Legea golănelii. Marea dezunire de la Mica Unire

Traian Băsescu:

„Dragi români, dragi moldoveni,

daţi-mi voie să vă urez La mulţi ani

şi putere să vă faceţi ţara aşa cum vreţi!”

(Iaşi, 24 ianuarie 2011)

Cât cinism conţine această urare care aruncă, din nou, răspunderea pe altcineva decât pe responsabilul numărul unu al României, care este, din 2004 până azi, Traian Băsescu! I-am spus unui prieten băsist că m-au revoltat cuvintele preşedintelui de la Iaşi, din 24 ianuarie 2011, la fel de mult cum m-a revoltat faptul că fostul marinar nu simte nicio remuşcare, de şase ani încoace, după ce a învins cu sloganul „Să trăiţi bine!” şi nu şi-a respectat cuvântul. Ştiţi ce mi-a răspuns prietenul meu băsist, băiat deştept, dealtfel, dar dispus să justifice prin cuvinte, contra unor favoruri pedeliste personale, eşecul regimului Băsescu? Că lozinca „Să trăiţi bine!” nu a fost o promisiune, ci o urare! Păi pentru urări a fost ales Traian Băsescu şef al statului? De urări ducea lipsă poporul? De dansul preşedintelui, prins într-o Horă a Unirii Sepepiştilor, cu Elena Udrea – buricul coregrafiei, avea nevoie neamul înfometat? Şi, chiar dacă o fi fost doar o urare, nu o promisiune, din punct de vedere pur semantic, fără încărcătură penală sau răspundere contractuală, un şef de stat ar trebui să aibă coşmaruri dacă ţara nu merge bine, nu să tot facă slalom printre dezamăgirile celor mulţi, pe care să le explice prin găselniţe de limbaj sau de situaţie, care, oricum ar fi de abil ambalate, tot ţeapă, tot păcăleală înseamnă. Ca dovadă că lumea a strigat „Vânzător de ţară!”, „Ruşine!”, „Jos Tiranul!”, „Ieşi afară, javră ordinară!”, „Du-te după flotă!”, exact în ziua în care, în loc de unitate, românii au mai simţit cum se mai lărgeşte puţin fisura dezbinării naţionale.

Bazându-se pe aceeaşi logică, potrivit căreia cele bune din ultimii ani sunt meritele sale, ale lui Traian Băsescu adică, iar nereuşitele sunt ale poporului, ale parlamentului, ale opoziţiei, ale mogulilor, liderul de la Cotroceni a început anul 2011 cu această nouă urare a fugii de răspundere, din care rezultă că, dacă o duc rău, românii şi-au făcut singuri necazurile, nu le-au primit, ca un blestem, din partea conducerii în mâna căreia au pus şi încredere, şi deciziile ţării. Când simte că e pe val, preşedintele iubeşte să iasă-n faţă, să se suie pe podiumuri, să acopere pieţele şi să facă băi de mulţime. Când nemulţumirile stau să explodeze, îi e frică, stă pitit, dispare în întunericul neputinţei sale de a lucra în echipă, unde cloceşte noi ieşiri publice, construite pe mesaje diversioniste de găsire a vinovaţilor, pe arătarea cu degetul, pe insulte, pe diversiuni care dispersează ura prăpădiţilor spre tot felul de oameni şi de instituţii, puse în conflict, ca să mai treacă timpul şi să se mai scrugă nişte bani spre gaşca de la vârf.

Golăneala nu numai că a ajuns la putere, dar s-a propagat în toate cercurile concentrice ale vieţii noastre, care au ca punct central Palatul Cotroceni, unde domneşte însuşi Preşedintele Golănelii, fără scrupule, fără jenă, fără cuvânt. De acolo, se întinde permanent unda proaspătă care învolburează Legea Golănelii, de fapt, Legea Niciunei Legi, Legea Fărădelegii. Bunul plac al celor de sus distruge bunul trai al celor de jos. Cine e în stare de şmecheria cea mai mare se ridică pe umerii fraierilor rămaşi jos şi flutură steagul intimidării, al găştii sale, al principiului de aur „Care pe care”, instaurat numai după ce unii au totul la îndemână, iar ceilalţi - nimic, aşa cum s-a văzut, şi de sărbători, când Traian Băsescu, tocmai pentru că nu a reuşit să construiască, de exemplu, autostrada Bucureşti-Braşov, în 5 mandate de ministru al Transporturilor şi în două de preşedinte, a şuntat poporul şi s-a dus, hoţeşte, spre munte, cu elicopterul, aterizând într-un luminiş, ca să evite, pe sus, coloanele de maşini de zeci de kilometri care mai mult stăteau decât mergeau.

