaug apăsat: “Mit Neconfirmat!” Ce prostie mi-a spus expertul! Cât de puţină fizică ştie căpsorul lui chelit de mic. Probabil că şi el a făcut experimentul, la Buenos Aires, unde a copilărit, dar s-a oprit după primele două rezultate identice şi a tras concluzia pentru eternitate. Eu nu. Lângă mitul confirmat al spectacolului pe care-l oferă oraşul Auckland, stă, decedat, mitul vârtejului din chiuvetă, care ar fi dependent de poli.

• Mă simt golit de himere, pentru că sunt în plină himeră şi îi calc bordurile cu talpa. Trebuie să îmi caut grabnic ţinte noi la orizont, pentru că sunt în pericol să mă usuc, părăsit de scopuri greu realizabile. Trebuie să încropesc visuri noi, pe care să le străbat mai întâi cu ochii închişi, nu cum mi se întâmplă în această primă zi de februarie 2010, în Noua Zeelandă, unde deschid ochii, văd că se termină harta şi înţe

leg că până şi piraţii au capăt de linie aici. Şederea în acest depou al speranţelor împlinite este sănătoasă doar o clipă, apoi trebuie să evadez şi să urc în alt vis.

• Ziua aproape că a trecut. Mai avem de stat încă două, pline, apoi 4 februarie, care este dedicată concertului, iar pe 5 avem bilete să facem cale-ntoarsă. Chiar că e cam stupid, absurd, chiar penibil, într-un fel sau în toate felurile. Scepticii de-acasă abia aşteaptă să mă ia pe făraş: “Gata? Te-ai răcorit? N-ai avut pe ce da banii? Mai mult ai mers decât ai stat! Ce-ai putut vedea în patru-cinci zile? Eşti mai deştept dacă ai mers la capătul pământului ca să nu înţelegi nimic şi să te duci la un concert care se face şi la Bucureşti în 16 mai?” Nu spun că nu e un sâmbure de adevăr în aceste răutăţi pe care le anticipez. Dar nu sâmburele mă interesează, ci toată carnea fructului, care este de parte mea, cu tot cu eventualii viermi. Dacă ştii să cauţi şi să priveşti, o zi este mai mult decât o lună. Un idiot poate sta un an fără să vadă ceea ce unul mai descuiat la cap vede într-o săptămână. Încerc să mă conving că sunt printre cei descuiaţi, la cât a costat acest drum!

Păstrând proporţiile, desigur, să punem în balanţă doi cretini, care au călătorit în fiecare zi a vieţii lor, şi doi înţelepţi, care nu au ieşit niciodată din oraşul lor (dacă o fi chiar aşa): Socrate şi Kant (la Atena şi la Konigsberg, azi Kaliningrad). Chiar dacă sunt sau nu anormal la minte, măcar legea aceasta o înţeleg, că din puţin poţi pricepe mult şi invers, numai în funcţie de ce ai dincolo de frunte.

Raportarea la anglo-americani

• Cam toate civilizaţiile contemporane care se bat pentru întâietate planetară se raportează la America sau la Anglia, în economie, în aspectul citadin, în comunicaţii, în afirmarea libertăţii ca valoare de căpătâi, în civilizaţia care trebuie să slujească tot mai mult confortul omului. Europa occidentală, cu toate strâmbăturile ei din nas faţă de superficialitatea culturală a Statelor Unite, merge înainte şi datorită colacului de salvare pe care S.U.A. l-au întins, după iunie 1944, când au debarcat în Normandia, pentru scăparea atâtor europeni de hitlerism şi, ulterior, de stalinism, prin continua luptă pentru dărâmarea Cortinei de Fier.

China comunismului de piaţă de azi, care e dată ca exemplu de către criticii Americii, pentru uriaşa ei creştere economică chiar pe timp de criză, parcurge, într-adevăr, un miracol economic, dar ce uită mulţi să observe este că Beijingul aşază peste rigoarea militarizată a partidului unic, mecanismel

e de competitivitate şi tehnologiile importate de la adversarul ideologic american, în primul rând. China are o viteză mai mare de creştere decât America de azi pentru că tot China are o rămânere în urmă de câteva sute de ani. China de azi are avântul pe care îl aveau Stetele Unite acum o sută de ani, când spaţiile virgine erau mult mai vaste, iar foamea de dezvoltare era uriaşă. Nu în cele din urmă, China nu inventează prea multe, ci aplică un mixaj original de formule economice, tehnologice şi comerciale inventate şi testate de americani şi de vest-europani.

