Nu există drum prea lung pentru vise (5)

• Jurnal cu capul în jos, la capătul pământului, în Noua Zeelandă şi Australia •

4 februarie 2010, Auckland, Noua Zeelandă. O zi la înălţime, în Sky Tower şi la concertul AC/DC

Pe podelele de sticlă din Sky Tower

• Cum o fi să îţi dormi somnul de veci într-un mormânt umbrit de palmieri? Trec pe lângă un cimitir evreiesc şi-mi rămân pe retină (şi în aparatul foto) steaua lui David, făcută din fier forjat şi sudată pe po

rtiţă, şi arborii tropicali dintre monumentele de piatră. Toleranţa vegetalăeste semnul acestui loc aflat într-un oraş al toleranţei culturale şi etnice: în afarăde palmieri, printre morminte cresc şi copaci de zonă temperată, din seva pământului plin de mineralele celor duşi. Probabil că un eminescian neozeelandez ar putea rescrie “Mai am un singur dor” astfel:

Mai am un singur dor,

În rock, nu-n şansonetă,

Să mă lăsaţi să mor

La margini de planetă.

Pătrunză stilul maor

Asceţii şi beţivii,
Deasupră-mi crengi de “aor”
Să scuture un kiwi.

• Televiziunea HBO Sports din Australia şi Noua Zeelandă continuă reportajele elogioase despre românul-campion mondial de box, Lucian Bute, care este arătat în toată splendoarea sa sportivă, făcându-l praf pe recentul său adversar, mexicanul Librado Andrade. Îmi vine

să ies pe stradă şi să strig că şi eu sunt român, dar îmi aduc aminte cât de jenat mă uit de atâtea ori la tot felul de comentatori cu glasul plin de importanţă şi la suporteri cu burţile pline de bere care,

după victorii, spun: “I-am bătut pe engleji”, “Le-am umilit pe

unguroaice”. Nu! Nu-i adevărat! Nu noi AM bătut, ci ei, sportivii, I-AU bătut pe adversari. Meritul nostru este cel mu

lt că îi înjurăm aproape mereu când pierd şi că ne solidarizăm cu ei mai ales când înving. Iar meritul nostru,

ca electorat românesc uituc, mai este că aducem la putere, unul după altul, politicieni

care îşi bat joc de sport, prin bugete umilitoare, de aju

ng ai noştri să se antreneze pe burete pentru săriturile în apă dela Olimpiadă şi să facă pregătire prin Canada şi Africa de Sud, ca să se înfăşoare în tricolorul românesc când iau centuri de diamante sau medalii de aur. Comentatorul strigă despre B

ute cu un entuziasm pe care nu cred că l-ar avea nici dacă i-ar naşte nevasta trei băieţi deja campioni mondiali la super-grea: “Great shot and look what he does!... New record, 25-0, 20-KO!” (“Formidabilă

lovitură şi priviţi ce a făcut

!...” amărâtului care i s-a opus boxerului român şi care, de pe podea, încearcă să

priceapă unde se află. “Nou record, 25 de victorii din 25 de partide, 20 prin KO!”).

• Ora 11. Fascinaţia înălţimilor mă face să urc în fiecare clădire de tip turn din oraşele prin

care trec: Frankfurt - Turnul TV, Pari

s – Turnul Eiffel, Toronto - CN Tower (Canadian National Tower), New York – Gemenii dela World Trade Center (în 8 septembrie 2001!) şi E

mpire State Building. Aici, la Auckland, clădirea din această serie se numeşte Sky

Tower, “Turnul Cerului”. Dela mai mult de 200 de metri, frumuseţea oraşului se vede mai clar: clădirile,

parcurile, porturile, oceanul, insuliţele di

n jur, mişcarea oamenilor milimetrici, străzile. Şi aici, există o porţiune

de podea din sticlă groasă, pe care calci, privind în jos, în gol, la bulevarde. Un panou mic îi linişteşte pe temători: “Podeaua de sticlă pe care

staţi are 38 mm şi e tare ca betonul!”

• Unii îi consideră curajoşi pe cei care urcă în turn şi se

uită prin ferestrele şi podeaua de geam la oraşul de jos. Dar ce mai e

de spus despre cei care se aruncă de pe balustradele turnului, prinşi cu cordeline elastice, şi fac bungee-jumping până la sol, unde aterizează pe un fel de platformă elastică? Riscul, deşi declarat exclus, există. Sub ochii noştri, tabloul static al metropolei este perturb

at de o tânără carecade, dincolo de geam, în bătaia curenţilor, atârnată la peste 200 de metri şi care, după câteva secunde de pauză în prăbuşire, este trimisă pe frânghii până la pământ.

