Premiile Naţionale « Flacăra lui Adrian Păunescu » ediţia I

Locul de desfăşurare a Galei: Bucureşti, Arenele Romane;

Data: 20 iulie 2011, ziua în care s-au împlinit 68 de ani de la naşterea poetului Adrian Păunescu;

Durata manifestării : de la ora 19 la ora 23;

Participanţi: circa 3500 de oameni, care, în ciuda ploii puternice, au rămas la spectacolul de muzică, poezie, discursuri şi dialog.

• Premiile pentru Muzică, Sport, Jurnalism, Litere şi cele speciale au fost oferite de Revista «Flacăra lui Adrian Păunescu», iar evenimentul a fost organizat de familia Adrian Păunescu, Fundaţia Constantin, Fundaţia Culturală «Om Bun», Civis Mart Media, cu sprijinul Primăriei Sectorului 5 şi al Ministerului Culturii. Mulţumiri se cuvin partenerilor media Jurnalul Naţional, Antena 2, Radio România Actualităţi, Radio Bucureşti FM. Mulţumiri speciale adresăm domnilor Rudel Obreja şi Răzvan Ionaşcu, fără de care ar fi fost greu să fie prezenţi la Gală Lucian Bute şi Octavian Belu.

• Au cântat: Doru Stănculescu (Ai hai, Baladă de copilărie, Fără petale), Cristian Buică (Imnul Europei de Răsărit şi Destin când vine toamna), Raul Cârstea & Constantin Neculae (Ca un fum de ţigară, sufletul), Emeric Imre (Nebun de alb şi Jurământ), George Nicolescu (Ca lumina ochilor, Ritm de dragoste, Ordinea de zi, Imnul înecaţilor din Atlantida), Valentin Moldovan (Romanţa vieţii şi O iubire mortală), Cătălin Stepa (Copaci fără pădure), Evandro Rossetti (Cântec pentru România şi Dacă te afli), Radu Gheorghe (Amanta mortului), Mircea Vintilă (Pământul deocamdată), Vasile Şeicaru (Aruncarea în valuri), Nicu Alifantis (Umbra), Victor Socaciu (Charlie Chaplin), Magda Puskas (Taina), trupa Totuşi, cu Ionel Tănase Tase, Mihai Napu, Vlady Săteanu şi Andrei Păunescu (Suntem aroganţi şi Doamne, ocroteşte-i pe români).

• Au urcat pe scenă să primească premiile, să vorbească sau să decerneze premii: scriitorul şi ziaristul George Stanca, jurnalistul Bogdan Chirieac, jurnalistul Ovidiu Ioaniţoaia, boxerul Lucian Bute, antrenorul de gimnastică feminină Octavian Belu, jurnalistul Florin Condurăţeanu, poeta Constanţa Buzea, omul de cultură Victor Crăciun, scriitorul Valeriu Matei, scriitorul Nicolae Dabija, scriitoarea Ileana Vulpescu, actorul Florin Piersic, omul de afaceri Mihai A. Anghel, jurnalista Ana-Maria Păunescu.

• Intrarea la Arenele Romane a fost liberă.

• Evenimentul a fost precedat de o Conferinţă de Presă, care a avut loc luni, 18 iulie 2011, de la ora 13, la Casa Adrian Păunescu din str. Dionisie Lupu nr. 84, sector 1.

Premiile

1. Muzică

• Doru Stănculescu (pentru compoziţiile Baladă de copilărie, Ai hai şi întreaga activitate)

• Mircea Vintilă (pentru compoziţiile Pământul deocamdată, Un om pe nişte scări şi întreaga activitate)

• Nicu Alifantis (pentru compoziţiile Umbra, Trăiască România şi întreaga activitate)

• Evandro Rossetti (pentru compoziţiile Dacă te afli cumva în Europa şi Cosma Răcoare)

• Radu Gheorghe (pentru compoziţiile Broasca ţestoasă şi Fabula este

ticii, umor şi virtuozitate instrumentală)

• Victor Socaciu (pentru compoziţiile Opinia mea, Oameni de zăpadă şi întreaga activitate)

• Vasile Şeicaru (pentru compoziţiile La adio, Aruncarea în valuri şi întreaga activitate)

• George Nicolescu (pentru compoziţiile Ordinea de zi, Imnul înecaţilor din Atlantida şi întreaga activitate)

• Emeric Imre (pentru compoziţiile Nebun de alb şi Oraţie de nuntă şi consecvenţă artistică)

• Cristian Buică (pentru compoziţiile Imnul Europei de Răsărit şi Destin când vine toamna şi atitudine folk)

• Magda Puskas (pentru compoziţia Elegie atlantă, activitatea în grupurile Ecoul şi Partaj şi multiculturalism româno-maghiar)

• Valentin Moldovan (pentru compoziţiile O iubire mortală şi Romanţa vieţii şi calităţi vocale de excepţie)

