Nu există drum prea lung pentru vise (4)

• Jurnal cu capul în jos, la capătul pământului, în Noua Zeelandă şi Australia •

2 februarie 2010, Auckland, Noua Zeelandă

Mă tem de telefon şi stau cu gândul la mlaştina politicii de-acasă

• Persistă starea de ameţeală în tâmple. Lasă urme statul cu capul în jos, în exact cealaltă parte a globului decât trăiesc de o viaţă (cine nu s-a prins să afle că a fost o „glumă cu caracter hazliu”). În aşteptarea concertului de poimâine, în ţara de kiwi, taurine, ovine, unt, rugbişti şi corăbii, am spulberat deja mitul cu vârtejul din chiuvetă, dar nu aş vrea să mi se spulbere şi mitul AC/DC. Nu trebuie decât ca lucrurile să meargă normal. Cel mai mult îmi doresc să nu apară surprize: să păţească ei ceva, să se anuleze sau să se compromită concertul, să păţesc eu ceva şi să nu pot ajunge pe stadionul „Western Springs”. Mi-e şi frică să răspund la telefon şi să citesc mesajele, ca să nu vină vreo veste proastă. O moarte, un accident al cuiva drag. Ar fi o culme a ghinionului mai ales că nici nu aş avea cum reacţiona. Nici nu aş putea nici ajunge acasă imediat, nici nu m-aş mai putea bucura de concert. N-aş mai putea eu lăcrima de bucurie pentru două ore de rock dacă ochii i-aş avea deja plânşi de supărare. Aş lăsa telefonul închis, până pe 4 februarie noaptea, dar dependenţa şi conştiinţa nu mă lasă. Risc. Cei dragi să facă bine şi să fie sănătoşi, măcar până mă întorc la Bucureşti. Apoi mai vedem, ne mai întâlnim, ne mai împrietenim... (vorbele acestea din urmă mi le-a spus la telefon Adrian Năstase în vara-toamna lui 2004, când îl tot invitam la o noapte de sâmbătă, de dialog cu telespectatorii emisiunii mele dela OTV, la care până la urmă nici nu a venit. Probabil îi părea că nu dă bine elegantului candidat la prezidenţiale o prezenţă la un post prea popular, dar, la finiş, când i-au lipsit doar câteva mii de voturi ca să-l bată pe Traian Băsescu, ar fi sacrificat retroactiv acea noapte, pentru nişte dialoguri în direct cu oamenii, care i-ar mai fi umanizat imaginea. Aşa, nu s-ar mai fi abătut peste noi Taifunul Băs, care, cu voturi fără scrupule, extrase din orice - manele speciale comandate, dansuri în şatră, softuri nebune, pase energetice violete sau portocalii, turism electoral, urne mobile, centralizatoare aberante, morţi votanţi şi nu în cele din urmă parteneriatul dens cu OTV-ul lui Dan Diaconescu - a făcut diferenţa şi a luat şi al doilea mandat, în decembrie 2009. Cine poate uita noaptea aceea a turului 2, când Mircea Geoană a sărit de bucurie ca Air Jordan, şi-a îmbrăţişat soţia, i-a mulţumit lui Crin Antonescu pentru colaborarea întru victoria în exit-polluri, iar dimineaţa Traian Băsescu a primit cifrele care-i spuneau că nu trebuie să se mute dela Cotroceni? Nici aici, la Auckland, nu mă pot desprinde de politica de-acasă. Îmi lipsesc nopţile de talk-show politic, „Sinteza zilei” dela Antena 3 şi producţiile dela Realitatea, „În gura presei” a lui Mircea Badea. Virusul a intrat prea adânc ca să nu mă simt ciudat fără mlaştina mediatizată a politicii de-acasă. Nu s-au schimbat lucrurile din 1935, când Mircea Eliade scria despre România: „Nu cred că există ţară din lume în care să se fi consumat atâtea energii pe tărâmul politicii de partid”).

• Toată lumea e lejeră în Noua Zeelandă, umblă cu haine simple, chiar modeste, cu maşini fără fiţe. Se pune preţ pe mâncarea bună, cât mai apropiată de natură. Preţurile sunt destul de mari (în afară de benzină), iar clima – ca în paradis: 21-25 de grade Celsius şi noapte, cu aer destul de umed.

• Sigur că mă bucur enorm că AC/DC va veni şi în România în mai 2010, dar includerea în turneu a acestui show, în ţara noastră, care aşteaptă de peste trei decenii manifestarea, scade din cota participării mele la concertul de aici. Organizatorii ne cam încurcă planurile de laudă exotică. Un vis împlinit (australienii la Bucureşti!) care ne arată şi mai absurzi, cu drumul acesta. Dar biletele pentru Auckland au fost luate cu mult înainte de confirmarea României pe traseul “Black Ice”.

Partida va intra în prelungiri

• De cum începe programul de lucru, mă prezint la sediul local al companiei aeriene “Emirates” (Strada Queen, nr. 45), unde schimb biletele de plecare spre casă din 5 februarie 2010 cu altele pentru 9 februarie, urmând să nu trecem din nou prin Australia ca prin gară (mă rog, aeroport), ci să vedem cu ce se mănâncă Sydney-ul, vreo patru zile. Noile bilete spun că vom ajunge la Sydney pe 5 februarie, de unde o vom lua spre Dubai abia în 9 februarie, urmând să ajungem la Bucureşti pe 10, după o escală tot în Atena, pe 10 dupăamiaza. Apoi, cu biletele de avion confirmate, fug la “Flight Centre”, agenţie de turism la care, cu chiu cu vai, găsesc o rezervare la un hotel modest din Sydney (e festivalul tatuajelor în oraş exact acum şi totul este rezervat!). Tot de acolo, iau biletele de autobuz pentru mîine, spre rezervaţia naturală dela Rotorua, unde ar fi chiar absurd să nu mergem, dacă tot suntem în Noua Zeelandă. Locul e la distanţă de nici 300 de km de Auckland. Aşadar, partida noastră australă va intra în prelungiri, care se vor juca la Sydney.