• Ora 13. Revenim pe pământ şi mergem la hotelul Oaks, să încărcăm bateriile aparatelor foto şi audio, pentru concertul AC/DC de diseară, pe care vom încerca să-l înregistrăm, desigur, clandestin. Poate dela alternanţa înălţimilor diferite, poate dela nerăbdarea de a-i vedea pe australieni, simt perturbări haotice în organism şi mişcări sangvine în jos şi mai ales în sus, dinspre interior către

exterior, ca într-o expansiune războinică, pe care numai patul şi somnul de 10 minute o rezolvă.

Concertul AC/DC dela Auckland. Grandios e un cuvânt mic

• Ora 15.30. Vremea este cum nu se poate mai bună pentru un eveniment în aer liber: 23 de grade Celsius, puţin vânt, soare cu ceva nori albi. Plecăm pe jos

dela hotel, pe bulevardele Hobson şi Queen, cale de 15 minute, până la staţia de autobuz din port (“Britomart Transport Center” din Queen Port), unde s-a creat linia specială “Express Western Springs Stadium - AC/DC” către stadionul-

terasă din vestul oraşului. Mâncăm nişte hot-dog popular şi bem o cola la cutie dela o

tarabă pe roţi (2+3 dolari meniul). Faima wurştilor nemţeşti şi americani a

ajuns şi aici şi se luptă cu cea a cârnatului local: frankfurter wurst+german sausage+american hotdog contra kiwiwurst. Confruntare inegală. Biletul costă 6 dolari pentru o persoană. În mai puţin de jumătate de oră, la 1

6.30,autobuzul nostru, plin de fani îmbrăcaţi cu tricouri AC/DC, unii dintre ei deja cu bentiţele cu corniţe luminoase de diavoli puse pe cap, ajunge la stadionul “Western Springs”. Alte sute de maşini aduc spectatorii lângă dealurile unde este construită arena. Nerăbdători, poses

orii de bilete la marele concert sunt exuberanţi, dar nu violenţi, sunt agitaţi, dar nu vulgari, sunt iu

bitori de

muzică rea, dar nu satanişti dezumanizaţi, cum îi cataloghează cei grabnic autori de etichete

fără să înţeleagă fondul. Ca şi pe mine, cred că pe aceşti

oameni muzica violentă îi face să-şi elimine răul dinăuntru, acţionând ca o supapă. Sunt convins că e mai sănătos

aşa, să te porţi în exterior ca un individ atras de forme dure, dar să fii blând în interior, decât

să fii un criminal în serie care ascultă Mozart în timp ce-şi taie victimele cu satârul de bucătărie, sau un preot ipocrit şi pervers, care

ademeneşte în chilie tineri, pentru o iniţiere gay pe muzică religioasă. Până la urmă, şi evangheliile “Bibliei”, şi versetele “Coranului

”, şi textele de pe discul “Highway to hell”, şi liniştea din bisericile creştine, musulmane sau evreieşti, şi acustica perfectă a săli

lor de operă, şi boxele de mii de waţi de pe stadioanele culturii hard-rock sunt tot creaţii ale aceleiaşi forţe necunoscute şi atotputernice, care a făcut omul, cu toate ale sale.

• Mă uit des, cu teamă, la telefon. Nu aş vrea să primesc, chiar înainte de concert, un apel despre vreo tragedie de-acasă, care să compromită nu numai această extraordinară împrejurare în care am reuşit să mă aduc, aici, la capătul pământului, ci şi viaţa noastră în general, mai ales că nici nu aş avea puterea să intervin în niciu

n fel, dela aproape 20.000 de km distanţă.

Caseta tehnică a unui spectacol aşteptat de-o viaţă

• În sute de ocazii, am făcut cronica manifestărilor Cenaclului “Flacăra” – “Totuşi iubirea” şi am rămas cu obiceiul (cred eu, bun) de a sintetiza cele întâmplate la faţa locului, într-o casetă tehnică, aşa cum se face şi la meciurile de fotbal cu şuturile pe poartă, cornerele, golurile şi distribuţiile din teren. Iată ce, cât, unde şi cum a fost în orele trăite pe arena din Auckland, acolo unde până şi reţelele de telefonie mobilă ne-au trimis în aparate, ca simbol al locului, nu numele oraşului, nu cel al cartierului sau al stadionului, cum se practică zi de zi, ci, pur şi simplu: “AC/DC”.