• Raul Cârstea şi Constantin Neculae (pentru compoziţia Ca un fum de ţigară sufletul şi albumul Delta lunară)

• Premiul „Copaci fără pădure” - in memoriam Tatiana Stepa, înmânat lui Cătălin Stepa

• Ionel Tănase Tase (Premiul „Tobele noastre încă mai bat” pentru virtuozitate instrumentală şi activitatea în trupa Totuşi)

• Mihai Napu (pentru compoziţia Suntem pe mâna unor nebuni, polivalenţă muzicală şi activitate în trupa Totuşi)

• Vlady Săteanu (Premiul „Asul bassului”, pentru virtuozitate instrumentală şi activitate în trupa Totuşi)

• Octavian Bud (pentru compoziţiile Niciodată şi Cântec pentru libertate şi sensibilitate artistică) – absent de la Gală.

2. Sport

• Lucian Bute (pentru performanţa de a fi de 9 ori consecutiv campion mondial la box)

• Octavian Belu (pentru că este cel mai bun antrenor de gimnastică al lumii)

• Mariana Bitang (pentru că este cea mai bună antrenoare de gimnastică feminină a lumii), premiu înmânat lui Octavian Belu

• Dorinel Munteanu (pentru recordul de prezenţe în Naţionala de fotbal ca jucător şi performanţele obţinute ca antrenor), absent de la Gală.

3. Jurnalism

• Bogdan Chirieac (pentru echilibru, eleganţă şi incisivitate în mass-medi

a)

• Ovidiu Ioaniţoaia (pentru viaţa dedicată jurnalismului sportiv)

• Florin Condurăţeanu (pentru suflet şi complexitate jurnalistică)

• Radu Tudor (pentru capacitatea de a se informa şi de a îi informa pe oameni) – absent de la Gală

• Ştefan Andrei (pentru publicistică memorialistică şi diplomaţie românească de vârf) – absent de la Gală.

4. Litere

• Romulus Vulpescu (pentru poemul „În fiecare zi” şi întreaga activitate), premiu înmânat Ilenei Vulpescu

• Ileana Vulpescu (pentru volumul „Arta conversaţiei” şi întreaga activitate)

• Constanţa Buzea (pentru poemul „Vârsta” şi întreaga activitate)

• Nicolae Dabija (Premiul „Doamne, ocroteşte-i pe români” şi întreaga activitate)

• Valeriu Matei (Premiul „Pentru vechile hotare, pentru România Mare” pentru întreaga activitate)

• Mihai Cimpoi (Premiul „Maluri de Prut” pentru întreaga activitate), premiu înmânat lui Valeriu Matei

• Dinu Săraru (pentru romanul "Nişte ţărani" şi întreaga activitate), fără reprezentant la Gală

• Ion Gheorghe (pentru volumul „Elegii politice” şi întreaga activitate), fără reprezentant la Gală.

5. Arte

• Marcel Guguianu (pentru întreaga activitate în sculptură), premiu înmânat lui Victor Crăciun.

6. Premii Speciale

• Florin Piersic

(Premiul „Repetabila povară” pentru întreaga activitate)

• Mihai Anghel (pentru performanţă în afaceri şi caracter), premiu înmânat lui Mihai Andrei Anghel

• Victor Crăciun (pentru activitatea şi supravieţuirea Congresului Spiritual

ităţii Româneşti)

• Cornel Diaconu (Pentru filmul „Cenaclul Flacăra – Te salut, generaţie-n blugi” şi Festivalul „Callatis”), absent de la Gală, premiul i-a fost înmânat în ziua de 25 iulie.

• Marius Tucă (Marele Premiu “Tot ce avem, noi am făcut cu trudă”, pentru profesionalism şi caracter), premiul i-a fost înmânat pe 22 iulie 2011.

Ce s-a spus la Premiile Naţionale « Flacăra lui Adrian Păunescu » din 20 iulie 2011

Andrei Păunescu

Bine aţi venit la prima ediţie a Premiilor Naţionale „Flacăra lui Adrian Păunescu”! Suntem aici ca să legăm acest an 2011 de momente mai vechi, când revista Flacăra şi Cenaclul Flacăra îi premiau pe cei merituoşi. Ne bucurăm că sunteţi aici în număr atât de mare şi aş vrea să vă spun că domeniile care vor face obiectul acestei gale de premieri sunt diverse, aşa cum a fost şi activitatea lui Adrian Păunescu, om al cetăţii.

Vă invit să asistaţi la un adevărat spectacol în care vor fi sau vor evolua pe scenă oameni din muzică, oameni din sport, oameni din jurnalism, oameni din domeniul cărţii şi al altor arte, care au fost marile preocupări, pasiuni şi activităţi ale lui Adrian Păunescu.

