N-am mai fost la Ateneul Român din 7 noiembrie 2010. Atunci, din acel loc, am plecat spre Biserica Boteanu şi spre Cimitirul Bellu, ca să-l înmormântăm pe tata. În 15 februarie 2011, am ajuns din nou în spaţiul fabulos (şi cumplit) al culturii naţionale de vârf, la chemarea organizatorilor unui triplu eveniment: 160 de ani de la naşterea lui Spiru Haret, 20 de ani de la înfiinţarea Fundaţiei România de Mâine şi a Universităţii Spiru Haret şi 10 ani de la deschiderea Televiziunii România de Mâine – TVRM. Atmosfera a fost, firesc, solemnă, în majoritatea momentelor. Alocuţiunile au fost marcate de un previzibil spirit academic, protocolar – mereu vecin cu aspectul scorţos, nesmăcuit, al ştiinţei. Muzica prezentată a îndemnat – cum era şi de aşteptat - la meditaţie, nu la divertisment. Dar anvergura manifestării şi calitatea oamenilor prezenţi au generat o reconfortantă senzaţie că în România încă este posibilă construcţia de instituţii durabile şi serioase.
În cele peste două ore cât am stat în fotoliu, am ascultat cuvântările, muzica şi am privit nu numai pereţii, marcaţi de istorie şi de nume de personalităţi, ci şi oamenii din sală, adunaţi acolo din respectul pe care-l generează autoritatea instituţiilor aniversate. Dar instituţiile acestea nu sunt rodul unor fenomene ale naturii. Nu a trăznit din nori şi s-a născut Universitatea Spiru Haret, cea mai mare universitate din România. Nu a plouat şi, din praf şi apă, s-au ridicat un mare aşezământ de cultură şi educaţie, un post TV şi un post de radio. Toate acestea au fost create de oameni. Iar oamenii construiesc, dacă îi mobilizează cineva, dacă li se canalizează energiile către monumental, nu către derizoriu, către creaţie, nu către demolare. Construcţia însăşi se face dacă există un arhitect, un înaintemergător, un dirijor. Zică toţi cârtitorii ce-or vrea, pe creatorul acestor realităţi îl cheamă Aurelian Bondrea. Profesorul Bondrea nu numai că s-a apucat, în 1991, de construit instituţii, dar a mai făcut un lucru enervant pentru cei care, în lipsa vocaţiei de a ridica ochii spre orizont, bârfesc încruntaţi cu fruntea în noroi: a avut şi şi-a cultivat alături o familie, pe care a sprijinit-o şi care l-a sprijinit, şi care dă semne că duce mai departe ce a creat fondatorul. Asta nu se iartă! Continuitatea este văzută ca o mare primejdie de către invidioşii incapabili. Sigur că există familii de nobili şi familii de insecte. Sigur că familia nu este, în sine, garanţia construcţiei. Uneori, familia dărâmă ce construieşte un membru răsărit al ei. Dar, alteori, familia este liantul construcţiei durabile.
Familie. Educaţie. Cultură. Construcţie. Societate. Lege. Enumerându-le pe toate acestea, este simplu să înţelegem cât de aberante sunt catalogările globaliste, regulile rigide, impuse tuturor de către nişte legiuitori care nu ţin seama de realităţi, ci de ideile trăznite dintr-un anumit moment, ale politicienilor atât de trecători. Concret: în noua Lege a educaţiei, datată ianuarie 2011, se bat cap în cap formulări care ba afirmă, ba contestă autonomia universitară, ba interzic discriminarea, ba o legiferează. Să citim câteva paragrafe:
“Art. 118.
(1) Sistemul naţional de învăţământ superior se bazează pe următoarele principii: a) principiul autonomiei universitare; b) principiul libertăţii academice; c) principiul răspunderii publice; d) principiul asigurării calităţii; e) principiul echităţii; f) principiul eficienţei manageriale si financiare; g) principiul transparenţei; h) principiul respectării drepturilor şi libertăţilor studenţilor şi ale personalului academic etc.
(2) în învăţământul superior nu sunt admise discriminări pe criterii de vârstă, etnie, sex, origine socială, orientare politică sau religioasă, orientare sexuală sau alte tipuri de discriminare, cu excepţia măsurilor afirmative prevăzute de lege.”