• Locul: Stadionul „Western Springs”, Auckland, Noua Zeelandă.

• Data: joi, 4 februarie 2010, pe un timp splendid, cu un vânt moderat, 23-25 grade, soare puternic până la limita pericolului de insolaţie (de care mă ascund, până când vine seara, sub o cămaşă roz cu mâneci lungi şi sub o pălărie de paie, luată de-aici, deşi mă coc de căldură).

• Durata: în total, şase ore de mega-spectacol (18.00-23.00), după cum urmează: două recitaluri de încălzire (dela 18.00 la 19.00 – o trupă anonimă de puştani rockeri, şi dela 19.

30 la 20.30 - trupa neozeelandeză „Shihad”), dela 21.00 la 23.00 - concertul vedetă cu AC/DC.

• Număr de participanţi: 50.000 (conform publicaţiei „The New Zealand Herald”), la un preţ de 159 de dolari neozeelandezi biletul. Sunt prezenţi oameni de toate sexele şi vârstele, localnici sau din alte ţări, de toate rasele, inclusiv nativi maori. Vin la concert şi persoane cu handicap, aduse pe sus, în tribune, cu tot cu cărucioarele de invalizi. Muzica îi face solidari pe oameni, indiferent că sunt beţi sau treji, lucizi sau drogaţi, curaţi sau murdari, blonzi sau papuaşi, copii sau bătrâni, simpli curioşi sau vechi fani ai trupei de pe scenă. Deşi ocupăm locuri exact în faţa scenei, în primul rând al tribunelor făcute din trepte de beton ce ţin loc de bănci, vedem tot concertul în picioare, la fel ca majoritatea. Fete pline de celulită nu au nicio reţinere să-şi fâţâie liber şunculiţele de pe picioare şi de pe abdomenele descoperite, iar băietani cu aspiraţii hipermasculine se simt solidari cu virilitatea sunetului şi a rockerilor de pe scenă, renumiţi pentru succesul la femei.

• Componenţa AC/DC: Brian Johnson (solist vocal, născut în 5 octombrie 1947), Angus Young (chitară solo, născut în 31 martie 1955, nume complet: Angus McKinnon Young), Malcolm Young (chitară ritmică şi voci de fundal, născut în 6 ianuarie 1953, nume întreg: Malcolm Mitchell Young), Cliff Williams (bass şi voci de fundal, născut în 14 decembrie 1949, nume întreg: Clifford Williams), Phil Rudd (tobe, născut în 19 mai 1954, nume real: Phillip Hugh Norman Witschke Rudzevecuis).

• Calitatea manifestării: extraordinară, incendiară, deşi publicul, care se manifestă zgomotos pe toată durata concertului, cântă arareori împreună cu scena versurile pieselor alese din toate perioadele de creaţie (excepţii: „The jack”, „You shook me all night long”, „Highway to hell”, „For those about to rock”). Un sigur moment minor de ezitare interpretativă, la începutul piesei „Thunderstruck”, când are loc o discretă necoordonare între chitaristul Angus Young şi colegii din secţia ritmică. Dacă ar trebui să inventez un cuvânt mai cuprinzător decât „grandios”, sub impresia acestui concert l-aş putea construi, din senzaţii, din sentimente şi din lacrimile care îmi curg din ochi în clipa în care Angus Young dă drumul chitarei, pentru introducerea dela „Rock’n’Roll Train”. Nu mă sfiesc să spun în gura mare că plâng, pentru că este nemaipomenit să plângi de bucurie că ai în faţă, pe viu, trupa care ţi-a marcat viaţa.