Călcarea cuvântului a ajuns o virtute. E tare cel care una spune şi alta face. Important este ca, la sfârşit, şmecherul să poată concluziona: „I-am făcut!”. Pare ridicol să mai aminteşti, în România, că preşedintele ţării a promis acum câţiva ani că demisionează în cinci minute dacă Parlamentul îl suspendă şi n-a făcut-o, deşi Parlamentul l-a suspendat. Pare deja o obsesie personală când unii amintesc faptul că Traian Băsescu l-a declarat, mai demult, „Şeful mafiei personale a lui Adrian Năstase” pe Gabriel Oprea, pe care, de îndată ce l-a văzut dezertând din PSD, l-a numit ministrul Apărării. Pare o moară stricată gura celui ce nu uită şi spune că Traian Băsescu a promis că nu va candida la Preşedinţie şi că îşi va termina mandatul la Primăria din Bucureşti şi a făcut imediat invers. Pare jenant să mai discutăm că, în ciuda evidenţei, a filmului, Traian Băsescu a spus că nu l-a plesnit pe copilul venit lângă scenă, în campania electorală şi lumea s-a luat după vorba plină de tupeu, nu după realitatea văzută de toţi, votându-l masiv pe mincinos. Pare penibil să mai amintească oricine de grosolăniile sau ilegalităţile şefului statului, de la „Ţiganca împuţită” căreia i-a smuls telefonul, până la ziaristul „Găozar”, de la „Suie-te pe masă!” până la „Cântă tu Hora Unirii şi eu dansez”, de la autorepartizarea casei din strada Mihăileanu până la izolarea de liderii europeni care fug de şeful statului român ca de râie, şi atâtea altele.

A ajuns probă eliminatorie pentru rămânerea la putere călcarea legii, pe care, înaintea tuturor, puterea însăşi statului ar trebui să o respecte cu sfinţenie. Călcarea legii putea fi acceptată, moralmente, doar în vremurile haiducilor sau ale regimurilor totalitare, când legea era strâmbă în fond, iar poporul nu putea rezista decât călcând-o. Dar acum? Acum, în plină Europă Unită, noi modificăm Codul Fiscal la jumătatea anului, inventăm taxe şi reglementări noi care fac oamenii să se bulucească la cozi, pentru ca apoi regulile să se schimbe iarăşi, din lipsă de judecată şi de aplicabilitate, tăiem fără discernământ salarii şi pensii, tăiem banii mamelor pe care abia le convinseserăm să îşi recapete plăcerea de a avea copii, protejăm infractori dovediţi şi construim fraze explicative în loc de autostrăzi.

După şase ani şi mai bine de preşedinţie, Traian Băsescu a vorbit şi la Focşani, tot de Ziua Micii Uniri şi tot în fluierăturile şi huiduielile mulţimii, despre „obiectivele de viitor” ale României? Dar ce a păzit domnia sa, în mandatele de până acum, având guvernele sale la butoane? Ar fi trebuit deja să vorbească de realizări, nu să o tot ţină înainte cu pretextele interne şi cu criza mondială, din care a ieşit toată lumea civilizată, în afară de noi. Ce noroc să ai parte de o criză planetară, pentru un lider care habar n-are să conducă! Invocând, mai nou, liceele focşănene, preşedintele a pus din nou în tabere opuse categorii largi, pe care le vrea învrăjbite (tineretul şi bătrânii cu aşa-zisele pensii nesimţite), ca oamenii să îşi ocupe timpul certându-se şi să nu vadă problemele de fond încurcate de regimul Băsescu. Noua diversiune, aruncată pe piaţă, face parte din aceeaşi serie binecunoscută de rafale de praf în ochi, în urma căreia ar trebui să se urască între ei mogulii şi săracii, militarii şi civilii, tinerele mame şi angajaţii superfiscalizaţi, diaspora şi românii de acasă, sinistraţii şi asiguratorii, elevii repetenţi şi premianţii, chelnerii şi savanţii, oamenii de rând şi ziariştii, pensionarii şi angajaţii etc.

Puţine erau momentele pe care românii să le respecte şi în care să se abţină să huiduie. Ziua Unirii – printre ele. Acum, preşedintele Băsescu a reuşit performanţa să-i facă pe oameni să huiduie şi să fluiere şi la Ziua Unirii, în 24 ianuarie 2011. Şi a mai reuşit performanţa să producă un haos mai mare decât cel din timpul regimului Emil Constantinescu-CDR, din care a făcut şi el parte, arătându-şi, de pe atunci, colţii de învrăjbitor naţional. Strigătele şi pancartele mulţimilor, etalate inclusiv în timp ce se intona Imnul naţional: „Cuza – Unire, Băsescu – învrăjbire!”, „Huo!”, „În ’89 ne pupaţi tălpile, acum…” (militarii), arată că mizeria, sărăcia şi disperarea sapă la temelia simbolurilor şi le trimit în ruină.

Dar trebuie să îi dăm dreptate şi preşedintelui Băsescu: cum să nu se simtă confirmat, dacă, după toate acestea, petrecute în ani şi ani de preşedinţie, el se mai află încă în tron şi nu-l mişcă nimic de-acolo? Înseamnă că românii chiar merită să aibă ţara pe care şi-o doresc - ţara pe care, iată, şi-o fac singuri – suportând, realegându-şi liber şi iar suportând un Preşedinte al Golănelii de Partid şi de Stat.

• Desen şi text de Andrei Păunescu