Mall-uri prăpădite într-o ţară bogată. Mall-uri de lux în sărăcia din România

• Mall-urile din Auckland (cel puţin cele pe care le-am văzut) nu se compară cu cele din Bucureşti. Sunt vechi, înghesuite, nu au grandoarea şi luxul celor abia ridicate pe Dâmboviţa, pe Bega sau prin alte oraşe de-ale noastre. La arhitectura de mall, suntem în avantaj. La nivelul de trai, e cu totul pe dos. Mâncăm la un fast-food malayezian din Westfield Mall, care nu ne produce cine ştie ce impresii, nu oferă mari chestii, ci, mai degrabă, mici indigestii. Apoi ieşim în port, pentru fotografiat vechile corăbii recondiţionate, ambarcaţiunile cu vele, de concurs, marile vase de croazieră, feriboturile. Din loc în loc, stă scris “Spirit of New Zealand”, dacă mai era nevoie de litere pentru a simţi asta. Iau o jumătate de oră de acces la un Internet cafe, unde scriu un SOS agenţiei de turism Marshal dela Bucureşti, să cer o nouă rezervare la cursa Atena-Bucureşti din 10 februarie, pentru că grecii, conform obiceiului străvechi, iau imediat banii la început, dar nu acceptă sub nicio formă schimbarea biletelor, ci doar cumpărarea unora noi. Trebuie să căutăm case de schimb cu comision mic, ca să micşorăm pierderile. Un indian pare cel mai generos traficant legal de bani, dar găsim, prea târziu, un chinez care are un curs şi mai bun, pentru ca, la sfârşit, să ne dăm seama că “Flight Centre” nu pune niciun comision

• Se deschide şi magazinul de pe strada Hobson, autoproclamat “Cel mai mare magazin de instrumente muzicale din Noua Zeelandă”. Intru: Gibson-uri aveţi? “Nu, sorry!”, Fender-uri? “Nu ţinem, ne pare rău”. Pot vedea nişte staţii Marshall? “Nu distribuim Marshall.” Dar Soldano sau Mesa? “Nu, nu! Aici găsiţi doar Ibanez şi ceea ce se vede. Aşa ceva găsiţi nu la noi, ci la magazinul Rockshop de pe Queen Street, cel mic, de pe colţ, în deal.”. Ciudat mod de a te pretinde cel mai mare magazin de specialitate din ţară, fără să ai la vânzare marile nume ale sunetului de chitară şi reorientând clienţii către un magazin mai mic, dela colţ. La concurenţa dela “Rockshop” unde ajung tot azi, au de toate, ba încă la preţuri mici, ca de America, nu de Europa, cu excepţia Marshall-urilor, care, fiind produse englezeşti, sunt mai scumpe decât la magazinul “Thomann”, din Germania, dela Burgebrach, locul de visare cu ochii deschişi al oricărui rocker european.

• La televizor, transmisiuni din luptele politice australiene. Cineva din opoziţie, acuză planurile guvernului şi demască strategia executivului: “It does less, it costs more!” (“Face puţin, costă mult!”). Parcă am fi la Bucureşti, cu singura diferenţă (esenţială) că la ei se şi vede ce face bine puterea.

Concurs de mâncat testicule crude de cangur

• Tot la TV, mă uit cu ochii mari la un concurs mai mult decât ciudat. Două femei sunt puse să mănânce scârboşenii. Ambele trec cu bine sau doar cu ceva tentative de vomă de primele feluri, apoi, la balotaj, una dintre ele, cea mai tânără, cedează, renunţă oripilată, când îşi dă seama că nu poate înghiţi testicule crude de cangur. Băbăciunea e mai rezistentă şi, cu ceva efort, le dă pe gât, deşi carnea e aţoasă şi aparent imposibil de mestecat. Să fi auzit unele paţachine-piţipoance românce de acest concurs! Ar fi câştigat detaşat, la câtă experienţă au cu tot felul de bărbaţi, indiferent cât de cruzi sau de expiraţi or fi, dela care înghit otice, pentru un ban cinstit, pentru un cadou prăpădir, pentru o pilă în carieră sau măcar pentru o pilă-unghieră!

• Noi, noctambuli cum ne-am învăţat pe-acasă, nu suferim aici de insomnii cum ar suferi nişte bucureşteni cu program normal. Dacă, de obicei, acasă adormim spre dimineaţă, aici, oboseala ne vine la ţanc, pe înserat.

• Sunt duşmanul experimentelor, dar nu mă învăţ minte. Mânaţi de curiozitate, de marea ofertă de localuri asiatice de aici şi de preţurile bune, intrăm la un restaurant coreean de pe strada Queen, care arată bine, dar abia când primeşti blidul vezi ce fierturi şi murături aspre oferă. Ursul nu are coadă pentru că nici coreeanul nu e chinez, nici malayezianul nu e thailandez! Mâncarea coreeană nu e nici atât de complex-condimentată şi spectacolos aromată ca a chinezilor, dar nici atît de elementară ca a japonezilor.

• Un hotel cu berărie din centru şi-a ales un nume care ne sporeşte respectul: “Shakespeare – hotel, brewery”. Ca să fie atmosfera ca de ev mediu englezesc, faţada este cărămizie, iar arhitectura renovată în linia originală, din veacurile trecute. Toată arhitectura din Auckland este un amestec de clădiri vechi, joase, ca de imperiu colonial al secolului 19, peste care nu a trecut decât câte o zugrăveală, şi de turnuri de sticlă, metal şi beton, având moţ Sky Tower, care, ca orice turn de televiziune, are o măciulie luminoasă în cap de stâlp, ca un fus maramureşean de vreo 200 de metri.