Oamenii care sunt aici au fost preţuiţi de Adrian Păunescu, în anumite momente ale vieţii ei au mai fost premiaţi, pe alţii nu a mai apucat să îi premieze, dar, peste timp, noi facem acest oficiu şi avem această onoare. De la ult

imele premii acordate de Adrian Păunescu a trecut

ceva vreme, era în 1995. La un moment dat, l-am întrebat pe tatăl meu, când vedeam cât de mult îi iubeşte chiar pe cei care îl contestau, cum poate avea un asemenea suflet generos, iertător. Mi-a spus: « Dragă Andrei, problema mea este talentul lor. Caracterul este problema lor. » (aplauze) Credea în valori, chiar dacă ele erau de atitudini opuse, chiar aparent incompatibile între ele. Adrian Păunescu dorea să facă şi să promoveze o cultură prin adăugire, nu prin eliminare.

Adrian Păunescu s-a născut în imediata apropiere a acestui eveniment al calendarului care este Sfântul Ilie şi ştim că ne-am expus unui risc asumat, de a face, totuşi, această manifestare azi, când ploaia stă să înceapă.

Vă voi citi, înainte de a trece la festivitatea propriu-zisă de decernare a premiilor, cine a fost prezent la prima manifestare a Cenaclului Flacăra, din 17 septembrie 1973, care s-a desfăşurat în Bucureşti, la Casa de Cultură a Sectorului 1 (din strada Slătineanu), în prezenţa a aproape 100 de spectatori. Au participat: Şerban Cioculescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Leonid Dimov, Amza Pellea, Eugen Seceleanu, Doru Stănculescu, Tudor Gheorghe, Florian Pittiş, Ion Caramitru, Ion Marinescu, Aurel Dragoş Munteanu, George Apostu, Dorin Tudoran (secretar şi cronicar al cenaclului), George Stanca (secretar muzical al cenaclului), Iulian Neacşu, Nicolae Dragoş, Doru Moţoc, Sergiu Andon, Tamara Creţulescu,

Sanda Diamantescu, Grigore Ionaş, Ion Sălişteanu, Dan Arsenie, Ion Predoşanu (fotoreporter). A debutat atunci scriitorul Ştefan Dumitrescu. Cronica apărută în revista « Flacăra » aminteşte că atunci, cuvântul de deschidere a fost rostit de Adrian Păunescu, redactor-şef al revistei "Flacăra" şi conducător al cenaclului. După ce a salutat membrii fondatori, în frunte cu profesorul universitar Şerban Cioculescu, A.P. a făcut cunoscute obiectivele cenaclului: "Vom prezenta celor care vor să ne asculte scriitori din toate generaţiile. Fiindcă nu suntem străini de faptul că revista noastră este citită, dorim să sprijinim şi să promovăm o literatură majoră, a marilor probleme, o literatură a acestei societăţi, o literatură a curajului, o literatură a adevărului. De asemenea, pentru că suntem un cenaclu de poezie, de muzică şi plastică, vom sprijini acea muzică şi acea plastică mai apropiate tinerei generaţii, fără a uita să dăm preţuirea cuvenită valorilor pe care le-am moştenit. Vom ieşi în public, în mijlocul muncitorilor, ţăranilor, studenţilor, funcţionarilor, pentru a stabili cu toţi cei interesaţi de ar

tă un dialog real, sincer". Apoi, timp de 20 de minute, poetul Ion Gheorghe a citit patru poeme ("Radioscopie", "Băile ţărăneşti", "Cârtiţele" şi "Talpa"). Ioan Alexandru a citit "Imnul lui Neagoe Voievod". Doru Stănculescu a interpretat cântecul de inspiraţie folclorică "Ai, hai" şi "Baladă de copilărie", pe versurile lui Adrian Păunescu. În pauza de câteva minute, Ion Caramitru a spus o anecdotă. A debutat în literatură poetul Ştefan Dumitrescu, cu 16 poezii dedicate lui Nicolae Labiş. Despre valoarea poeziei sale, şi-au exprimat opiniile Şerban Cioculescu, Eugen Seceleanu, Iulian Neacşu, Amza Pellea, Nicolae Dragoş, Aurel Dragoş Munteanu, Ion Marinescu, George Apostu, Ion Sălişteanu şi Adrian Păunescu. Alte puncte de vedere au mai exprimat şi Doru Moţoc, Dan Arsenie, Grigore Ionaş, Sanda Diamantescu. Florian Pittiş a susţinut un recital de poezie din versuri ale scriitorilor Alexandru Philippide, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru şi Petre Stoica. Cele mai multe aplauze ale serii au fost acordate poetulu

i Leonid Dimov. Tudor Gheorghe a entuziasmat publicul cu trei cântece din repertoriul său ("Marie, Marie", "Baladă de copilărie" şi "Ursul Românesc", ultimul fiind primul bis al noului cenaclu), reuşind să rupă două corzi ale chitarei sale, pe care a promis că le va pune la loc.