Art. 123.
(1) Autonomia universitară este garantată prin Constituţie. Libertatea academică este garantată prin lege. Instituţiile de învăţământ superior se organizează şi funcţionează independent de orice ingerinţe ideologice, politice sau religioase.
(2) Autonomia universitară dă dreptul comunităţii universitare să îşi stabilească misiunea proprie, strategia instituţională, structura, activităţile, organizarea şi funcţionarea proprie, gestionarea resurselor materiale şi umane, cu respectarea strictă a legislaţiei în vigoare…”
Cât de frumos şi corect sună totul, la nivel de principiu! Până citim rândurile de mai jos, care vin şi iau la trântă, efectiv, cele abia enunţate mai sus, printr-un buchet de ambiguităţi şi contradicţii în termeni:
“Art. 130. - (1) Instituţiile de învăţământ superior adoptă un cod de etică si deontologie profesională (?!) universitară.
a) stabilirea situaţiilor de conflicte de interese şi incompatibilităţi;
b) prevederea ca persoanele care se află în relaţie de soţi, afini şi rude până la gradul al III-lea inclusiv nu pot ocupa concomitent funcţii astfel încât unul sau una să se afle faţă de celălalt sau cealaltă într-o poziţie de conducere, control, autoritate sau evaluare instituţională la orice nivel în aceeaşi universitate şi nu pot fi numiţi în comisii de doctorat, comisii de evaluare sau comisii de concurs ale căror decizii afectează soţii, rudele sau afinii până la gradul al III-lea inclusiv;”
Cum rămâne, atunci, cu principiile autonomiei universitare şi calităţii? După criteriul Legii noastre de azi, savanţii Marie şi Pierre Curie nu ar mai fi putut cerceta şi lucra împreună, tocmai pentru că erau o familie. Legiuitorul de azi nu a auzit de familii întregi de medici, profesori, industriaşi, artişti, savanţi etc care au îmbogăţit cultura şi civilizaţia, de când lumea? Se desfiinţează dreptul părinţilor de a preda torţa fiilor? Nu e ridicol? După criteriul acesta discriminatoriu, nu mai primează competenţa, ci rudenia. Ce facem dacă în aceeaşi familie există mai mulţi savanţi, cercetători, profesori, indivizi cu aptitudini de conducători? Familia le devine duşman, în loc să le mai fie sprijin. Cum putem legifera o asemenea aberaţie, care exclude posibilitatea ca în aceeaşi familie să existe oameni competenţi în acelaşi domeniu? Vrând să rezolve conflictele de interese, legea discriminează grav indivizi, pe criteriul apartenenţei la o familie.
Nu contestăm, desigur, existenţa flagelului real al nepotismului, pilelor, relaţiilor personale şi numirilor care nu au la bază competenţa, ci tragem un semnal de alarmă că un abuz nu se rezolvă printr-un alt abuz. Dar, în societatea liberă, nu interdicţia ar trebui pusă pe primul plan, ci performanţa, care generează succes sau eşec.
Sunt nenumărate exemple de iniţiative, de branduri, de creaţii, de imperii economice sau culturale, de tradiţii care au ca fundament familia, solidaritatea rudelor. Cu atât mai mult cu cât în învăţământul românesc este vorba, după 1989, despre nevoia de iniţiativă privată, competenţa este o componentă subînţeleasă a structurilor create de acele familii cu apetit pentru construcţie. Dincolo de faptul că, de multe ori în text, legiuitorul foloseşte pleonasmul “deontologie profesională”, să ne mai minunăm o dată cum se contestă dreptul la tradiţie profesională în interiorul familiei.
Singurele criterii care ar trebui să conteze sunt valoarea şi competenţa. Familia şi instituţiile ridicate în jurul familiilor pot deţine sau nu aceste valori supreme, singurele care asigură succesul în competiţia liberă. Nimeni dintre cei care au de ales, când aleg o şcoală, nu îşi va încredinţa banii şi anii unor instituţii (de învăţământ superior, în acest caz) care nu dovedesc valoare şi competenţă. Dacă o instituţie este competitivă, ce contează că este construită pe baza relaţiilor de rudenie sau de non-rudenie? Pot exista instituţii în care nimeni să nu fie rudă cu nimeni. Asigură asta calitatea? Nici vorbă! Pot exista instituţii de familie care produc valori extraordinare, la fel cum pot exista instituţii de familie care se îneacă în propria incompetenţă. Libertatea, autonomia, iniţiativa trebuie lăsate să funcţioneze, iar rezultatul, validarea să fie, la rândul lor, lăsate în mâna publicului, nu a cenzorilor dogmatici.
