Marile iubiri ale lui Adrian Păunescu: Cenaclul şi femeia

Când eram mic şi începusem să deprind plăcerea de a-l întreba pe tata tot felul de lucruri, la care mulţi părinţi nu le răspund copiilor toată viaţa, l-am întrebat care sunt lucrurile care îi plac cel mai mult. Până să se gândească bine, până să treacă prin filtrul raţiunii gândurile, deja îmi răspunsese, fără ezitare: în afară de România, pe care o iubesc necondiţionat, cel mai mult iubesc femeile şi Cenaclul. Sau invers. Nu s-a putut hotărî nici atunci, nici altă dată şi nici nu conta, de fapt, ordinea marilor iubiri.

L-am întrebat de ce, ca să aflu de ce nu mi-a spus că iubeşte cel mai mult poezia, gazetăria, copiii, cărţile, călătoriile, radioteleviziunea, fotbalul, muzica, vreun fel de mâncare, maşinile, pixurile sau animalele. Deşi eram mic (nu cred că aveam mai mult de 10 ani, dar mă trata ca pe un bărbat adevărat), mi-a răspuns la fel de onest, cum avea s-o facă până la ultima noastră discuţie: pentru că, în dragoste şi la Cenaclu, simţea că este cel mai puternic, că totul este pe viu, că poate schimba realităţi, fără intermediari. Cărţile sunt, desigur, cele care rămân. Revista este arma periodică prin care se putea exprima. Ciorba de lobodă este o realitate fără de care nu concepea nicio primăvară. America este ţara maximelor libertăţi. Muzica dă emoţii fără egal. Călătoriile sunt o stare de nevoie aproape organică, mai ales când eşti acasă şi le duci dorul. Dar toate acestea aveau, pentru tata, nevoie de intermediari, care să i le apropie, care să i le facă posibile: tipografia, redacţia, mamele copiilor săi, şoferul, studioul, stadionul, televizorul, discurile, bucătăria, familia care are grijă de câini, librăria de unde să ia noi baxuri de obiecte de scris. În dragoste şi la Cenaclu, nu trebuia să fie decât el, pentru ca partea cealaltă – fie că s-a numit femeie, fie că s-a numit public – să simtă că dragostea, dreptatea, senzaţia, sentimentul, emoţia, extazul sau tristeţea se petrec pe loc, nemijlocit. Şi de aceea le-a iubit cel mai mult.

Iubea starea de a avea control absolut asupra a tot ce îl înconjura şi suferea că, pe măsură ce treceau anii, trebuia să lucreze cu instituţii, oameni şi aparate, prin care să îşi ducă la capăt ideile. Ar fi vrut să nu existe birocraţie, instituţii care pândesc de după ceafă, aparate pe care trebuie să înveţi să le mânuieşti ca să-ţi facă munca mai uşoară. Şi, din când în când, îmi spunea, mai ales după ce nu mai avea puterea să organizeze atât de multe Cenacluri câte i-ar fi plăcut şi să iubească atât cât ar fi vrut, că nicăieri nu s-a simţit mai bine decât în braţele unei femei şi în faţa publicului, unde ştia că nu are egal, că e în priză directă, că nimeni nu îl poate falsifica sau nu-l poate distorsiona.

Vorbeam, imediat după înmormântarea din 7 noiembrie 2010, cu cineva din familie, căruia îi spuneam (într-un flux nevrotic de cuvinte) că i-am pus tatălui meu în sicriu, simbolic, toate obiectele pe care le folosea sau le ţinea cu drag asupră-şi: telefon, pixuri, ochelari, scobitori, apă, batiste, hârtie de scris, muzică din Cenaclu... adică tot ce-i fusese drag. M-a oprit şi mi-a spus: doar o femeie nu i-ai putut pune!

Acum, când trecem pentru prima oară prin ziua de 20 iulie fără tata în viaţă (deşi e nedrept că nu a apucat să împlinească aceşti doar 68 de ani, câţi au trecut, de când s-a născut, din sânge oltenesc, în Basarabia, la 20 iulie 1943), acum, când dragostea pământească nu-i mai este posibilă, încercăm să-i oferim, în loc de cadou, o seară care să semene cu Cenaclul, o seară de 20 iulie cu multă muzică şi poezie, o seară în care revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”, care continuă să existe, va oferi premii şi va provoca artiştii să construiască emoţii.

Au confirmat că vor fi prezenţi pe scenă, în concertul de muzică, poezie şi dialog care îi este dedicat tatălui şi mentorului unei întregi generaţii: Doru Stănculescu, Mircea Vintilă, Florin Piersic, Victor Socaciu, Nicu Alifantis, Vasile Şeicaru, George Nicolescu, Radu Gheorghe, Evandro Rossetti, Radu Gheorghe, George Stanca, Magda Puskas, Valentin Moldovan, Cristian Buică, Emeric Imre, Cătălin Stepa şi trupa Totuşi - Mihai Napu, Ionel Tănase Tase, Vlady Săteanu şi Andrei Păunescu. În aceste zile, marcate de evenimentul naşterii lui Adrian Păunescu, vor mai avea loc manifestări speciale de muzică şi poezie, la Craiova (19 iulie 2011, în Piaţa Prefecturii, cu sprijinul unui mare prieten, Mihai Anghel), la Vama Veche (21-24 iulie 2011, Festivalul Folk You 2011 (al unui prieten şi caracter unic, numit Marius Tucă) şi la Năvodari (31 iulie 2011, pe stadion), oraşul de pe malul Mării Negre fiind ultimul care a găzduit, pe 1 august 2010, un Cenaclu Flacăra. Adică o întâmplare de viaţă, cu Adrian Păunescu la masa din marginea scenei. Acolo unde îi plăcea atât de mult să se afle. La fel ca lângă femeia iubită.