E reprezentată azi, aici, şi Basarabia, prin Valeriu Matei şi Nicolae Dabija, care a venit de la Chişinău, via Toronto. Iată că nici oceanele nu sunt prea mari când e să se regăsească fraţii, doar Prutul e prea larg când e să ne putem apropia.

Vom oferi un premiu “Copaci fără pădure - In memoriam - Tatiana Stepa” rostind şi o prea lungă, tristă şi incompletă listă de oameni trecuţi dincolo, care au fost, în diverse împrejurări, la cenaclu, în redacţii sau în manifestări legate de numele lui Adrian Păunescu: oamenii de muzică Tatiana Stepa, Vali Sterian, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Gil Ioniţă, Valeriu Penişoară, Mădălina Manole, Ion Zubaşcu, Emilian Onciu, Anda Călugăreanu, Alexandru Zărnescu, Gil Dobrică, Ion Hagiu, Augustin Frăţilă, Mihai « Marti » Popescu, Constantin Dragomir, Dorin Liviu Zaharia, Nicu Vladimir, Ileana Sărăroiu, Liviu Tudan, Nicolae Florei, Harry Brauner, Ovidiu Haidu, Costas Caracostas, Dana Guţu, Vasile Mârcă „Bucovină”, Constantin Gherghina, Andrei Almaşi, Vasile Iacob, Iulia Iosipescu, Lorin Stănescu, Nicu Enache, Niki Dinescu, Marin Constantin „Madrigal”, Ion Luchian Mihalea, Cornel Fugaru, Claudiu Negulescu, Valentin Băinţan, Aura Sipică, Alexandru Grozuţă…, scriitorii Fănuş Neagu, Grigore Vieru, Marin Sorescu, Geo Dumitrescu, Raoul Şorban, Ioan Alexandru, Constantin Noica, Nichita Stănescu, Marin Preda, Mihai Ungheanu, Ştefan Roll, Alexandru Andriţoiu, Ion Horea, George Pruteanu, Octavian Paler, actorii Florian Pittiş, Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache, Dem Rădulescu, Leopoldina Bălănuţă, Călin Nemeş, Emil Botta, umoristul Nicolae Cenan, plasticienii Sabin Bălaşa şi Corneliu Baba…

Am evitat să introducem secţiunea « Politică », pentru că trebuie să ştiţi că una dintre dezamăgirile fatale ale lui Adrian Păunescu a venit din faptul ilogic, revoltător, absurd, că, la ultimele alegeri, din toamna lui 2008, organizate, zice-se, pe criteriul valorii, al votului uninominal, tatăl meu a câştigat bătălia pentru Senat în colegiul din Hunedoara unde a candidat, dar l-a văzut intrat în Parlament, în locul său, pe ocupantul locului 3.

Acest eveniment este organizat de revista « Flacăra lui Adrian Păunescu », de familia Adrian Păunescu, de Fundaţia Constantin, Fundaţia Culturală Iubirea, Fundaţia Culturală Om Bun, Asociaţia Civis Mart Media, cu sprijinul Primăriei Sectorului 5 şi al Ministerului Culturii. Îl invit, în primul rând, pe scenă, pe cel care ne-a dat cea mai importantă mână de ajutor, care a avut contribuţia cea mai importantă în organizarea acestui eveniment, domnul Victor Socaciu. (aplauze)

Victor Socaciu: Am avut excepţionalul privilegiu de a-i fi aproape şi de a-i fi, într-o perioadă, un fel de mână dreaptă

Bună seara tuturor şi, în primul rând, să ne rugăm împreună c

a Sfântul Ilie să nu ne strice adunarea, să ne rugăm să avem această şansă de a fi împreună şi mai ales de a omagia o excepţională personalitate a culturii şi, de fapt, a vieţii noastre, în România ultimilor 50 de ani. Personal, aş vrea să vă spun că îi sunt recunoscător pentru marele ajutor pe care mi l-a dat la primii mei paşi, de fapt, cei mai importanţi paşi într-o carieră. Şi mă bucur că am avut, în acelaşi timp, excepţionalul privilegiu de a-i fi aproape şi de a-i fi, într-o perioadă de timp, un fel de mână dreaptă. În această seară, ne dorim să îl omagiem pe omul Adrian Păunescu, în ziua în care nu-l mai avem în carne şi oase, de ziua lui, dar avem de sărbătorit opera lui, avem de sărbătorit ceea ce ne-a lăsat, o moştenire impresionantă, pe care va trebui să o descoperim şi să o redescoperim perpetuu.