•
Triplul eveniment de la Ateneu din 15 februarie 2011 s-a încheiat în sala mare de la parter, unde oaspeţii au fost invitaţi la o cupă de şampanie. În acelaşi loc unde fusese depus catafalcul lui Adrian Păunescu, în 6-7 noiembrie 2010, acum erau aşezate mesele cu bucate şi paharele cu şampanie pentru invitaţi. Viaţa, familiile, instituţiile, oamenii singuri sau uniţi, trebuie să meargă înainte - nu-i aşa? - împotriva guvernanţilor neisprăviţi, împotriva legilor absurde, împotriva cârtitorilor. Chiar (şi tocmai) împotriva morţii.
5 comentarii:
Bună ziua Andrei,
Cea mai interesantă parte a postului tău, pentru mine, este finalul.
”și împotriva morții”....
Resursa umană este cea mai valoroasă tocmai datorită perioadei scurte de ”funcționare”.
Ca și relaționare, îmi place să cred că lui Dumnezeu îi place să facă experimente pe români; ce vreau să spun cu asta? ”soarta” aduce indivizi de toate felurile pe aceste meleaguri; în România găsim turci, polonezi, greci, unguri, sîrbi, tătari, ruși, etc.
Deodată, Dumnezeu amestecă ”cărțile” și ne spune amuzat: ”Sunteți singuri împotriva tuturor, descurcați-vă”.
Este oarecum amuzantă această zarvă cotidiană, și tristă în același timp, irosirea resursei umane.
Sau cum spune Eminescu:
”Musti de-o zi, pe-o lume mică
De se măsură cu cotul”.
Singuri sau împreună, împotriva tuturor chiar și împotriva Morții, în ultimă instanță.
Două precizări doresc să mai exprim:
1. Orice similitudine de idei cu alte ”best-seller”-uri o exclud de la bun început.
2. Îmi place să cred că Dumnezeu este un excepțional Inginer și este ajutat de o echipă minunată.
Sau vorba Poetului:
”Trăind în cercul vostru strâmt,
Norocul vă petrece,
Căci eu, în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece”.
Până data viitoare, sănătate maximă și succes.
Cu stimă,
Doru Constantin
Salut Andrei. Este prima oara cand postez un comentariu pe blogul tau. Sincer intru destul de rar. O sa incerc sa fac asta mai des. Tatal tau a fost si este un model, un izvor bogatie sufleteasca romaneasca. Cand a trecut la cele vesnice, am declarat ca "a murit un ultim MARE ROMAN" . Cu siguranta mai sunt, dar Domnia Sa, o arata prea evident si prea frumos parca. Vad ca se mosteneste.
Oricum, cum ziceam, in acele momente dureroase pentru voi, familia Maestrului, si pentru multi romani, am insirat pe hartie niste versuri... pentru Adrian Paunescu. Te rog daca poti, as vrea sa le citesti si tu. As vrea cumva sa ajunga la Paunescu... E saraca in calitate cu siguranta, dar e scrisa cu mult suflet si dor... Eventual o adresa de e-mail sau ceva sa iti pot trimite aceste versuri. Multumesc si va astept la Cluj cu concertele voastre.
Cu respect, Cosmin - Sebes / Cluj Napoca.
Dragă Andrei,
Mă bucur sincer sa-ţi văd Verticalitatea spiritului, înțelepciunea suferinţei asumate, şi-ţi doresc putere să înduri cu fruntea sus ce-a fost, ce este şi ce va fi.
Eu am învăţat de la Omul Adrian Păunescu să iubesc iubirea, oamenii, familia şi Cartea-cunoaştere. În scrisorile mele, știi doar ca îl numeam pe tatăl dumitale Învăţător... De la plecarea dimealui mă simt orfană de omenie, de limba română, şi nu mai am întrebări pentru că răspunsurile dor cumplit. Mi-am ieşit din Poezie, mi-am ieşit dintre cuvinte... mă doare ceva nedefint, ceva ca sufletul... dar nu ştiu dacă nai an suflet...