• Calitatea organizării: foarte bună. Impecabil puse la punct accesul în arenă şi evacuarea stadionului la final. La dispoziţie se află, pe dealurile din afara stadionului, tonete cu suveniruri inscripţionate cu „AC/DC” (tricouri şi fulare dela 30 la 50 de dolari, batiste de pus pe cap - 10 dolari, corniţe de diavol – 20 dolari), cartofi prăjiţi calzi (4 dolari caserola), wurşti pe băţ (5 dolari cârnatul), bere, sucuri, apă (5 dolari bucata, în pahare sau în sticle de plastic uşor, fără capac, pentru a nu constitui un posibil corp contondent, aruncat

spre scenă). Toaletele ecologice fac faţă fără probleme publicului, mare consumator de bere. Controlul la intrare este ferm, dar nu ofensator (astfel că pot intra cu aparatul foto, plasat pe fundul genţii,

sub acte, şi cu un reportofon ascuns în cea mai intimă zonă a corpului, deşi panourile dela porţi subliniază că „Este interzis accesul cu orice aparat de înregistrare”. Mă refugiez într-una dintre toalete, ca să scot reportofonul din ascunziş şi să îl leg cu şnur pe pălăria de paie, unde, ca un lămpaş de miner, stă pe toată durata concertului şi mă ajută să păstrez amintirea în format audio. Fac poze şi filmez întreg spectacolul tot cu aparatul foto. Nu s-a putut împiedica pătrunderea în arenă a deţinătorilor de marijuana, mirosul înţepător, sărat-iute, ca de ferigă aspră, al drogului sub formă de ţigări simţindu-se pe alocuri. Firesc, mulţi spectatori se euforizează alcoolic, fără a produce, însă, incidente semnificative.

O fată cu mintea plutind în bere înţelege cu greu când o rugăm să ne lase în pace, că am venit la concert tocmai din Europa, dar îmi cere cartea de vizită şi promite că, după ce se va trezi, va naviga spre

blogul meu. La plecarea din stadion, spectatorilor li se pun la dispoziţie peste o

sută de autobuze către Auckland, Hamilton, Rotorua şi alte oraşe din apropiere. Într-unul dintre acestea, urcăm şi noi, din mers, după ce câţiva rockeri viguroşi forţează uşile pneumatice, gestul lor fiind trecut cu vederea de şofer, din motive de securitate personală.

• Evenimente: solo-ul de chitară al lui Angus Young dela piesa „Let there be rock”, so

lo-ul de chitară şi momentul de semi-striptease (doar până la boxerii, inscripţionaţi cu „AC” pe fesa stângă şi „DC” pe fesa dreaptă) cu acelaşi Angus Young în prim plan, la „The jack”, vigoarea vocală şi condiţia fizică ale solistului Brian Johnson, care, înainte de piesa „Hell’s bells”, face o cursă de câteva zeci

de metri de alergare, încheiată cu un salt şi cu o atârnare de

frânghia legată de limba clopotului coborât deasupra scenei. În timpul concertului, formez câteva numere de telefon de acasă şi, fără să ştiu dacă mi se răspunde, las pentru câteva secunde să audă şi

cei de-acasă (Ana-Maria, Cristi şi Andreea D.) grozăvia la care asistăm aici. O rockeriţă în

setată vrea să-mi cumpere la suprapreţ sticla cu apă plată, dar rezist eroic tentaţiei financiare şi înduplecării umanitare. Port un tricou roşu-somon, pe care scrie „England”, care se potriveşte momentului, ţinând cont de faptul că Brian Johnson şi Cliff Williams sunt născuţi în Anglia, iar fraţii Angus şi Malcolm Young şi regretatul Bon Scott - tot în Marea Britanie, în Scoţia, de unde ultimii trei

au emigrat în Australia, împreună cu

familiile, când erau copii. Singurul nativ australian al trupei este Phil Rudd. De precizat că numele grupului a fost ales în 1973 de către cei doi fraţi chitarişti, când au văzut inscripţia de pe maşina de cusut a surorii lor, Margaret: „AC/DC” = „Alternative Curent / Direct Curent” („Curent alternativ / Curent Continuu”).

• Programul spectacolului AC/DC: la ora 21, timp de circa 3 minute, se difuzează pe ecranele din stadion un montaj video de deschidere, apoi intră în scenă trupa, cu piesele „Rock’n’Roll train”, „Hell ain’t a bad place to be”, “Back in black”, “Big jack”, “Dirty d

eeds done dirt cheap”, “Shot down in flam

es”, Thunderstruck”, “Black ice”, “The jack”, “Hell’s bells”, Shoot to thrill”, “War machine”, “High voltage”, “You shook me all night long”, “TNT”, “Whole lotta Rosie”, “Let there be rock”. La ora 22.45, cei cinci ies din scenă şi, după câteva minute de rechemare la rampă, reintră, pentru un bis cu “Highway to hell” şi “For those about to rock we salute you”. Ultimul acord de chitare şi de baterie, după cele 19 piese din recital, se aude fix la ora 23.