Nimeni nu se poate îndoi de ceea ce reprezintă Adrian Păunescu în mentalul românesc. Probabil că istoria va vorbi despre această epocă, în care noi toţi suntem contemporani, ca despre o epocă în care a trăit marele poet Adrian Păunescu. (aplauze)

George Stanca: Am fost primul secretar muzical al Cenaclului Flacăra

Bună seara, prieteni, sunt primul secretar cu probleme muzicale al Cenaclului, în 1973, George Stanca. Eram foarte tânăr şi foarte entuziast. La un moment dat, am ajuns chiar să împart două norme cu răposatul, la fel, plecat dintre noi prea devreme, Sorin Postolache. Am fost angajat pe 1 octombrie 1973, împreună cu un alt prieten, care va veni în curând, Ovidiu Ioaniţoaia, şi de-aia ne putem mândri, că suntem printre primii. Asta e povestea mea legată de revista „Flacăra”. În ceea ce priveşte Cenaclul, într-adevăr, am fost primul secretar muzical al Cenaclului, adică aduceam muzicieni. O să îl chem acum în scenă pe cel pe care l-am adus prima oară la Cenaclu, un om pe care Adrian şi l-a dorit foarte mult să cânte în Cenaclu, la deschidere, pentru că îl ştia cu o melodie extraordinară, care se numea „Ecou de ro

manţă”, cântată împreună cu sora lui, Mihaela Mihai, la radio, pe vremea aceea, şi la Festivalul de la Mamaia: Doru Stănculescu! (aplauze)

Doru Stănculescu: Oamenii stăteau şi pe viscol să ne asculte

Bună seara, la mulţi ani, bine v-am găsit! Credeam că n-o să mă aplaudaţi, ca să nu scăpaţi umbrelele. Vă mulţumesc şi eu, şi poetul Adrian Păunescu, ale cărui versuri le-am cântat în „Baladă de copilărie”! Suntem ca pe vremea Cenaclului, când oamenii stăteau şi pe viscol să ne asculte. (aplauze)

Bogdan Chirieac: Primul premiu pe care

l-am primit

de la Adrian Păunescu este că am fost contemporan cu domnia sa

Să ştiţi că sunt extrem de impresionat şi m-am tot gândit la tinereţea mea, atunci când participam la cenaclurile inegalabilului Adrian Păunescu. N-am cuvinte să mulţumesc pentru acest premiu cu o semnificaţie cu totul şi cu totul deosebită. Aş vrea să mulţumesc domnului Andrei Păunescu, doamnei Ana-Maria Păunescu, tuturor celor care au făcut posibil acest eveniment deosebit. Mi-aduc aminte, în tinereţe, cum stăteam în ploaie la cenaclurile inegalabilului Adrian Păunescu.

Vorbim în această seară despre unul dintre cei mai mari poeţi ai României, despre asta vorbim (aplauze), despre o personalitate care a marcat generaţii întregi din România aflată sub dictatură. Ne-a adus lumină, ne-a adus căldură, ne-a adus umanitate. Vorbim despre un om nepereche. Iată, locul său e lăsat liber şi nimeni nu reuşeşte să-l ocupe şi atât de mulţi l-au ponegrit, l-au denigrat, aşa cum se întâmplă în acest neam al nostru cu marii oameni ai săi. Adrian Păunescu a rămas unde a rămas şi unde se află: un mare intelectual al naţiunii noastre, un intelectual militant, spun eu, la 21 de ani după Revoluţie.

Şi vreau să vă spun următorul lucru, în încheiere: acesta este cel de-al doilea premiu pe care-l primesc - prin intermediul domnului Andrei Păunescu - de la Adrian Păunescu. Primul premiu pe care l-am primit de la Adrian Păunescu este că am fost contemporan cu domnia sa! Vă mulţumesc încă o dată. (aplauze)

Ovidiu Ioaniţoaia: Mă aflu pe lista celor foarte mulţi, cărora Adrian Păunescu le-a făcut bine

Întâi de toate, vreau să vă salut şi să vă declar că sunt foarte mândru de acest premiu (aplauze). Eu am lucrat 14 ani alături de Adrian Păunescu şi mă aflu pe lista celor mulţi, celor foarte mulţi, cărora Adrian Păunescu le-a făcut bine şi pe care i-a ajutat în momente cruciale ale vieţii. Tocmai de aceea, vă invit ca astăzi, când ar fi împlinit 68 de ani, să nu-l uităm şi să mergem din când în când şi să aprindem o lumânare la mormântul său şi să ne rugăm, aşa cum spunea bătrânul poet latin Ovidiu: „O, tu, ce treci pe-aice, dacă-ai iubit vreodată, te roagă pentru dânsul să-i fie somnul lin”. Mulţumesc. O seară bună tuturor! (aplauze)

Lucian Bute: Am venit cu mare drag, pentru ce-a fost domnul Păunescu: o mare personalitate, unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut România

Bună seara tuturor. Să ştiţi că sunt foarte emoţionat. Este o mare onoare pentru mine să fiu astăzi prezent şi invitat la acest eveniment. Mulţumesc organizatorilor. Am venit cu mare drag. În momentul în care am fost sunat, am acceptat, pentru domnul Adrian Păunescu, pentru ce-a fost domnul Păunescu: un mare poet, o mare personalitate, unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut România şi sunt convins că, de-acolo, de undeva, de sus, ne priveşte şi este printre noi. Vă mulţumesc din tot sufletul. (aplauze)