Suntem ceea ce

• Da, suntem ceea ce mâncăm şi ceea ce bem, dar, mai mult decât atât, suntem ceea ce iubim, ceea ce ne este obişnuinţă culturală. Suntem mediul în care am crescut, suntem muzica pe care o ascultăm, suntem ştirea pe care o primim la radio şi TV. Eu, crescut într-o familie în care mitul Americii mi-a însoţit copilăria, crescut într-un mediu cenaclist de muzică Bob Dylan-Beatles, într-o trupă de rockeri marcaţi de AC/DC, iubesc, iată, pe viaţă, stilul american, stilul britanic şi ceea ce ţine bun de ele, inclusiv mâncarea chinezească adaptată pe gustul occidentalilor, savoare de care tata şi mama s-au îndrăgostit în fiecare China town pe care l-au vizitat în S.U.A., în 1970-71. De aceea am învăţat ca să merg la secţia de română-engleză la facultate, de aceea, când e să plec din ţară, sunt cel mai mult eu însumi când visez (sau sunt) la New York, Toronto, Londra, Dublin, Auckland, ca pe acoperişuri ale lumii, de aceea am venit până aici pentru un concert al rockului anglo-saxon

de vârf. Sora mea mai mică, Ana Maria, a crescut cu telenovelele hispano-portughezo-latino şi, de aceea, este studentă la

spaniolă-portugheză, iar vacanţa ei de vis este pe axa Barcelona-Porto-Paris, pe filieră latină de care nu poate, nu vrea şi nici nu are niciun motiv să se lepede. Sora mea mai mare, Ioana, care a apucat în adolescenţă să guste din lumina Vienei, se simte cel mai bine în capitala austriacă sau în Germania.

Graniţele europene, handicap şi farmec

• Handicapul şi, în acelaşi timp, farmecul Europei, faţă de America, în ceea ce priveşte economia, constă şi în aceea că, la fiecare câteva sute de kilometri, în Europa se schimbă poporul, limba, obiceiurile, arhitectura, moneda, mâncarea. Identitatea locală, graniţele, mai mult sau mai puţin vizibile, trag înapoi puterea economică a continentului nostru vechi, în lupta cu Lumea Nouă, unde, dela Atlantic la Pacific, dela Nord la Sud, nu există decât graniţa de a avea sau a nu avea dolari, de a fi bogat sau sărac în limba engleză, de a fi sau nu performant nu în etnie, ci în meseri

e. Sigur, s-au mai schimbat şi acolo lucrurile, hispanicii şi-au impus limba în multe locuri, afro-americanii au deja un preşedinte instalat la Casa Albă, dar, în fond, Ame

rica rămâne spaţiul fără frontiere, omogen în toată babilonia de-acolo, spre deosebire de Europa capriciilor locale şi a farmecului identitar al naţiunilor atât de diferite. Dacă mergi 4000 de km, dela un cap la celălat al Americii, poţi mânca la fel, poţi vorbi cu localnicii în aceeaşi limbă engleză-americană, poţi cumpăra pe dolari, fără ca situaţia să mire pe cineva, inclusiv pe tine. Ce se întâmplă în Europa, pe distanţa a 4000 de km? Pleci cu euro în buzunar şi cu vin de Porto în nas, apoi, dacă o iei la întâmplare, poţi trece prin zonele de putere ale francilor elveţieni, zloţilor po

lonezi, coroanelor daneze sau ceheşti, forinţilor ungureşti, dinarilor sârbeşti, leilor româneşti, rublelor ruseşti, levelor bulgăreşti... Fiecare localnic îţi va spune că el e cel mai tare şi că vecinul e mai puţin răsărit.

Latini cu toţii la origini, portughezii se delimitează de spanioli, cu care nu se simt totuna catalanii, francezii i-au pierdut din braţe pe belgienii valoni şi pe franco-helveţii genevezi, italienii din nord, lombarzii, nu-i mai suportă pe cei săraci din sud şi se privesc de peste munţi cu italienii bogaţi din Elveţia care sunt mai cu moţ, iar românii basarabeni, manipulaţi, desigur, cică sunt moldoveni, adică altceva, ca să nu mai

vorbim de aromâni, care cică ar creşte dintr-un trunchi diferit de al nostru.

Germanicii nu sunt nici ei mai breji: austriecii cică nu sunt nemţi, prusaci

i se cred altceva decât bavarezii, teutonii cică n-au prea multe în comun cu friţii moderni, iar nemţălăii din Elveţia, puri ca moneda lucioasă, abia scoasă din tiparniţă, le ţin tuturor banii în conturi secrete.

De slavi, ce să mai vorbim: deşi se pot înţelege între ei dacă au nevoie de pâine şi de apă, polonezii, ruşii, ucrainenii, cehii, slovacii şi bulgarii au aere de comunităţi date de Dumnezeu în grădini separate. Iugoslavii sunt un caz tragic al istoriei: totuna la sânge şi limbă, sârbii s-au omorât cu croaţii pe bază de alfabet diferit şi de creştinism ortodox sau catolic, iar slovenii, macedonenii, muntenegrenii şi bosniecii cică ar fi şi ei altceva decât fraţi, cum au

trăit până la războiul început în 1990.

Grecii din Nicosia îşi spun ciprioţi, iar orgolioşii vikingi din Scandinavia de Nord au decis că, deşi limba le seamănă bine cu daneza, ei să fie norvegieni.

Diferenţele sunt fermecătoare, dincolo de drame. Dar, la fiecare vamă, farmecul trece şi competitivitatea economică europeană scade. La fiecare casă de schimb valutar, la fiecare poliţist băştinaş care nu ştie să-ţi răspundă într-o limbă universală, pe unde să o iei, apare frustrarea şi înţelegi de ce Europa milenară fuge să-şi prindă din urmă propriul copil în vârstă de doar două secole şi puţin, ca să-i ceară un credit de nevoi personale prin FMI. Asta în timp ce mamutul nord-american face paşi mari, adânci şi omogenizează până şi acel sfert din Canada care se mai laudă, prin bistrouri ale Quebec-ului şi Montreal-ului, că e francofon, fiind, de fapt, în ziua de salariu, eminamente anglo-americanofil în dolari canadieni. Pentru recuperarea terenului pierdut, s-au făcut eforturi teribile prin Europa, a fost adunată, din bucăţi care adineori se urau şi se călcau în şenile, Uniunea Europeană, au fost desfiinţate mă

rcile germane, francii francezi şi belgieni, guldenii olandezi, lirele italiene şi irlandeze, escudoşii portughezi, pesetaşii spanioli, coroanele slovace, pentru ca Europa să nu piardă cursa, reforma începând cu economia şi cu banul, cele care contea

ză, din păcate, cel mai mult astăzi.