Rusia, tradiţional inamic sau măcar adversar al Americii, strigă de zeci de ani împotriva Washington-ului, construindu-şi o infrastructură şi o economie care imită, în limitele posibile, America. Australia însăşi este o America mai mică, iar Noua Zeelandă un fel de Mare Britanie rustică şi cu specific tropical oceanic. Ţările arabe bogate, deşi păstrează legislaţii de ev mediu, ridică oraşe şi facilităţi care concurează pe faţă profilul metropolelor din S.U.A., pe care le-ar vrea puse la pământ, cu excepţia băncilor şi a fondurilor de investiţii, unde le convine să-şi bage miliardele. Canada este, de fapt, un mare stat în stat suplimetar al S.U.A., cu ceva fandoseli franţuzite în coadă. Brazilia este o adaptare a S.U.A. la condiţiile de climă şi vegetaţie ecuatoriale, cu mult mai puţină grijă pentru cei săraci, care sunt ţinuţi departe de gardurile bogătanilor.

Felul în care se dezvoltă atâtea ţări cu mare importanţă planetară se raportează la cele două mari modele, cu capitalele la Washington şi la Londra. Civilizaţia actuală se împarte în pre sau post America, obiceiurile de azi sunt toate traduse în limba Londrei, fie că sunt limbaje informatice, fie prospecte de automobile, fie că se referă la viteza vieţii, fie că solicită narcoticele legale, numite show-biz, fast-food, pop-cultură, int

ernet, cinematografie, radio-televiziune. Multe fintre toate acestea sunt foarte toxice, bineînţeles, pentru trup şi suflet, dar, fiind atât de aproape de natura umană care adoră intoxicaţiile şi narcotizarea, ele prind, sunt cumpărate cu bani grei, pe liste de aşteptare interminabile. Din punct de vedere spiritual, nu cred să fi atins cineva împlinirea în simplitate şi umanism a amerindienilor, dar asta nu i-a ajutat pe cei cu piele roşie să se opună buldozerului alb. Din păcate.

Contra turismului în turmă. Mioriţa era oaia neagră

• Nu sunt un călător al programului strict, nu caut să bifez muzee şi obiective turistice la grămadă, doar pentru că dă bine la CV sau în ochii celor cărora le povesteşti itinerariul, iar ei se prefac că te ascultă. De aceea, nu mă duc în călătorii cu multă lume, pentru că nu mă acomodez, de exemplu, cu excursiile cu autocarul, unde “Atenţie! Oprim în cinci minute, pentru cincisprezece minute, nu mai mult, la un restaurant, să facem un pipi şi să bem o cafea.”. Poate că nu îmi vine să fac pipi sau poate că vreau să fac peste o oră. Poate că mi-e foame acum sau poate că vreau să mă zgâiesc trei ore la o codobatură de pe marginea şoselei. Nu pot şi nici nu vreau să-mi pun de acord vezica, stomacul şi ochii cu media fiziologică din autocar. Vreau să mă atingă spiritul individual, nu cel gregar. Turma mă întristează, mai ales că vin dintr-o cultură unde vedeta Mioriţa e fiinţa ieşită din rând. Apropo, puţini se întreabă ce înseamnă “mioriţă laie, laie-bucălaie”. După sonoritate, după deschiderea vocalică şi atenuarea consonantică a lui “L”, pare că e vorba despre o oiţă albă, cu bucle şi mai albe.

În realitate, “laie” înseamnă “negră”, iar “bucălaie” înseamnă “cu botul negru”. Pe cale de consecinţă, Mioriţa noastră nu numai că e oaia neagră a turmei din care iese cu tupeu de ofiţer de informaţii care îşi informează şeful, dar mai are şi botul negru, ca să fie o oaie uni, de la cap la coadă, dela copită la bot. Şi apropo de inflaţia de vocale din limba română şi de oi, iată cum putem rosti propoziţii întregi în româneşte, numai din vocale, pe baze ovine, de exemplu: “Aia e o oaie? Au ei oi? Ea e a ei? I-o iau. Oau!”. Sau excelentul exemplu de triplă omonimie, în rostire ardelenească, când poţi să spui „Ai, ai ai?”, în loc de „Auzi, ai usturoi?”. E bun sfatul „Noua Zeelandă nu e în Auckland! Du-te în insula de sud!”, mulţumesc pentru el, dar nu vreau să transform şederea aici, şi aşa scurtă, într-un maraton în care să punctez mult la general şi să nu marchez nimic la individual.

