Tevecraţia

• Ce e atât de ieşit din comun în marile cazuri de divorţ, lansate şi exploatate în ultimele săptămâni la televizor, cu Irinel şi Monica Columbeanu, cu Pepe Pascu şi Oana Zăvoranu în prim-plan? Nu se ştia de la început că familia Columbeanu este clădită pe tarife negociate, că Oana e temperamentală până-n pânzele albe (sau roz, depinde de culoarea chiloţilor şi a aşternuturilor) şi că Pepe, artist adevărat, e atât negru în cerul gurii, încât nu-şi lasă nevasta să rămână gravidă cu altul, nici prin sex virtual (fiul lăutarului Talent nu iubeşte playback-ul), nici prin sex nemijlocit (mai bine e live)? Serialele „Columbenii”, „Pepe+Oana” nu fac decât să distragă atenţia, mutând pentru ochiul public centrul de greutate din scena politică în scena mondenităţilor. Seriozitatea nu are nicio şansă, la români, în faţa frivolităţii!

• Ce e atât de spectaculos în dezvăluirile televizate din seria „Wikileaks”, decât să se arate publicului o clasă politică românească aşa cum e, dintotdeauna: slugarnică faţă de cei mari şi tari şi obraznică faţă de cei mici şi slabi? De ce ne grăbim să ajungem mai devreme acasă, ca să nu pierdem ştirile şi emisiunile cu dovezi despre Tudy, Mărioara, Irinuca? Nu ştiam deja toate astea? Dar ce vorbim de eroii de ultimă oră? Nu ştia poporul că Traian Băsescu una zice şi alta face, atunci când l-a ales a doua oară, după ce toată lumea cunoştea cazurile „Copilul pălmuit dar nebătut”, „Flota dispărută”, „Casa din Mihăileanu”, „Febleţea Udrea”, „Angajările la Luxten”, „Mandatele inutile la Bucureşti”, „Preţurile lui Ridzi?”, „Frate, frate, dar Mircea-i pe bani”, „Vânzările anterioare ale Ioanei Băsescu”, „Campania Euro a Elenei Băsescu”? Serialul Wikileaks nu face decât să compromită un adevăr, prin supraexpunere. S-a dovedit asta încă din 2009, când Dinu Patriciu a fost, finalmente, de vină că a dat publicităţii un adevăr, în toate formele şi din toate unghiurile.

• Ce e cu graba asta de a arăta poporului că liderii sindicali sunt corupţi? Nu se ştie, de ani şi ani, că şefii clasei muncitoare au averi nejustificat de mari? Acum au aflat serviciile secrete, presa şi norodul că unii sindicalişti de frunte au luat şpagă, unii începând din 1996, şi că şi-au făcut imperii de tot felul, încă de acum un deceniu? Serialul cu lideri sindicali depistaţi şi arestaţi e doar o metodă simplă, dar eficientă, de a risipi autoritatea, de a compromite căpeteniile maselor sărăcite, care, iată, când strigă adunarea pentru proteste de anvergură, nu strâng în stradă 600.000 de oameni, cum s-a întâmplat cu bieţii proletari englezi, nici 1.000.000, cum au reuşit prăpădiţii francezi, ci abia 10.000 de români nemulţumiţi. După cum rezultă din cifre, clasa muncitoare din România o duce mai bine decât clasa muncitoare londoneză şi pariziană, deşi are aceleaşi preţuri la nişte salarii de zece ori mai mici! Aberantă matematică! Mintea mulţimilor este deturnată spre ura faţă de şefii din sindicate, exact când ar trebui ca milioanele de pierzători ai economiei româneşti să se coalizeze şi să ia măsuri contra politicii economice dezastruoase a regimului Băsescu-PDL-Boc. Avantajul politicienilor aflaţi la putere, la fel de corupţi sau mult mai putrezi decât sindicaliştii, este că un politician cu butoane în mână poate trimite garda să urmărească şi să ridice un lider sindical, pe când un lider sindical nu poate face asta, orice dovezi ar avea contra unui politician, aflat pe valul puterii.

• În România, nu sunt la putere democraţia, dictatura tehnocraţilor, dictatura capitaliştilor, dictatura proletariatului, dictatura creierelor, ci e la frâie dictatura imaginii. De ea se servesc indivizi şi clanuri, partide şi lideri, imperii şi interlopi, autodidacţi şi doctori docenţi în furt. Conform principiului rotaţiei cadrelor la putere, toţi aceştia aplică neabătut, sub steaguri de stânga sau de dreapta, strategia tevecraţiei, cu care fac poporul să mai adoarmă o seară, o săptămână, un an, un mandat şi să mestece imagini în loc de mâncare, în drum spre următoarea urnă de vot. Cu telecomanda în mână, desigur.

Andrei Păunescu