Americanii îşi permit orice pentru că sunt competitivi

În Europa, fiecare spaţiu mai mare decât un teren de fotbal tinde să revendice o identitate separată: fie pe linia latină, fie pe cea britanică, fie pe cea germană, fie pe cea scandinavă, fie pe cea slavă, fie pe cea elenă, fie pe cea fino-ungrică, fie pe cea musulmană turco-albanezo-bosniecă. Marea tablă de joc a continentului nostru se subîmparte, dacă focalizezi

tot mai mult, în pătrăţele şi cercuri agresive sau regresive, care se luptă să-şi arate, să-şi impună sau să-şi conserve diferenţele, invers decât în America, unde diferenţele incipiente şi iminente tind să devină omogenitate. Cultural, Europa fragmentată este excepţională. Naţional, fragmentarea europeană este necesară şi sănătoasă, împotriva tendinţelor celor mai puternici de a îi înghiţi pe cei mai mici. Economic, comercial, financiar, însă, graniţele şi

vămile din Urali până la apele Irlandei şi ale Portugaliei ne lasă cu mult în spatele monolitului american, care doar dintr-un interes temporar a permis (ba chiar a încurajat) ca moneda euro să se creadă mai mare ca dolarul. Se pare că americanii au decis să-şi aducă banii acasă, după ce au văzut, încă de acum mulţi ani, cum dolarii lor mişcă economia lumii, dar au fost prea mult tezaurizaţi (blocaţi) mai ales în băncile arabo-asiatice, în vreme ce companiile de pe teritoriul S.U.A. sunt în decapitalizare. Dolari americani captivi în rezerve strategice constituite pe bază de muncă temeinică şi tehnologii (în Extremul Orient) şi pe bază de petrol scos de sub orice fund de musulman (în Orientul Mijlociu)? Cum să fie ei repatriaţi, căci cu forţa armatelor nu se prea putea? Atunci prin propria voinţă a deţinătorilor noi de dolari din toată lumea, care trebuie făcu

ţi să constate că tot ce au pus ei deoparte, zeci de ani, prin truda muncii popoarelor sau prin exploatarea zăcămintelor, se devalorizează. Şi iată cum asiaticii, disperaţi că au muncit decenii degeaba prin jocul bursei, au scos dela saltea mii de miliarde de dolari, după ce Washington-ul, cu puterea sa inegalabilă de influenţă, a devalorizat dolarul, până ce el a ajuns să nu m

ai valoreze, în câţiva ani, decât aproape jumătate din cât valorase. Şi americanii au reuşit să-şi răscumpere parţial propriii bani, la preţ mic, după ce tot ei îi dăduseră lumii, la preţ mare.

Dolarul mic a fost, ani de zile, soluţia de salvare a exporturilor americane aflate în declin, în epoca în care, altfel, mărfurile produse în S.U.A. pierdeau lupta cu Asia şi cu Europa revigorată de Estul fost comunist al forţei de muncă ieftine, luat de nevoie în tolba Uniunii Europene. În condiţiile în care, în S.U.A., salariile şi preţurile rămâneau la fel, o maşină produsă la Detroit, care se vindea, să zicem, cu 10.000 de dolari, trebuia să devină atractivă şi în Europa. Cum? Dacă dolarul ar fi rămas egal cu euro, maşina ar fi c

ostat, la vânzarea în Europa, tot cam 10.000 de euro, preţ mare, faţă de ieftinăciunile scoase de FIAT, Renault, Opel, VW, Dacia

, Seat şi toate mărcile asiatice. După ce dolarul a fost coborât, pas cu pas, până a ajuns să valoreze 0,65 euro, maşina americană, aceeaşi, în fond, devenea atractivă, dintr-odată, dintr-un simplu artificiu de curs valutar: costa în Europa 6500 de euro, în condiţiile în care, în America, ea păstra echilibrele existente, vânzându-se tot cu 10.000 de dolari. Mare ticăloşie!, se poate spune. Da, mare ticăloşie, dar de ce nu putem şi noi, la Bucureşti, sau de ce nu poate U.E., la Bruxelles, să facă la fel? Pentru că americanii au dolarizat, timp de 50 de ani, economia mondială şi, de aceea,

au cum manevra, la nevoie, robinetele de capital şi de valori. În afară de Europa, unde euro înseamnă ceva, prin toată lumea dolarul este încă rege: şi-n curţile marilor producători şi ba

ncheri din Asia îndepărtată (din China, Japonia, Coreea de Sud, India, Indonezia, Malayezia, Filipine, Singapore, Thailanda), şi-n corturile cu seifuri pline ale potentaţilor arabi (din Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuwait, Qatar, Bahrein), chiar şi-n băncile marilor adversari ai americanilor (din Iran, Irak, Vietnam, Afganistan). Aici, în Australasia, euro nici nu se mişcă, decât ca o valoare mai mult formală, pe tabelele cu valute. Dolarul american este tăticul şi mămica banilor, lucrând cot la cot cu verii lui dela ţară, dolărelul neozeelandez (0,7 din USD) şi dolăreanul australian (0,8 din USD). Doi dolari neozeelandezi valorează cât un euro.

• Am discutat de multe ori problemele acestea şi cu tata care, pe bună drepta

te, ca vechi admirator al Americii power-flower, dar ca ireductibil avocat al egalităţii popoarelor şi al libertăţii dublate de dreptate, s-a arătat revoltat de manipulările economice mondiale şi

de militarismul discreţionar care pornesc, de vreo 20 de ani, mai ales dela Washington şi dela New York. Argumentul meu, ca mai nou admirator al Americii, a fost că S.U.A. fac aceste abuzuri pentru că îşi permit. Dar îşi permit…

pentru că au bani, dar au bani

pentru că au economia cea mai tare, dar au economia cea mai tare

pentru că sunt cei mai competitivi, dar sunt cei mai competitivi

pentru că sunt cei mai inovatori, dar sunt cei mai inovatori

pentru că au tehnologiile cele mai bune, dar pe acestea le au

pentru că fac sau cumpără creiere, dar cumpără creiere

pentru că au capital, dar au capital

pentru că au resurse câte vor, dar au resurse câte vor

pentru că au armata nr. 1, dar au armata nr. 1

pentru că au cei mai mulţi bani, dar au cei mai mulţi bani

pentru că au cea mai puternică economie…

şi tot aşa, în cercul de determinări care pleacă dela cuvântul cheie al americanului care e performanţa.