• Pentru mine, destinaţia cea mai imporantă este acolo unde respir, acolo unde simt că fac parte organic din ansamblu, chiar dacă temporar, unde energiile locului se întrepătrund cu energiile mele. De aceea, mă pot simţi la fel de conectat la aceste locuri exotice şi dacă stau doar în pat la hotel, şi dacă ies numai pe balcon şi privesc oceanul, ca şi cum aş face scufundări în Marea Tasmaniei sau aş sta la pândă de păsări kiwi la Christchurch.

Spirit şi spirt rock

• Mă plimb de unul singur, şi ziua, şi noaptea. Îi cer unui trecător să îmi facă o poză în faţa unui afiş cu AC/DC. Promovarea în oraş a început demult şi se anunţă un concert de anvergură.

Ca mai toate din turneul mondial “Black Ice”. Iau imagini de peste tot. Benzina este 1,73 dolari NZ, iar motorina – 1,09. Trec pe lângă un cimitir evreiesc, pe lângă magazine, localuri, parcuri, în zona străzilor Hobson, Pitt, Karangahape, Queen, Customs. Intru fără bilet, doar cu legitimaţia de presă, la un concert dance-rock nocturn de pe un tăpşan de lângă Fort Gore, apoi merg înapoi spre hotel, pe străzile Albert, Wellesley şi câte altele. În vitrină la “Rockshop”, amenajări ca înainte de marele concert: un Gibson SG ca al lui Angus Young, cu şapcă pe grif, lângă un turn Marshall, gata de vândut celor care se iluzionează că, dacă îşi iau instrumente ca ale idolilor, pot semăna cu aceştia. Un afiş stradal decretează, lângă un butic cu spirtoase: “Aceasta este Ţara Woodstock”, cu trimitere la primul mega-festival flower-power, de acum patru decenii, din America. Probabil că vânzarea creşte dacă beţivii locului sau turiştii se simt euforizaţi în spirit rock legendar, decât în spiritul unei beţii fără glorie. Glume şi glumiţe pe vitrine: “Atenţie! Oi pe o rază de 1200 de km!” Lângă port, un magazin mare are firma extrasă din celebritatea echipei naţionale de rugby: “All Blacks, campioni mondiali”, probabil cea mai bună echipă din toate timpurile, cu acel ritual de dans şi strigăte dinainte de meciurile pe care le joacă mereu cu echipement negru în întregime. Alţi negustori pun altfel problema: “Kiwiland”, “Kiwibank”, în ţara care a pus pe propriul postament această păsăruică nu prea impunătoare, kiwi, dela care se trage şi numele fructului omonim, şi porecla auto-asumată a locuitorilor neozeelandezi. Într-o staţie de autobuz de lângă Universitatea Otago, un tânăr, prea beat ca să mai continue drumul, doarme dus pe bancă. Nasc şi la Auckland beţivi ordinari. Lângă el,

două tinere citesc programul de noapte al autobuzelor. Dacă băiatul ar fi fost erect, probabil că amândouă ar fi sărit peste lectură. Intru într-un magazin non-stop şi iau, cu câţiva dolari, o pălărie de paie, un caieţel de notiţe şi nişte pixuri pe care am grijă să văd că scrie “New Zealand”. Iarăşi nevoia de suveniruri, adică de confirmări faţă de cei de acasă şi de amintiri faţă de mine însumi. Revin la hotel noaptea târziu. Refac, la pas, până spre dimineaţă, traseul de mai înainte şi îmi dau importanţă că ştiu deja cam ce e pe-aici, cum stau străzile şi prăvăliile. Intrăm şi într-un parc cu plante exotice (doar pentru noi exotice) şi facem poze printre frunzele mari cât un stat de om.

Identitate contra emigrare şi gelozie contra realitate

• Auckland e un altfel de a scrie Oak-land (tărâmul stejarului).

• Primesc un SMS dela tata, aflat sub iarna grea din Bucureşti: “Ce faci, zeelAndule? Aici ninge halucinant.” Îi răspund: “Sunt la Auckland, unde bate vânt cald de port. E un New York mai mic, viu, mai uman, fără spaime. Dacă nu te-aş avea şi dacă nu ar fi familia noastră, nu aş rata o parte din viaţă aici. De ce mi-ai dat un nume şi o identitate, ca să mă simt legat de ţara noastră fără de noroc, care singură se mutilează?”

Şi Andreea D. îmi scrie: “Bora suspină toată ziua (în momentul ăsta suspină). Fifu miaună (cred că nu-i sunt de ajuns boabele). Puteţi sta liniştiţi. Nu am dat foc la casă.”