• Sonorizare, instrumente şi accesorii tehnice: instalaţia pentru public constă în amplificatoare uriaşe la capătul cărora număr 430 de boxe, distribuite în patru coloane (două în lateralele scen

ei şi alte două pe macarale, poziţionate pe gazon, închizând un paralelipiped de sunet), la care se adaugă, probabil, alte boxe de sub-woofer (frecvenţe foarte joase), ascunse la sol. Imagini de pe scenă sunt transmis

e pe patru ecrane video de circa 14 / 7 m. Pentru amplificarea instrumentelor de scenă, sunt montate 20 de boxe Marshall în turnuri de câte 2, cu puterile corespunzătoare alături, o instalaţie separată de monitorizare a vocilor şi a instrumentelor, compusă din circa 30 boxe. Totul este controlat de foişoare de mixaj, aflate la câteva zeci de metri de scenă, în nişte insule demarcate cu grilaje, printre spectatori. Tobele lui Phil Rudd sunt marca Sonor cu cinele Paiste şi feţe Evans, chitarele sunt Gibson SG (Angus Young) şi Gretsch G 6131SMY (Malcolm Young), iar chitara bass a lui Cliff Williams este Music Man Sting Ray 4 strings.

După

• Ora 23.20. Coborâm dealurile acoperite de iarbă şi prindem, norocos, din mers, un autobuz, în marea îmbulzeală dela cozi. Plecăm dela stadion în tăcere. Nu ştiu cum să reacţionez. Mă simt gol de atâta bucurie, ca după un vis împlinit, după care trebuie să caut o nouă ţintă, ca să mă motivez mai departe. Nu îmi vâjâie urechile, pentru că puterea enormă a sunetului (probabil că au fost vreo 500.000 de waţi, dar, propagaţi cu inteligenţă, nu au transformat concertul într-un iad al urechilor). La ora 23.45 ajungem în aceeaşi staţie de autobuz “Brito-center” din Auckland, de unde am plecat, când încă era soare puternic. Acum e doar lumina vitrinelor, a semafoarelor, a becurilor stradale şi cea dinlăuntrul nostru. O luăm la pas spre hotel, cu o escală de o jumătate de oră la localul non-stop “Denny’s”, pentru obişnuitul ceai nocturn şi ceva de mâncare, ca să revenim la normalitate, în care se supravieţuieşte nu numai cu hard’n’heavy rock, ci şi cu de-ale gurii. Mă simt epuizat psihic şi anesteziat fizic. Mănânc mecanic un burger dublu şi improvizez un desert dintr-o jumătate de lămâie peste care torn zahăr din plicuri, ca să-mi reaşez energiile şi vitaminele la locul din care AC/DC tocmai le-a dizlocat. Aproape toţi cei dela mese discută, iar eu n-am puterea decât să aud româneşte: “Ei-si-di-si”, “Haiuei-tu-hell”, “Engăs-iang”, “Braiăn-gionson”, “Uau!”, în sus şi-n jos. Ce noroc că am apucat să îi văd vii, puternici, pe scenă, pe artiştii care mi-au populat visurile adolescenţei! Puteau sau puteam muri, puteau îmbătrâni prea tare, puteau renunţa, se puteau compromite artistic, puteau deveni nişte bătrânei ridicoli ai rock-

ului, puteam fi sărac, neputincios să străbat lumea, puteau fi atâtea şi nu am mai fi avut la ce veni în această zi de 4 februarie 2010, care pregăteşte şi ziua de 16 mai 2010, când concertul se va desfăşura şi la Bucureşti. În afară de Bon Scott, vocalistul care a murit în 19 februarie 1980, ceilalţi membri ai trupei AC/DC sunt la datorie, dela un capăt către altul al pământului, din 1973 până azi. Ani şi ani, am fost decepţionat că nu au mai scos niciun album, că nu au mai făcut nici

un turneu mondial, exact acum, când eu, matur, mi-aş fi putut permite să fug să îi văd undeva, în lume, dacă traseul lor n

u ar fi cuprins şi România. Dar întâmplarea fericită, albumul şi turneul mondial “Black Ice” sunt o realitate şi nu mai trebuie decât să avem noroc să ne bucurăm de ea, să o transcriem, să o povestim şi să ne-o amintim. N-a fost să fie răul. A fost să fie binele şi mulţumesc pentru asta. Şi îi aşteptăm în halta Bucureşti.

