Tot încerc să sap în curtea copilăriei şi nu reuşesc să dau de banalităţi în vârful lopeţii. Mereu dau de o grea moştenire. În primăvara lui 2007, am vrut să plantez câteva fire de salcie. Până să aşez nuielele în pământ, am găsit o bombă (da, bombă adevărată!), care doar cu noroc nu mi-a explodat sub cazma şi pe care au luat-o cei dela Apărarea Civilă, să o detoneze: proiectil antierian de 57 mm, activ, din Al Doilea Război Mondial. Cum ar fi sunat ştirea: fiul lui Păunescu a murit, în 30 martie 2007, victimă a Războiului Mondial încheiat în mai 1945! Victimă a unei grele moşteniri de război, rătăcite în pământ. Moarte glorioasă fără voie. Aş fi devenit camarad de front cu bunicul meu. Sălciile au crescut peste locul de unde am extras bombardeaua, dar rândurile de iarbă pe care le-am însămânţat periodic nu au rezistat. Măi, băiete – mi-am zis, de ce nu creşte sănătos iarba aici? Apă, îngrăşământ, turbă, tuns – nimic nu o făcea să supravieţuiască. Să sap iarăşi, să aerisesc mai adânc pământul! Doar n-oi da peste altă bombă.
Am pus mâna pe cazma şi am dat de sute de alte semne ale grelei moşteniri, suprapuse: bolovani de beton, un capac de plastic de deodorant, fiare ruginite, o măsea de porc, linguriţe, bucăţi de sticlă şi cărămidă, cioburi de ceramică, cuie, pungi de celofan, un nasture, cârpe putrede, cauciuc, aşchii de lemn, o sticluţă de medicamente, care nu aveau ce căuta la 20 de cm sub un pământ care, prin 1948, era între lanuri de porumb. Straturi-straturi, rămăşiţele grelei moşteniri au început să mă lămurească, pe măsură ce le scoteam la suprafaţă, pe categorii:
• Resturile nesimţirii abuzului sistemic. Bolovanii de beton şi cărămidă probabil că au fost lăsaţi acolo, alături de bucăţi de smoală, carbid, cuie, tablă, cioturi de fier-beton şi fâşii de cauciuc, de către buldozeriştii care au pus la pământ cartierul de case, prin 1985, multe dintre ele de chirpici (inclusiv a bunicii mele materne), amestecând (involuntar arheologic) pereţi, fundaţii, alei de curţi şi acoperişuri, în frenezia de a elibera locul pentru un nou bloc, care, din fericire, nu a mai apucat să fie ridicat, pentru că toate resursele acelor ani au fost direcţionate grăbit spre Casa Poporului şi metrou. O insolenţă sistemică, un abuz în numele construcţiei socialismului, aşadar, dar cu o oarecare scuză şi o compensaţie că, la schimb cu suferinţa proprietarilor de case dărâmate, se construiau măcar cartiere sau facilităţi pentru oameni.
• Resturile nesimţirii în timpul programului. Sticlele, cutiile de conserve şi capacele de bere găsite nu mai sunt, însă, relicva hei-rup-ismului de stat de dinainte de 1990, justificat de construcţia egalitaristă, ci contribuţia particulară a muncitorului, care, acolo unde a făcut, la ordin, un rău (demolarea abuzivă a caselor), a mai lăsat şi simbolul nepăsării individuale, complementare muncii, aruncând, sub o lopată de pământ, o sticlă care nici în mii de ani nu se degradează şi o cutie metalică de conserve, care a purtat, la un moment dat, costiţa cu fasole mâncată în pauză. Nesimţirea reziduală de a planta ambalaje de bere şi fasole în timpul programului este nelipsită din caietul de sarcini al şantierului românesc.