Ce straniu e să vorbeşti sau să-ţi scrii mesaje telefonice cu cineva care e încă în plină zi de ieri!

• Intru pe blog, dar numai pentru a pune nişte titluri, corespunzătoare datei, şi promit detalii cât de curând. Simt că voi scrie mai mult decât va fi oricine dispus să citească. Dar ce se întâm

plă dacă mă prăbuşesc cu avionul şi rămân titlurile fără continuare, iar promisiunile – neonorate?

• Am coşmaruri cu certuri în familie faţă de care am fobie încă din copilărie. Mă revoltă gelozia oarbă, ireal de absurdă, care înfierbântă mintea femeilor, iar mie îmi încing plexul solar. Gelozia face ca femeia să nu fie mulţumită cu nimic. Odată geloasă fiind, îi pute totul, vede capodoperele naturii şi ale civilizaţiei ca pe nişte scuipaţi, iar pe iubitul ei ca pe un porc ordinar. Un ceai cu lapte, un shake fejios din fructe locale, la non-stopul lui “Denny” de peste drum, pe strada Hobson, mă readuc la realitate, în linişte lăuntrică, şi pentru doar câţiva dolari.

• Parcă suntem la Bucureşti: supermarketuri non-stop pe toate străzile importante. (La Viena, la Berlin, la Copenhaga, noaptea nu poţi cumpăra nimic, decât din benzinării sau din baruri scumpe). Avem bucătărioară în camera dela hotel, aşa că luăm pâine neagră, un mezel picant de vită, un fel de margarină-unt, nişte iaurt, cola şi neapăta parizer, pentru că nicio masă pe ziar nu e bună fără parizer. Burta e setată pe ora de acasă, aşa că tentaţia învinge, la 4 dimineaţa.

• Aparent, degetul mare dela picior îmi e mai scurt decât degetul vecin, ceea ce ar însemna că, la mine în casă, cântă găina. La o măsurătoare atentă, observ că degetul mare îşi păstrează supremaţia. Dar nu e rău, pentru pacea mondială şi familială, să pară că degetul mare nu e cel mai mare. Dar numai să pară!

• Nu ştiu dacă sunt obosit pentru că e prea devreme privind dinspre mâine, sau

prea târziu, privind dinspre ieri. La cinci şi jumătate dimineaţa, mă sună Vasile Şeicaru. Sunt tentat să nu răspund, pe bază de roaming scump, foarte scump, cel mai scump. Dar dacă are o urgenţă? Artiştii merită chiar şi suprataxa de convorbiri la Antipozi. Îi spun că nu pot vorbi mult, dat fiind locul unde mă aflu. Subiectul: terapeutul oaselor noastre, tămăduitorul coloanei mele vertebrale, Filip Georgel, al cărui telefon i-l transmit rapid, ca să trag de fiecare cent: 0788222232.

• Nu ar fi stupid să încerc să fug până la Sydney, mâine sau poimâine, cum am intenţia, doar pentru câteva ore? Poate că este, pentru cine judecă liniar. Eu simt că trăiesc în adâncime şi în perspectivă şi, atunci, o asemenea vizită fulger nu îmi pare nelalocul ei. Dar aştept să treacă ziua de sărbătoare, să se deschidă birourile şi să văd cum se poate da fuga până în Australia adevărată, nu doar cea din aeroport. Mi-ar ajunge să respir un plămân de aer, de partea cealaltă a apelor pacifice de-aici, să calc pe o piatră, să văd soarele răsărind sau apunând în roşiaticul austral, să merg aparent cu capul sus, dar, în fapt, cosmic vorbind, cu capul în jos faţă de poziţia obişnuită de-acasă, ca să nu mi se pară nimic absurd, în toate aceste porniri.

Şi colonialismul are feţele lui. Ce au lăsat în urmă britanicii şi ce au lăsat în urmă alte imperii recente