AC/DC şi Cenaclul Flacăra

• Voiam să nu recunosc în scris unele gânduri pe care, totuşi, trebuie să le pun pe hârtie. Trăiesc două sentimente, care îmi sună în minte şi pe care îmi vine greu să le recunosc, pentru că ele se a

şează cumva de-a curmezişul entuziasmului de a-mi fi văzut pe viu trupa preferată, mai ales că par extrase din

tr-un soi de subiectivism de familie:

1) Contactul cu idolii îi demitizează;

2) Cenaclul “Flacăra” nu are egal, pentru că forţa sa spirituală şi efectul său cultural-social-politic în rândul maselor, reuşite în perioada 1973-1985, nu se compară cu nimic din cea am văzut până acum. Nu spun asta ca membru al Cenaclului, nici ca fiu al creatorului acestuia, nici ca român, ci ca om care s-a dus în cealaltă parte a globului să vadă un concert al unor străini celebri pe care îi iubeşte. Constat cu mândrie şi cu mare surprindere că miracolul pe care îl reuşea Cenaclul în spiritul celor care-i erau spectatori este incomparabil. Cred că am autoritatea să spun asta abia acum, după miile de concerte ale Cenaclului “Flacăra” la care am participat, doar după ce am văzut şi concertul AC/DC pe care mi l-am dorit cel mai mult, şi concertul celor dela Rolling Stones din 2007 dela Bucureşti, şi reprezentaţia lui Jerry Seinfeld dela Toronto din 2002, şi spectacolele susţinute în România de Elton John, Steve Vai, Yes, Julio Iglesias, Brian Adams, Pink şi alte vedete ale lumii. Îmi dau seama că am fost contemporan-participant direct la un fenomen românesc de talie mondială: Cenaclul “Flacăra”, unde se realiza o p

erformanţă uman-artistică de neegalat. E vorba de felul în care mulţimile învăţau, prin cântece şi poezii, pe viu, cărţi întregi de istorie, atitudine liberă, cântau sute de piese, recitau sute de versuri, se atingeau de idei, în urma trecerii Cenaclului prin existenţa lor. De aceea, abia acum simt că am dreptul să mă pronunţ – şi sunt obiectiv - în legătură cu un record deţinut de un fenomen al culturii române, după ce am participat la unul dintre recordurile muzicii internaţionale. Din Noua Zeelandă, văd mult mai bine unul dintre vârfurile propriei noastre culturi naţionale.

• Tata ştie că mâine ar trebui să începem să o luăm îndărăt, spre casă, şi îmi trimite un sms: “Ce faci muică? Habar n-ai cum te aştept. Drum bun, taicule!” Îi răspund cu un adevăr, care ştiu că îi va face plăcere, la fel cum tot eu i-am spus, de atâtea ori, lucruri care nu i-au plăcut, dar pe care aveam datoria să i le spun: “Taică, îţi spun ceva doar dacă juri că nu mă spui, că părem paranoici: 1) am văzut cel mai grandios concert posibil, am şi plâns, ştii că l-am visat de mic; 2) Nimic nu e cum a fost Cenaclul Flacăra! Acum ştiu ce spun. Sssst!”

• Andreea D., mare rockeriţă, îmi dă sms, ca răspuns la apelul meu din timpul concertului: “Wow! Merci! Era să cad din pat!”. Scriu mesaje câtorva apropiaţi (Ana-Maria, Tase, Iulian Rusu, Mihai Napu, Cristi Dăscălescu şi nu mă jenez să repet gândurile transcrise şi în jurnal: “Dacă e ceva peste grandios, asta e. Ne-a apucat plânsul. Merită un drum până la capătul lumii pentru aşa ceva. Să ne vedem sănătoşi, ca să-i vedem la Bucureşti, în16 mai 2010!”. Din ţară, îmi mai vine un sms liniştitor, dela doamna Benedicta, care ne-a rezervat biletele noi pentru zborul Atena-Bucureşti din 10 februarie 2010: “Cursa Olympic Airlines 383 pleacă la ora 17.20 din Atena şi aterizează la Bucureşti la 19.10. Biletul este 84 euro.”

• Adorm cu gândul că, treaz, mi-am întâlnit visul, iar în vis pot simţi realitatea. Mâine o luăm spre Australia şi, curând, înapoi spre România.