Cristian Buică: Nemuritorul Adrian Păunescu m-a primit sub umbrela generoasă a Cenaclului Flacăra şi m-a ocrotit

Înainte de toate, să mulţumesc foarte mult pentru premiul acordat şi să spun că-i mulţumesc nemuritorului Adrian Păunescu pentru că m-a primit sub umbrela generoasă a Cenaclului Flacăra şi m-a ocrotit. Dumnezeu să-l odihnească în pace! (aplauze)

Raul Cârstea: Când lui Adrian Păunescu îi suna telefonul mobil, melodia care se auzea era „Ca un fum de ţigară, sufletul”

Suntem onoraţi, fericiţi că putem participa în această seară. Suntem emoţionaţi şi totodată trişti că domnul Adrian Păunescu nu se află lângă noi. Vă cântăm o piesă pe care noi o iubim, pe care şi domnia sa a iubit-o. Atunci când îi suna telefonul mobil, melodia care se auzea era „Ca un fum de ţigară, sufletul”. (aplauze)

Octavian Belu: Avem de ce să-i mulţumim lui Adrian Păunescu noi, cei din sport, pentru Legea Indemnizaţiei de Merit

În primul rând, vreau să vă spun bună seara la toţi. Vin de la antrenament, fetele se pregătesc, după cum probabil ştiţi, la Izvorani, aproape de Bucureşti, pentru Campionatele Mondiale din Japonia şi pentru Jocurile Olimpice de la Londra. Şi, pentru că Lucian Bute a fost mai devreme, iată, ne ocupăm puţin şi de sport în momentul de faţă. Aş vrea să punctez, în memoria poetului Adrian Păunescu, un fapt poate mai puţin cunoscut: apropierea domniei sale de sport. Pasiunea pentru sport, grija, dacă vreţi, pentru sportivi au făcut ca perseverenţa de care a dat dovadă de fiecare dată să aibă succes şi să promoveze o lege care este şi acum în vigoare, care să dea posibilitatea la 121 de oameni din sport, sportivi, medici, maseuri, conducători de cluburi, în general de vârste matusalemice unii dintre ei, peste 80 de ani, să primească acea indemnizaţie de merit, pe care o merită cu prisosinţă. Deci avem de ce să-i mulţumim lui Adrian Păunescu noi, cei din sport.

Bineînţeles că am colaborat cu domnia sa o perioadă lungă de timp în a elabora acest program şi a acorda aceste indemnizaţii de merit, împreună cu ceilalţi membri reprezentativi din celelalte domenii. Aceste şedinţe aveau loc la Academia Română şi, de fiecare dată, am fost impresionat de faptul că era preocupat nu neapărat de personalităţile vizibile, care, într-un fel sau altul, aveau şi anumite beneficii sau un anumit suport financiar. Se gândea şi la persoanele din spatele scenei, cum spunea dânsul, „dansatorii de rândul zece”, care depuneau acelaşi efort şi care, probabil, se gândeau că nimeni nu se va preocupa şi de soarta lor. Iată că propunea astfel de nume şi mulţi dintre ei, fie din învăţământ, fie din artă, au primit această indemnizaţie de merit şi o primesc.

Am să mă opresc aici pentru că am reţinerea de a continua, gândindu-mă la ce orator a fost Adrian Păunescu şi la modul în care prezenta lucrurile, cu o voce care va rămâne şi peste vreme la fel de puternică şi care avea un timbru cu totul special. Aş vrea să mai aduc aminte un singur lucru: noi, cei din generaţia mea, a celor care au, iată, 60 de ani, eram pur şi simplu uimiţi, în acele vremuri pe care cei de vârsta mea le cunosc foarte bine, cum putea să polarizeze interesul tineretului, cum putea să producă acea emulaţie impresionantă, când noi, cei care nu aveam vocaţia respectivă, nici nu aveam curajul să ne gândim la aşa ceva. Ştiţi că era o lege, de a nu fi mai mulţi de zece oameni laolaltă, pentru că peste zece reprezenta o idee de conspiraţie. Ei, Adrian Păunescu aduna mii de oameni şi impresiona prin modul în care îi făcea să rezoneze la cuvântul artă, la cuvântul muzică.

Tot ceea ce auziţi aici – şi m-am întâlnit cu colegi de generaţie, cu părul alb – înseamnă că am avut şi noi „Woodstock”-ul nostru, am avut şi noi folk-ul nostru şi, poate, dacă ar fi fost, la vremea respectivă, mai mediatizaţi, artiştii noştri ar fi fost la fel de valoroşi şi ar fi vândut la fel de multe discuri ca şi cei mai importanţi din muzica folk din lume.