Tu însă ţine flacăra aprinsă, trăim o noapte cumplită...
Cu respect şi iubire
Gabriela Marieta Secu
un text al meu, răspuns interior la o invitaţie literară în cetate, să mă ierţi Andrei,
Toate castelele mi s-au năruit, tot ce era valabil în mintea mea în materie de viața și moarte a explodat... Nici măcar singură nu mă simt, e o senzație de ultra singurătate, de şoc existențial, de rost și motivație, de bine și rău, de fals şi adevărat... De ce știam eu că vei pleca brusc, când de altfel nu știam nimic... nu știu...
În 1992 cineva cu grad lumesc știut şi grad esoteric neștiut mi-a spus: "omul acesta trebuie să dispară - fiindcă trebuie să dispară!" M-am supărat atunci, mi-am zis că e nebun, că pământurile ce i s-au returnat lângă titlurile uzate i-ar fi luat mințile... abia de curând mi-am adus aminte aceasta discuție... propovăduitorul morții e mutat de câțiva ani în cimitir... îmi spuneam prin septembrie atunci când din întâmplare i-am văzut monumentul funerar că deşi vorbea nonșalant de programarea morții altora, Dumnezeu îi astupase gura cu pământ... Şi totuși, dacă plecarea ta a fost nițel forțată?! Nu, nu acum... încă de atunci, de când noul globalism enumera disparițiile necesare?
Trebuie să mă mint că ești pe aici pe undeva, că există coincidențe... dar mi-e tare greu cu minciuna, fiindcă știu sau știam că nimic nu este întâmplător...
Mi-e greu să scriu, mă biciuiesc gânduri, revolte interioare, deznădejdii... mi se pare inutil să ies, să strig, să urlu... cui i-ar păsa cu adevărat până la capăt... "Vino şi tu la un memorial" ... La ce bun?! M-am rugat cu cerul şi pământul de ei înainte: "Haideţi să-l chemăm, daţi-o dracu de politică, tinerii trebuie să știe Limba Română". Şi mi-aţi spus că nu se poate că nu e de-al vostru... că are altă culoare... Acum s-a decolorat... de tot. N-a fost decât al Limbii Române, al Istoriei adevărate, al iubirii... cu toată firea lui fenomenală, greu de înţeles... Nu mai mare, nu mai mic decât oricare om al culturii româneşti... A fost El un colos autentic, irepetabil... grade de comparaţie pot exista între elemente de aceiași natura... Când veţi înţelege oare că originalitatea individului uman nu suportă grade de comparaţie? Puteţi cataloga surogatele, oamenii care se comporta ca măşti ale altora atât în gândire cât şi în comportament...
Nu ieşeam nici înainte în miez de cetate, ştiam că vi-s urechile înfundate cu ideiile şi prejudecăţile altora... nu mă mai chemaţi... mi-e deja foarte târziu.
GMS
Foarte frumos articolul! Felicitari! Vad ca inca suferi enorm dupa tatal tau. E si normal sa fie asa si te inteleg pt. ca si eu am pierdut 3 parinti in ultimii doi ani; tatal meu adevarat de cancer, tatal meu vitreg de infarct si pe 11 noiembrie bunicul meu de pancreatita acuta, cel care m-a crescut de mica. Dar, cu toate acestea, viata merge inainte; e adevarat ca am incaruntit prematur din cauza durerii dar moartea, cred eu ca este o continuare a vietii si cei dragi sunt alaturi de noi mereu si ne ajuta mai mult de acolo, de Sus, cel putin eu asa simt. Asa cum ti-am mai spus si in alta parte, iti sta foarte bine cand zambesti si chiar daca nu razi foarte des mi-ar placea sa te vad mai des zambind, bucurandu-te de viata si facandu-i si pe altii fericiti prin ceea ce faci! Tatal tau a fost un luptator si sunt convinsa ca si tu esti la fel! Mult noroc si sa ne auzim cu bine!
Daniela
Trimiteți un comentariu