E, oare, vinovat numai americanul că, în 200 de ani, a clădit, pe nişte stânci şi pe nişte câmpii, civilizaţia modernă cea mai avansată, plecând dela zero, fugind de Europa marilor bariere, a birocraţilor, a hăţişului feudal, a păienjenişului capitalismului cu handicap la plecare pentru cei mulţi, a blocajelor fără speranţă şi a constrângerilor individuale, mereu împrospătate, cinic, de sus-puşi, după 2500 de ani

de istorie cuantificabilă? Cum să nu fie abuziv americanul, dacă s-a pomenit alergând singur, după ce a recuperat, într-un secol, un handicap de timp al construcţiei de două milenii, iar, în cel de-al doilea secol, a luat avansul pe care, firesc, vrea să-l păstreze şi acum? Cum să nu se simtă bine şi să nu se vrea stăpân al lumii, când pământul este plin de adresele de tristă amintire, de la care au plecat strămoşii americanilor de azi, cei disperaţi pe-acasă pe la ei, fugiţi în lume ca să-şi construiască o lume a lor, liberă, în America? Călcaţi în picioare în patriile lor, nefericiţii nu au mai vrut să aştepte alte două mii de ani, poate degeaba, ca să spere în ruperea lanţurilor de avere şi de putere, şi au evadat peste Atlantic, în America de Nord.

La Rotorua, călcând pe aburi, printre vulcani noroioşi ş

i vietăţi rare

3 februarie 2010, Auckland-Rezervaţia Rotorua, Noua Zeelandă, insula de Nord

• Maşinile de poliţie nu deranjează pe nimeni în Auckland, deşi fac ronduri dese şi acoperă toate sectoarele. Ca să ştim că sunt cu ochii pe potenţialii infractori. Hotelul nostru este vecin cu garajul central al poliţiei din Auckland. Noroc sau ghinion? Alţi vecini ne sunt cei dela Radio Noua Zeelandă, care au o clădire de patru nivele, P+3. Mi se face dor de Radio Bucureşti, dar nu atât de tare încât să nu o rog, prin SMS, pe Flavia Voinea, redactorul meu şef, să mă mai îngăduie o săptămână plecat şi să folosească una dintre emisiunile pe care le-am lăsat înregistrate, pentru orice eventualitate. Eventualitatea a venit, am prelungit şederea cu alte câteva zile, iar Flavia este un excelent coleg şi un şef înţe

legător: “E în regulă. Se rezolvă. Drum bun!”

• Alte SMS-uri dela ai noştri. Ana-Maria îmi scrie, din Paris: “Raport. Ieri am fost pe Rue de Buci. Azi am hoinărit toată ziua pe străduţe. Încercăm să ne imaginăm cum e acolo. Ne e dor.” Şi nouă ne e. Noroc că ştim că strada Buci e la Paris are o tot mai redusă conotaţie fesieră. Ironic, dar consecvent părerii sale, exprimate frust înainte de plecare (“E stupid să faceţi atâta drum pentru un concert!”) R.M. scrie despre toată povestea de aici atât: “Bravo!”

• Luăm autobuzul de lângă Sky Tower şi fugim din oraş, către Rotorua, la vreo 260 km sud de Auckland, cale de vreo patru ore. Ar fi fost jenant să ajungem în această ţară şi să nu vedem măcar o parte din natura sălbatică, spectaculoasă, care cheamă turişti din toată lumea în cizma formată

din 2 insule, la 2000 de km sud-est de Australia. Rotorua este tot în insula de nord, cam la jumătatea distanţei dintre Auckland şi capitala, Wellington. Nu sunt un călător prea harnic, care

să vrea să se bage în toate hârtoapele, dar trebuie să văd şi altceva în afară de betoane de oraş.

• Şoferul, atât de mic, încât poate merge în picioare în portbagajul autocarului şi s-ar putea uita în ochii lui Adi Minune dela egal la egal, ajută călătorii să-şi pună genţile, verifică biletele şi îi dă bătaie maşinii. Autobuzul companiei “Pacific Tourways” trece prin Manukau, Hamilton (unde facem pauză de cafea şi de tradiţionalul pipi), unde mă fotografiez, în staţie, cu un localnic cu profil maori. Omul se miră că vreau poza, fiindcă nu ştie cât de neobişnuit mi se pare mie aspectul lui. Mă simt c

a părinţii mei care au circulat cu autobuzul în America, în urmă cu 40 de ani, luând-o din Iowa, unde aveau cartierul general, spre Chicago, unde i-a invitat, pentru o lună, marele Mircea Eliade. Cu acelaşi celebru autobuz, “Greyhound”, au mers prin America şi au scris despre asta în acei ani Ana Blandiana şi Romulus Rusan.

• Pe autostrăzi, camioane mari, altfel decât în Europa, dar foarte asemănătoare cu cele de curse lungi din S.U.A., Canada, Australia (Mack-uri, Freightliner-uri cu bot lung şi coşuri mari de fum peste cabină). Un şofer dintr-un asemenea TIR abia încape în propria cabină, deşi cabina e uriaşă. Poartă o vestă verzui luminiscentă, preventiv: dacă se dă jos, cu chintalele lui de os şi carne, ceilalţi şoferi ar putea să-l confunde cu un dâmb.

Către Ministerul Agriculturii noastre: “Du-te-

n Ma-ta-ma-ta!

• Trecem prin Matamata şi prin alte locuri cu multă verdeaţă, unde oile (unele cu picioare neverosimil de lungi), vacile (exemplare agile, nu foarte mari, de rasă Angus) şi caii trăiesc în libertate controlată pe

câmpurile înverzite tot anul. Puţine case de oameni. Câteva cimitire. Nu insist cu fotografiatul animalelor pe câmp, pentru că ar putea părea poze făcute la Fundulea, la Căpruţa sau la Cerăt, din punct de vedere al reliefului şi al păscătoarelor: ei şi? Mare lucru, nişte animale care mănâncă iarbă?!