Vă doresc o seară plăcută. Mulţumesc, Andrei, şi sper ca spectacolul să fie cel pe care îl doriţi. Vă mulţumesc şi în numele Marianei Bitang şi vă doresc multă sănătate! (aplauze)

Emeric Imre: Adrian Păunescu ne-a învăţat să fim nonconformişti

Mulţumesc foarte mult. A fost o şcoală benefică şcoala lui Adrian Păunescu şi începe să ni se facă dor. Adrian Păunescu ne-a învăţat să fim nonconformişti! Vă mulţumesc din suflet, mulţumesc trupei Totuşi, mulţumesc, Adrian Păunescu! (aplauze)

Florin Condurăţeanu: N-am niciun fel de timiditate în a spune că Adrian Păunescu este unul dintre marile genii din lada de zestre a poporului român

N-am timidităţi în faţa cuvintelor mari, pe care trebuie să le punem la picioarele oamenilor mari. Unul dintre noroacele mele aş putea spune că e privilegiul că soarta m-a bucurat să fiu în preajma unui geniu românesc şi n-am niciun fel de timiditate în a spune că Adrian Păunescu este unul dintre marile genii din lada de zestre a poporului român! (aplauze) Este omul care a ţinut trează şi mândră toată simţirea românească şi să nu uităm că, înainte de a se ridica la ceruri, Adrian Păunescu i-a dictat lui Andrei o poezie şi ultimul vers, înainte de a se ridica la cer, a fost pentru ţara lui, cerând mai multă dreptate pentru ţara lui! (aplauze) O să vă cer îngăduinţa să citesc o poezie, parcă o proorocire cu fâlfâit trist, pe care a scris-o cu puţină vreme înainte de a muri. Poezia, publicată în „Jurnalul Naţional” de ziua geniului românesc, Adrian Păunescu, scrisă de domnia sa, se numea „Telefon peste moarte”... Şi să ţineţi minte că, fără să vă daţi seama, poate, uneori, există undeva o moleculă sfântă în sufletul dumneavoastră de simţire românească şi de demnitate românească, iscălită de Adrian Păunescu. (aplauze)

Victor Crăciun: Adrian Păunescu a fost cel dintâi care a înţeles că dincolo de hotarele ţării noastre se află încă 13 milioane de români, fraţii noştri

Ploaia ţine cu Adrian Păunescu! Ne lasă pe noi să-l urmărim în continuare şi ne lasă pentru că, acum, aici, trăim încă un moment de istorie, la care Adrian Păunescu participă de peste 40 de ani, împreună cu noi toţi! Mai întâi, îl reprezint pe sculptorul Marcel Guguianu, care a împlinit cu câteva zile în urmă 89 de ani! L-a înspăimântat ploaia, pentru că, altfel, era aici. M-a rugat să vă asigur că trăiţi - şi el, la fel ca dumneavoastră - acest moment de istorie şi Marcel Guguianu mulţumeşte bunului Dumnezeu că l-a apucat la această vârstă de 89 de ani.

În ceea ce mă priveşte, aş adăuga un singur lucru. Într-adevăr, din anul 1993, Adrian Păunescu a condus Congresul Spiritualităţii Româneşti, care a adunat, întâi la Herculane şi apoi la Alba Iulia, români din peste 45 de ţări ale lumii. A fost cel dintâi care a înţeles că dincolo de hotarele ţării noastre, se află încă 13 milioane de români, fraţii noştri! (aplauze) Le-a cântat, i-a îmbărbătat, i-a adus cu conştiinţa lor acasă, prin marile cântece istorice pe care le-a (re)lansat în aceşti peste 40 de ani.

Dumnezeu să-l aibă în paza lui şi sunt convins că vor urma fraţii noştri din Basarabia, acolo unde el s-a născut, care îl vor omagia în continuare, aşa cum merită în istoria trecută, în istoria din momentul de faţă şi în viitorime, pentru că Adrian Păunescu va rămâne un mare poet român al tuturor veacurilor care vor veni! (aplauze)

George Nicolescu: Cântecul „Ordinea de zi” nu mi-e frică să spun că s-ar putea să fie mai actual acum, decât atunci când l-am scris împreună cu Adrian Păunescu