• Mă fascinează modul în care au evoluat coloniile imperiilor de ieri sau de azi. Unde a călcat picior de francez, de spaniol, de portughez, de italian, de belgian, de rus şi chiar de neamţ, lo

calnicii s-au cam dezis cu ură de coroana sau de capitala stăpânitoare, de cum au avut ocazia. Şi multe foste colonii ale acestor importante ţări arată jalnic, şi după independenţă, la fel cum arătau sleite de puteri sub dominaţia directă a colonistului (excepţiile sunt foarte puţine). Cum arată azi Algeria, Ciadul, Gabonul, Guineea, Sudanul, Mauritania, Coasta de Fildeş, Nigerul, Senegalul, Madagascarul, Cambodgia, Laosul, Vietnamul, Siria, peste care a venit Parisul, mai ales să ia, nu să şi dea, deşi avea toate secretele culturii şi civilizaţiei? Cât de bine o duc oamenii din ceea ce sunt azi Columbia, Peru, Uruguay, Argentina, Chile şi nu numai, peste care a venit, în Evul Mediu, ocupantul spaniol, acolo, în paradisul vegetal şi mineral din America de Sud, sau cel portughez, într-o mare parte a Braziliei şi în Angola? Cum se simte mozambicanul, care s-a bucurat şi el de ancora civilizatoare a portughezului, iar azi are un venit mediu de mai puţin de un dolar pe zi? Ce face azi congolezul care a scăpat de dominaţia Belgiei, a cărei capitală de azi este una dintre capitalele politice ale Uniunii Europene? Cum au fost lăsaţi în faţa istoriei în secolul XX, independenţi, etiopianul şi libianul, mângâiaţi până la sânge şi până dincolo de faliment de

stăpânul italian de mai alaltăieri? Cum s-or simţi haitienii, care plutesc la o aruncătură de vâslă de foştii lor stăpâni americani, dar care sunt cea mai săracă ţară a continentului american? Cât de civilizaţi s-au simţit băştinaţii din Burundi, Ghana, Tanzania, Rwanda, Togo, Camerun, Kenya, Botswana, de către mlădioasa limbă germană, de către fermecătorul stil teuton, posesor al unui geniu tehnic şi organizatoric care face fala şi banii Germaniei de azi? Probabil că de atunci au învăţat kenyenii să fugă, de nu-i prinde nimeni, nici măcar când trebuie să le înmâneze medaliile de aur la olimpiadele de azi: fug de drag de nemţi! Probabil tot de atunci, cei din Botswana s-au gândit să-şi bată monedă naţională cu nume pe măsură: p…la! Ce fac, deci, toţi aceşti oameni, care au simţit pe pielea lor, uneori lipită de oase, binefacerile colonialismului european?

Fac rău cei mai mulţi dintre aceştia. De ce mexicanul fuge şi azi în America şi n

u americanul fuge în Mexic (în afară de zilele în care texanul vrea să se destrăbăleze în haosul nelegiuit din turismul, drogurile şi prostituţia dela Sud), când cele două civilizaţii dunt despărţite de doar o fâşie?

De ce, dece, de ce?

Pentru că şi colonialismul a avut variantele sale. Iar în teritoriile mai sus pomenite, colonizarea a însemnat jaf, aruncarea localnicilor în negură şi sărăcie.

Altfel se întâmplă într-o seamă de teritorii care au fost sub coroana britanică şi c

are, din propria lor voinţă, unele acceptă şi acum, în mileniul trei, să aibă ca şef de stat pe purtătorul coroanei dela Londra? Dacă punem, de o parte, să zicem, Algeria, Angola, Ciad, Peru, Namibia, Cambodgia şi alte z

eci de ţări aflate în necaz, iar, de cealaltă parte, Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă şi chiar controversata Africă de Sud (oricum, cea mai bogată ţară africană, colonizată mai întâi de olandezi şi preluată apoi de britanici, ca şi New York-ul, al cărui prim nume a fost New Amsterdam), înţelegem că nu e chiar întâmplătoare diferenţa de nivel de trai, de civilizaţie dintre teritoriile pe care le-au avut sub administraţie britanicii şi cele de care s-au ocupat alţi colonişti. Colonialismul este rău, în fond, bineînţeles, dar are şi el mai multe moduri de a-l aborda, de a-l practica. Una e dacă-l storci pe amărâtul pe care l-ai supus, până la ultima picătură de avere şi de sudoare, până o iei la fugă, atunci când istoria nu-ţi mai permite să mai dai cu biciul, şi te refugiezi în luxul pe care ţi l-ai construit în Paris, Lisabona, Madrid, Roma, Bruxelles, Berlin, şi alta e dacă laşi în urmă tărâmuri ca New York, Toronto, Sydney, Auckland şi chiar Johannesburg, care cresc singure şi se bat chiar să fie mai înfloritoare ca Londra (dacă nu chiar sunt deja unele). Nu idealizez colonialismul britanic, şi el vinovat de atâtea furturi, abuzuri, crime şi dezastre. Dar observ diferenţa. Cine nu o observă?