Dar, din punct de vedere al agriculturii bine organizate, din păcate, astfel de imagini nu se prea găsesc nici la Fundulea, nici la Căpruţa, nici la Cerăt. Înţeleg şi, totuşi, nu pricep de ce nu ne facem singuri viaţa mai bogată. Cerul de aici nu e mult mai albastru decât la noi, nici frunzele mai verzi, nici norii mai albi, nici apele mai repezi. La oameni rămâne să mai facem investigaţii. Dacă mai e nevoie. Până una-alta, vedem un model de zootehnie la Matamata, cu un câmp plin de cai, cărora crescătorii le-au dat drum

ul la păscut numai după ce i-au îmbrăcat cu nişte bluze, împotriva frigului de

dimineaţă şi a soarelui dela prânz. Dacă nu e cu supărare, să le adresăm celor ce îşi bat joc de agro-zootehnia noastră, pe rând, îndemnul: “Du-te-n Ma-ta-ma-ta!”

• Cum ar fi dacă animalele crescute pentru sacrificiu şi-ar transmite un cod al disperării care le-ar rezuma condiţia, ce are abatorul la capăt? S-ar revolta, s-ar blaza, ar face greva foamei, s-ar îmbuiba, ca ultimă plăcere?

Ţara non-fiţelor

• Pe autostradă, viteza maximă e de 100 km/h, iar în oraş de 50 km/h. P

ietonii sunt privilegiaţi la orice trecere unde dau faţă cu maşinile şi, de aceea, devin abuzivi, traversează libertin, aproape ca în haosul din Bucureşti. Ne mai trece de dor de casă. Tresărim când vedem, cu coada ochiului, panouri cu “Give way to pedestrians!”. Dar nu e decât un efect al privirii periferice care denaturează: nu e vorba să se dea prioritate pederaştilor, ci pedeştrilor. Confuzia dintre aceste cuvinte paronomice e exploatată uneori de producătorii de divertisment mediatic, care îi fac pe oamenii fără certitudini lexicale să cadă în erori amuzante. Un astfel de dialog ar putea suna astfel: “Îţi place pe jos, pederastru?” “Nu, mă simt mai bine s-o iau normal, la volan.” Apropo de transport: este o problemă rezolvată în Auckland, mai ales cel în comun, astfel că autorităţile pot impune preţuri uriaşe la parcări pentru maşini personale, ca să descurajeze abuzul pe care-l întâlneşti, de exemplu, în Buc

ureşti. La noi, fie în luxul din Piaţa Dorobanţi, fie în sărăcia din Rahova, când te uiţi la autoturisme, numeri omul şi maşina. Aici, un motor de 3 litri, să zicem, duce 30-40 de oameni, într-un autobuz. La stop, în Piaţa Victoriei din Bucureşti, remarci cum un motor tot de 3 litri duce doar două fese de piţipoancă anorexică. Îmi aduc aminte bancul, extras dintr-o întâmplare cică reală a străzii bucureştene: o paţachină cu un Porsche se ciocneşte la stop de o femeie prăpădită, care conducea o Dacie veche. Paţachina strigă, pe lângă parbri

zul decapotabilei: “Fă, tu ştii cât a trebuit eu să sug, ca să iau maşina asta?”. La care amărâta, scoasă din pepeni, răspunde: “Stai să vezi cât o să mai sugi, ca s-o repari!”.

• Numele locurilor de pe-aici ne întorc într-o istorie băştinaşă, de dinainte de a veni europenii: Ramarama, Meremere, Pukekohe, Pukekawa. Călătorii din autobuz sunt lejeri, unul îşi scoate piciorul gol pe coridorul dintre scaune şi doarme liniştit. Toată lumea, ca şi în centrul oraşelor mari, dealtfel, poartă haine uşoare, fără fiţe, sunt la putere şlapii şi pantalonii trei sferturi. Nimeni nu concurează cu nimeni la fandoseli, ci doar la relaxare, pentru că oamenii de aici pun preţ pe lucrurile esenţiale: mediu curat, alim

entaţie sănătoasă, vestimentaţie comodă, şi asta în condiţiile unor venituri care ar face invidioase multe ţări bogate din Europa, unde prea mulţi bani se duc pe vanităţi,

mode, invidii. Pe la noi, fiecare vrea să fie mai breaz decât vecinul, care tocmai şi-a adus o maşină tare din Germania. Subalternul nu vrea să fie mai prejos decât şeful, care s-a confesat la birou că şi-a pus gresie din Italia. Cutare fandosit nu poate dormi dacă ştie că - vai de mine! - colegul de birou i-a luat femeii sale geantă Gucci şi el şi-a tras cămaşă Dolce & Gabbana. Aici, în Noua Zeelandă, se poartă relaxat moda Dulce Babana, femeile neintrând în competiţii acerbe pentru titlul de cea mai schiloadă făptură a localităţii. Maşinile sunt comune, unele merg fără probleme chiar cu zgârieturi pe caroserie, important e că merg. Izolaţi de restul lumii, locuitorii de aici iau viaţa ca atare, în datele ei esenţiale: sănătatea, bucuria zilei de azi şi de mâine, supravieţuirea îndestulată, dar fără obsesia luxului. Ei nu se prea raportează la modelele false, care sunt ca orizontul, nu pot fi atinse niciodată. În Europa şi

America, moda, tendinţele şi excentricităţile celor ce dau tonul obsedează şi ajung să îi posede pe cei mulţi.

• Dacă, după două zile aici, m-ar întreba cineva ce cuvinte îmi vin în mi

nte despre Noua Zeelandă, aş spune: verde, apă, vânt moale, port, corăbii, rugby („All Blacks”), kiwi (pasărea!), vaci, friptură de vită, piraţi, cald-umed, ploaie paşnică. Mă scoate din gânduri întrebarea pe care mi-o pune Malex: „Chiar e drumul vieţii tale acesta?” Da, spun fără ezitare, anticipând răspunsul total care va cuprinde şi viitoarele zile din Australia. Spun da şi din entuziasmul subiectiv că mă aflu aici. Răspunsul la răspuns vine imediat: „Pentru mine, drumul vieţii a fost cel dela Timişoara la Bucureşti, acele prime 10 ore.”