• Resturile nesimţirii personale facultative (ca bonus). Peste cele două straturi de până acum, s-a mai aşezat unul, din gunoaiele aduse de trecători, de vecini, care, când au văzut un munte de jeg ad-hoc peste cartierul de case puse la pământ, s-au grăbit să-l îngroaşe cu mizeria gospodăriilor proprii, amestecând lăturile unor diferite etape de nesimţire: linguriţe de plastic pentru îngheţată pe care le ştiu din copilărie (acea formă trapezoidală care nu se mai fabrică de mulţi ani), pahare de plastic sparte, devenite fâşii lăţite, ca nişte pocale caricaturale ale balului nesimţirii pe pământ şi sub pământ, ca nişte contribuţii personale la răul sistemic. Nu numai apetitul firesc pentru bere şi dulciuri al pălmaşului mi s-a arătat, săpând, ci şi vestimentaţia fără criterii: relicve de ciorapi de plastic, neputreziţi fireşte, pungi de-un leu cu inscripţii ale unui marketing stângaci de societate egalitaristă stăteau la două palme sub sol, rupând legătura dintre pământul viu şi iarba care se tot chinuia să trăiască peste resturi. Greaua moştenire a lovit din plin şi iarba!
•
I-am spus prietenului meu că am palmele numai băşici dela cazma, dela sticlele, fiarele şi pietroaiele extrase din curtea bunicii. Solidaritatea lui a fost aspră: „Bine că ai unde săpa! Eu n-am curte.” Mi s-a făcut ruşine, dar numai până a trecut la fraza următoare, în care am simţit cum, sătul să-mi mai recunoască încă o dată că şi-a „vândut sufletul” ca să obţină un post politizat, acum crede că dă dovadă de caracter dacă oferă justificări ontologice, etice şi contextuale unei găşti de partid, pe care, de fapt, o apără numai pentru că îi dă o pâine de bugetar politic vremelnic: „Nu m-aş mira să zici că Băsescu e vinovat şi pentru asta sau pentru bebeluşii morţi la Maternitatea Giuleşti. Ştii ce grea moştenire au lăsat liberalii şi pesediştii în urmă? Eu, dacă aş fi tatăl unui copil ars acolo, aş veni cu o canistră de benzină, aş arunca-o pe asistenta aia şi i-aş da foc.” I-am propus să mai păstreze în canistră câţiva stropi, pentru cei aflaţi, ierarhic, deasupra asistentei, în numele echităţii care ar duce obligatoriu flama până la vârf, unde stă preşedintele jucător. Conversaţia s-a terminat repede, pentru că, la fel ca în fotbal şi în dragoste, în politică nu există logică şi luciditate, prejudecata fiind steaua tutelară care aduce dihonie, pe tema grelei moşteniri care este, în sine, o grea moştenire, dar şi o facilă justificare.
Cui să-i reproşez că sunt arheologul neruşinării în straturi? Buldozeristul, care a dărâmat casa bunicii, ar da vina pe şeful de şantier, pe sărăcie şi pe lipsa de condiţii. Şeful de şantier ar da vina pe primar şi pe ministru, care mereu grăbesc lucrarea şi plătesc prost. Primarul şi ministrul - pe primul-ministru, primul-ministru pe situaţia generală şi pe preşedintele-jucător (numai după ce n-ar mai fi prim-ministru). Iar preşedintele ar arăta cu degetul la conjunctura istorică, la situaţia externă, la geografia şi istoria care ne-au pus mereu piedici, la moguli, la opoziţie şi, în ultimă instanţă, la omul simplu, care face toată murdăria.
Cine spune că fiecare popor are conducătorii pe care-i merită şi bunăstarea de care e în stare să nu uite că există, la loc de necinste, veşnica scuză a grelei moşteniri, pe care o dăm mai departe, ca un tezaur naţional al fugii de responsabilitate. Greaua moştenire care face lucrurile să meargă prost este şi un adevăr, dar este, mai ales, pseudonimul incompetenţei, hoţiei, trădării, cârdăşiei şi nesimţirii de azi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu