Sport • Şabloane de scuze în loc de performanţe

Nu mai e mult şi reîncepe fotbalul. Ne bucurăm din reflex, dar, în afară de îngheţul şi apoi de clocotul în sucul propriu al campionatului intern, nu prea mai avem către ce să privim cu bucurie şi cu speranţă. Dacă ne uităm la clasamentele internaţionale, ne apucă jena că nu am fost niciodată atât de jos, la nivel de naţională. Am ieşit dintre primele 50 de echipe ale lumii şi ne prindem în horă cu Gabonul şi Hondurasul. Egiptul şi Ghana ne privesc de sus şi ne mai rămâne doar consolarea că foste echipe de podium european sau mondial, Belgia şi Polonia, au ajuns şi mai rău. Dar măcar ăia se ocupă cu ceva economie în ţările lor. În cupele europene, nu mai existăm! Niciun fir de iarbă românească nu va înverzi în primăvara europeană 2011. Am fost atât de mocofani, încât am pierdut toată agoniseala stelisto-rapidistă de acum câţiva ani, care ne-a adus, pentru un timp, în situaţia să intrăm direct în Liga Campionilor cu o echipă şi cu a doua în calificări. Gata, o luăm de la capăt, de la anul, să ne batem prin tururile preliminare, cu prăpădiţii din mahalalele continentului.

Ne-am obişnuit să folosim scuze standardizate, şabloane penibile de cuvinte, în loc să avem performanţe:

• „Am pierdut, dar nu am fost cu nimic mai prejos decât adversarul!” Ba da, am fost mai prejos, că de-aia am pierdut!

• „N-am avut noroc!” Poate că nu am avut noroc, dar, în sport, norocul se şi primeşte, dar mai ales se şi face şi se hrăneşte din victorii anterioare temeinice!

• „Suntem campionii ratărilor şi ai barelor!” Ce bien stăm! Păcat că tabela de marcaj contabilizează numai golurile, iar clasamentele numai victoriile. Iată de ce nu suntem campioni mondiali.

• „Dacă nu rata cutare în minutul 7, alta era situaţia, altul era rezultatul final!” Evident! Ce mare filosofie e aici? Dar, ca de obicei, al nostru a ratat.

• „Am început bine, dar am terminat prost.” Mai surprinde pe cineva această adevărată strategie românească?

• „Arbitrul ne-a furat ca-n codru! Arbitrii ajută mereu echipele mari.” Dacă nici românii, care sunt fraţi cu codrul, nu se descurcă, atunci de ce ne mai plângem? Şi de ce nu devenim şi noi mari, ca să fim împinşi de la spate de arbitri, de teama că, fără români, competiţiile internaţionale ar rămâne fără audienţă, cum se întâmplă cu Brazilia, Argentina, Italia, Spania, Germania?

Ceilalţi iau cupele, campionatele, trofeele, noi rămânem cu justificările şi cu bucuria cretonoidă a fotbaliştilor noştri, care se felicită şi se îmbrăţişează frenetic, imediat ce arbitrul ne dă un penalty, fără să îşi închipuie că lovitura se poate rata. Şi o ratăm, de atâtea ori. E acelaşi fel defectuoas de a gândi parţial, de a nu duce nimic până la capăt, de a ne mulţumi cu scuzele. Cu nimic, adică. Dar şi aici este loc de un set de clişee ale optimismului: „Din greşeli se învaţă”, „Fotbalul nu se opreşte niciodată!”, „Ce a fost a fost. Nu mai putem schimba nimic. Mergem înainte!”, „Sperăm că, pe viitor...