• Snobismul meu paşnic şi-a luat măsura de precauţie de a lăsa abia pentru după întoarcerea acasă lauda plină de detalii în faţa cunoscuţilor, despre această călătorie, inclusiv detaliul c

ă am plecat unde am plecat.

• Noua Zeelandă de dincolo de Auckland, de dincolo de oraşe în general, seamănă, într-un fel, cu imensitatea Canadei din afara metropolelor Toronto, Montreal, Quebec, Ottawa, Vancouver, Edmonton. Altă vegetaţie, altă climă, desigur, dar o sălbăticie a naturii, din loc în loc, care mai dă speranţe celor care se simt apăsaţi de obrăznicia omului de a călca fiecare petec de pământ. O Canadă mai caldă, mai exploziv vegetală, populată tot pestriţ şi plină de case joase în localităţile mici, cu centre comerciale dese şi cu o anume intimitate, pe care doar satul o mai păstrează pe la noi, deşi e pe cale de dispariţie.

• La Rotorua, ne luăm o hartă şi ne facem un plan de traseu care să ne poată aduce înapoi la autobuz în 4-5 ore, la ora fixată pentru întoarcerea la Auckland. Înainte de orice, mâncăm ceva, ghidaţi tot de pasiunea pentru Asia şi de preţuri: o terasă thailandeză (“Wild Rice” – “La Orezul Sălbatic”), doar cu mâncare, nu şi cu masaj. Alegerea e grea, pentru că, la doar câţiva metri distanţă, sunt alte variante la fel de tentante: bucătărie indiană, american

ă, italiană.

• În parcul dinspre lac, un cretin pe nume “Oliver” şi-a scrijelit nume

le pe un copac imens, printre crustele cu profil de camuflaj militar. Culorile dominante: verdele aprins, albastrul deschis şi albul norilor nu l-au impresionat pe vandal. Pe lac, lebedele negre (pe care încă nu le-a mâncat nimeni) îşi văd de treabă. Un panou roagă, avertizează: “Vă rugăm, nu hrăniţi lebedele negre. Vă pot ataca!” Poate că tot aşa scria şi pe lacul vienez, dar barbarii de prin 1990 n-au înţeles bine şi, ca să nu fie ei mâncaţi de lebede, au decis să le facă ei frigărui. În afară de lebedele-vedete, trăiesc prin apropiere şi mult mai puţin băgatele în seamă gâşte şi raţe. Se poate, deci, scrie, şi aici, o trilogie despre “Răţi-Gâşti-Lebezi”, cu care să fie trataţi cei cărora natura le “repungă”.

• O luăm spre Dealul lung al zonelor termale din Pukeroa (Long Hill),

rezervaţie unde aleile trec printre aburi şi vulcani noroioşi mici, care clocotesc la picioarele noastre. În drum, catolicismul îşi face simţită prezenţa prin biserica Sfântului Mihail. Apele calde care ies la suprafaţă au creat lacuri, acoperite şi acum de aburi proaspeţi, care au malurile arse de sulf şi de căldură, într-o combinaţie de alb-ocru. Parcul Kuirau e plin de plante specifice locurilor şi de panouri care pun turiştii la curent cu primejdia potenţială: “Pericol de activitate termală! Din cauza imprevizibilelor acţi

uni ale adâncurilor geotermale, din motive de protecţie, publicul este sfătuit să meargă numai pe cărările amenajate.” Sunt şi avertismente care au legătură cu năravurile omeneşti, nu cu cele ale naturii: “Încuiaţi-vă maşinile. Asiguraţi-vă că nu aţi lăsat, la loc vizibil, lucruri de valoare. Luaţi ce e valoros. Nu lăsaţi nimic nesupravegheat şi raportaţi imediat orice vi se pare suspect!”; “Alcoolul este interzis în toată zona, iar Poliţia este fermă. Camere video de supraveghere operează permanent pentru prevenirea infracţiunilor. Vă rugăm să vă bucuraţi de minunile geotermale de dincoace de bariere. Vă rugăm să aruncaţi gunoiul în recipientele sp

eciale. Vă urăm o şedere plăcută!” În afară de mirosul cam greu de sulfureală, şederea e chiar plăcută.

• La rădăcina unor copaci, se cască gropi din care se aud mişcările de gaze şi noroi, care urcă peste lava din adâncime. Mirosul nu este cel mai plăcut, dar noroc că el nu rămâne în fotografiile numeroase pe care le facem şi nici în memoria nasurilor noastre, pe care le vom păcăli imediat cu un metru cub de aer curat.

• Peisajul, ca de pe lună, sperie, iar zgomotul de pământ clocotit care se aude la tot pasul, din ochiurile gri de noroi încins în adâncurile pământului chiar înfioară. O luăm din nou spre oraş, unde, totuşi, ne este locul. Şi aici, parcul auto este fără pretenţii aberante, adică în limita utilului, nu a penibilului opulent şi ostentativ, cum se poate vedea pe orice stradă din Bucureşti. Circulă încă Volkswa

gen-uri broscuţă (“Beatle”), microbuze cu uşi lovite, dar nimeni nu simte că se face

de râs cu ele. Un Eminescu de azi ar scrie despre maşinile Noii Zeelande: “Să privească parcul auto / Lumii i-i ruşine”.

