Dihorul malefic şi ignoranţa poporului

Ignoranţa poporului este combustibilul preferat al politicianului malefic. Liderul, odată urcat pe tron, nu prea mai vrea să coboare de-acolo şi, dacă îşi doreşte o domnie lungă şi liniştită, nu are decât să pompeze în propriul motor cantităţi nelimitate de ignoranţă populară pe care o ia gratis din uriaşul rezervor al celor mulţi şi uşor de păcălit. De ce? Cum se poate asta? Foarte simplu! Mulţimea ignorantă preferă, din păcate, după cum se vede, cuvântul abil, iluzoriu şi uşor de înţeles al liderului, care spune că uite-acum vine prosperitatea, dacă mai e lăsat o tură la cârmă, decât să se apuce de muncă, de carte, de orice ar putea aduce cu adevărat civilizaţie şi cultură, realităţi complicate, obositoare, mari consumatoare de timp şi de energie. Pe când minciuna liderului se asimilează imediat, senin, fără mare efort.

Să ne gândim câţi oameni au votat programul fantasmagoric al candidatului Emil Constantinescu din 1996, doar pentru că, pe un ton serios, cu ochelarii pe mijlocul nasului, cel care chiar avea să ajungă preşedinte promitea că fix 15.000 de specialişti vor aduce fericirea în România în fix 200 de zile. Succesul electoral şi dezastrul economico-social au fost garantate.

Următoarele capitole din acelaşi film al perseverenţei în greşeală s-au consemnat, de două ori la rând, în 2004 şi în 2009, cu Traian Băsescu în prim-plan. Dacă, pentru votul din 2004, alegătorii mai pot avea scuza că au fost amăgiţi de felul tranşant, tovărăşesc, fără fandoseli, în care li s-a spus că or să trăiască bine dacă îl aleg pe unul de-al lor, în 2009, realegându-l pe falimentarul preşedinte, oamenii au dovedit că au o nevoie maladivă de iluzia că, fără să facă ei prea multe, vor fi împinşi de la spate de un lider care (pare că) ştie ce face, ştie cum şi când să facă. Bineînţeles că, de două mandate încoace, mulţimea nu numai că nu e împinsă de la spate spre prosperitate de guvernele lui Traian Băsescu, dar se şi vede trasă în hău de liderul malefic şi suptă de toată seva de către ploşniţele ridicate pe scaunele puterii de nimeni altul decât preşedintele (re)ales. Dincolo de voturile furate, invocate de cei dezamăgiţi, trebuie să admitem, cu amărăciune, că au existat neverosimil de multe voturi date cu adevărat domnului Băsescu! Acestea nu au nicio justificare, pentru că au fost oferite în cunoştinţă de cauză: în 2009, Traian Băsescu nu făcuse nimic din ce promisese, ba dimpotrivă, iscase deja numai scandaluri şi războaie între oameni şi instituţii.

De la felul pretenţios în care Emil Constantinescu făcea pe liderul intelectualist, grav, academician al politicii rafinate, până la felul grobian în care Traian Băsescu face pe liderul popular ce aduce neamului orice (injurii, vampiri economici, ciocoi noi, minciuni, răzgândiri, nepotism) în afară de ce i-ar trebui, se desfăşoară plenar tragi-comedia acestui drum al păcălelii auto-asumate de către cei care au drept de vot. În lipsă de autostrăzi, România are, măcar, cel mai lung şi mai larg drum european al minciunii acceptate şi perpetuate la putere cu voia maselor.

La noi, cel ce este un suficient de bun şi de cinic actor convinge fără mari probleme mulţimea. De aceea, cel ce pare că ştie este preferat celui ce ştie cu adevărat, dar nu numai pentru că liderul-candidat are tupeul să mintă cu seninătate, ci şi pentru că electoratul îşi perpetuează pofta de a fi minţit, ignoranţa şi apetitul pentru narcotizare politică.

Altfel, cum s-ar explica apatia naţională faţă de spectacolul grotesc al şefului statului, care se tot miră, din 2004 încoace, de când a luat în primire sceptrul şi fotoliul de la Cotroceni, că vămile, justiţia, poliţia, agenţiile, şcoala, autorităţile locale şi centrale, alte instituţii ale statului sunt corupte şi ineficiente, în loc să admită că trebuia să rezolve problemele în primele luni, fiindcă de-aia a venit la putere călare pe covorul fermecat al anti-corupţiei?

Lumea chiar nu înţelege că preşedintele nu ar trebui să constate demagogic, ci să rezolve pragmatic? Lumea chiar nu înţelege că un om care a minţit de atâtea ori, care s-a răzgândit de atâtea ori, care a avut de atâtea ori şansa să pună la butoane oameni capabili şi nu a făcut decât pe dos, nu poate fi altfel doar pentru că, în campanii sau la televizor spune că se va apuca de treabă, de acum încolo?

Premierii care gestionează ţara din 2004 au fost toţi numiţi de Traian Băsescu, fapt care îi pune preşedintelui în spinare o uriaşă, maximă răspundere pentru toate, care îl face, de drept şi de fapt, solidar cu ineficienţa guvernărilor sale. A fi în situaţia să numeşti un guvern este o şansă, un drept, un privilegiu, dar şi o mare responsabilitate. Traian Băsescu se simte bine când are şansa, dreptul, privilegiul, dar o ia la goană când e să-şi asume responsabilitatea. Simpla afirmaţie a preşedintelui, de acum ceva vreme, că ştie că-n România sunt 1,6 milioane de lucrători la negru ar fi trebuit să fie suficientă pentru o demisie de onoare, imediat. Dacă ar fi făcut în primele zile sau săptămâni de mandat acea afirmaţie sau declaraţiile despre corupţia generalizată din poliţie şi vămi, ar mai fi avut o scuză. Dar domnul Traian Băsescu este la putere de 6 ani şi a intrat în al şaptelea. Cum are curajul, tupeul, să se mai mire, când asta e ţara pe care o conduce chiar domnia sa, pe care n-a fost în stare s-o scape de rele, dimpotrivă? Dar – să recunoaştem - cum să nu aibă acest curaj, când ştie că ţine, că lumea îl lasă să-şi bată joc de toţi, punând, în locul faptelor, vorbe, vorbe, numai vorbe, despre cum vrea, chiar de mâine, mereu de mâine, să facă ordine şi curat în ţară? Ce iese din toate acestea? Haos, putregai şi duhoare!

Ca în bancul cu dihorul, care îi spunea iepurelui (în a cărui vizuină intrase, nepoftit) că nu pleacă de-acolo, până când nu dispare duhoarea pe care chiar el o adusese cu sine, trebuie să spunem limpede că duhoarea nu va dispărea din vizuina noastră atâta timp cât dihorul este acolo. Adică aici.