• Localurile poartă nume specifice, găsite ca să fie şi comerciale: “Lava Bar”, “Hot

Rock”. Şcoala primară de aici e într-o clădire cu un etaj, printre palmieri şi aburi, iar avocaţii locurilor au o casă de birouri fără decoraţiuni stridente. Străzile poartă nume ce conservă străvechea civilizaţie maori: Arawa, Amohia, Tarewa, Amohau, Otonga, Pukeroa, Whakatau, Tutanekai, Hinemaru, Eruera, dar sunt şi străzi cu nume noi: Ranolf, Fenton, Lake, Union, King. Găsesc cu

bucurie, în orăşelul naturii sălbatice, un magazin de scule, un paradis al instrum

entelor muzicale, unde au toate Fender-urile, Gibson-urile, Marshall-urile şi Mesa-urile posibile (nu şi Soldano), la preţuri de America, nu de Europa. Cânt puţin la un Gibson Les Paul, un Marshall şi o Mesa, apoi mă prefac că discut, pentru poză, cu un robot făcut din componente de computer şi pus pe trotuar. Cumpărăm câteva suveniruri (nelipsitele figurine cu magnet pentru pus pe frigider, brelocuri, un tricou roşu cu “England”, pe care cred că o să-l port mâine, în semn de respect pentru civilizaţia rock, care în limba engleză îşi are expreia adevărată). Reven

im în staţia de autobuz. Malex îmi spune că o să plâng la AC/DC. Abia aştept să fie aşa. Am plâns de câteva ori în faţa muzicii şi a versului: la “Rugă pentru părinţi” în 1982, la “Mama” (Tudor Gheorghe-Virgil Carianopol), la “Zece ani” (piesa lui Olăraşu), la “Cântec pentru cel mai bun” (piesa pentru Hagi) şi încă nu în multe ocazii. Datorez celor dela AC/DC măcar o lacrimă pentru cât mi-a deschis această trupă mintea spre trăirile muzicii rock şi cât m-a convins că simplitatea bine exprimată e mai convingătoare decât rafinamentul prefabricat. Nu numai în muzică. Un mesaj rece

pţionat dela o artă poate transcende toate celelalte arte şi îţi poate deveni regulă în viaţă, oriunde te-ai desfăşura, în orice domeniu, oricât de prozaic.

• Până vine maşina, stăm cu picioarele în bazinul de apă termală din staţie. Adorm câteva minute pe o bancă de lemn (“în scunda tavernă” luminoasă), cu faţa arsă de soare, până se dă semnalul că o luăm înapoi spre Auckland, cale de câteva ore. Am nasul roşu, nu de la minciuni, ci dela ultravioletele combinate cu berea la halbă, pe care am băut-o înainte de plecare, un soi light, de 2,5 grade alcool. Dacă r

oşeaţa se va păstra câteva zile, o să revin în iarna de acasă cu însemnele solare australe pe pomeţi.

• A devenit un clişeu să se vorbească despre natura australă că e atipic

ă, din pricina izolării. Dar poate că abia aici e normalitatea, conservată departe de aberaţiile noastre din celelalte continente eminamente legate între ele.

• E 4 după-amiaza aici, 5 azi-noapte la Bucureşti, când îmi intră în telefon un sms dela tata, care îmi moaie inima. Distanţa uriaşă şi vestea că ne-am prelungir şederea fac dorul îngrozitor.

Despre bunul-simţ sau nesimţirea posesorilor de miracole

• Oricum ar fi locurile, în pliantele turistice totul arată mai spectaculos. La faţa locului, însă, aerul e tot aer (ba chiar plin de sulf), lumina vine tot dinspre soare, iar pixul îţi cade din mână tot spre pământ. Aleile sunt de beton, nu de nori pufoşi, razele roş-albastre-violete din reclame nu ne apar în realitate. La fel e şi fotbalul, judecat deformat după rezumatele de un minut în care se dau toate golurile, care ridică până la frustrare nivelul pretenţiilor privitorului. Tot globul se miră de Noua Zeelandă: ce diversitate naturală! Ce munţi! Ce vulcani adormiţi! Ce vulcani noroioşi! Ce zone termale! Ce ape! Ce ţărmuri! Ce păduri! Ce câmpii şi ce păşuni! Ce lacuri! Totul, într-un spaţiu geografic destul de restrâns. Şi lumea dă buzna aici să se minuneze, spărgând o mulţime de bani. Numai ochii noştri de români nu par chiar atât de copleşiţi, pentru că şi noi le avem pe toate în România. Dar ne lipsesc talentul şi seriozitatea de a le exploata. Avem, în schimb, o uriaşă disponibilitate de a ne bate joc de noi înşine, de resursele noastre, de darurile primite sau apărate de agresori, cu care nu ştim ce să facem, în libertate.

• Ştiu că rândurile despre drumurile printre minunile naturii sunt de cele mai multe ori plicticoase şi, de aceea, le rezerv în acest jurnal un minim de bun simţ, gândindu-mă cât de puţin mă interesează pe mine însumi mirările sterile, lamentaţiile sau extazul celor care îşi transcriu pe pagini întregi experienţele de turişti printre creaturi vegetale şi animale, printre castele şi merdenele străine.

• În autobuzul de întoarcere spre Auckland, mă aşez în acelaşi loc ca la ducere. Între timp, maşina a mai circulat prin zonă, iar un nesimţit a lipit o ciungă pe spătarul scaunului din faţa mea. Mă simt de parcă eu port răspunderea mitocăniei lui neprinse. Ultimul, cel descoperit, plăteşte pentru vinovăţia celorlalţi. Mă consolez că a fost vorba de un nesimţit neozeelandez, nu de vreunul român. Măcar aici.

• Noaptea, la hotel, văd la TV un reportaj elogios despre Lucian Bute, campionul nostru mondial la box, la categoria supermijlocie. Faima lui a ajuns şi aici şi mă simt mândru că avem asemenea performeri, apreciaţi prin zona australă, nu numai spărgători de bancomate care ne fac de râs, până la fobia localnicilor.

• Cât am lipsit, am lăsat în uşă la hotel cartonaşul cu “Do not disturb”. Mai bine cu aceleaşi prosoape de ieri, dar fără cotrobăieli prin lucruri, gândesc eu, obişnuit cu teama de cameristele din hotelurile noastre. Oricum, nu s-ar fi deranjat nimeni să ne facă ordine şi curăţenie, pentru că, pe-aici (se pare din motive ecologiste, dar şi economice, cred), nu ţi se schimbă aşternuturile şi prosoapele decât la venire şi la plecare sau la solicitare expresă, ca să nu se polueze apa cu detergent inutil, ca să nu se învârtă fără sens contoarele electrice. Nici măcar la hoteluri de 4 stele.