Bună seara, Bucureşti, bună seara, România! Mă simt deosebit de onorat pentru premiul pe care Andrei Păunescu l-a enunţat în legătură cu subsemnatul şi vă spun că mă simt şi acum şi mă voi simţi, cât voi trăi, legat, pe de o parte de numele Adrian Păunescu, pe de altă parte de ceea ce a însemnat Cenaclul Flacăra sau Cenaclul Totuşi iubirea. Mă simt onorat să spun că, aşa cum spuneam la una dintre emisiunile de televiziune: Adrian Păunescu trăieşte şi va trăi şi o să vedeţi de ce. Asta spuneam atunci, asta spun şi acum şi uite de ce trăieşte, pentru că dumneavoastră sunteţi aici ca să ne ascultaţi, să ne aplaudaţi şi să vă bucuraţi de ceea ce facem noi. Vă mulţumim şi vă dorim din toată inima numai bine... Să ştiţi că şi eu vă iubesc, nu numai Adrian Păunescu vă iubea. Cântecul „Ordinea de zi” nu mi-e frică să spun că s-ar putea să fie mai actual acum, decât atunci când l-am scris împreună cu Adrian Păunescu, pe când eram adolescent spre adult... la 29... 32 de ani. Dar primul nostru cântec, după părerea mea, se poate numi şi un mesaj pe care Adrian Păunescu l-a lăsat posterităţii, chiar dacă este o piesă scrisă special pentru subsemnatul. O să vedeţi cât de important şi cât de actual este acest mesaj: se numeşte „Ca lumina ochilor”. Vă rog, nu uitaţi acest lucru pe care l-a spus poetul Adrian Păunescu: „Nu daţi morţii nicicând dreptul vostru cel sfânt la lumină şi la viaţă!” (aplauze)

Constanţa Buzea: Cum a fost cu putinţă să moară atât de tânăr? Era bine să fie aici şi să ne spună o mulţime de lucruri şi mulţi dintre noi să tăcem şi să luăm aminte

În afară de această participare, voiam să vă comunic că am participat în trei rânduri, de-a lungul vieţii, la manifestările Cenaclului Flacăra, la prima şedinţă, unde s-a adunat crema cântăreţilor pe care probabil că, o parte, i-aţi văzut. După aceea, Adrian Păunescu, când lucra la Flacăra, mi-a dat, tot aşa, un premiu pentru literatură, iar acesta este al treilea, cu tristeţe, primit nu din mâna lui Adrian, ci din mâna fiului lui Adrian şi al meu.

De ziua lui de naştere, am stat şi m-am întrebat cum a fost cu putinţă să moară. Cum a fost cu putinţă să moară atât de tânăr? Era bine să fie aici şi să ne spună o mulţime de lucruri şi mulţi dintre noi să tăcem şi să luăm aminte. (aplauze)

Valentin Moldovan: „Romanţa vieţii”

Mulţumesc! „Romanţa vieţii” e o piesă care i-a fost dragă poetului Adrian Păunescu şi pe care, atunci când era în suferinţă, şi-a dorit s-o asculte: „Dacă tot s-a întâmplat / să ne naştem vinovat, / am comite alt păcat, / netrăind cu-adevărat. // Ce tragică risipă, / din prima vieţii clipă, / o şi pornim spre ţintirim, / nu-i timp de bucurie, / tot ce va fi se ştie, / de mici copii îmbătrânim. // Să ne privim în faţă, / în trista noastră viaţă, / spre-a recunoaşte cu folos, / că scurta ei rafală / ne e mereu fatală, / măcar să o trăim frumos.” (aplauze)

Valeriu Matei: Vorba ţărănească: mereu călcăm pe aceeaşi greblă. E bine că Adrian Păunescu, poetul care a avut şi o viaţă zbuciumată, are şi o posteritate zbuciumată

Doamnelor şi domnilor, dragi prieteni, daţi-mi voie, în primul rând, să-i mulţumesc lui Andrei, să-i mulţumesc doamnei Păunescu şi Anei-Maria şi tuturor prietenilor pentru că au avut această frumoasă idee, să organizeze ediţia întâi a Premiilor „Flacăra lui Adrian Păunescu”. Vorba e că se pare că, de la un timp, amnezia pune stăpânire pe noi, aşa încât, din fii risipitori, fiecare în parte, devenim şi risipitori ai marilor noastre valori culturale şi spirituale şi nu învăţăm niciodată lecţiile trecutului. Vorba ţărănească: mereu călcăm pe aceeaşi greblă.

Cât priveşte marii poeţi români, România are mari, mari poeţi, în toate generaţiile literare de până acum, foarte mari poeţi în generaţia anilor ‘60, din care face parte şi marele poet Adrian Păunescu. I-aş aminti doar pe cei care au trecut la cele veşnice şi care ne privesc de undeva, de sus, de acolo, din această corolă a trandafirului sacru al spiritualităţii româneşti: pe Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu, pe Ioan Alexandru şi Marin Sorescu, pe Grigore Vieru, Cezar Ivănescu şi Adrian Păunescu... Am numit doar poeţi din această generaţie, care au trecut la cele veşnice. Câţi ne mai amintim de ei? Avem nişte premii „Ioan Alexandru”? Încă nu le avem. „Cezar Ivănescu”? Nu le avem.

E bine că Adrian Păunescu, poetul care a avut şi o viaţă zbuciumată, are şi o posteritate zbuciumată, dar el va rămâne totdeauna în inimile iubitorilor de frumos şi de poezie, atâta timp cât va exista limba română. Şi este firesc să fie aşa. Spun aceste lucruri, că avem mulţi mari poeţi. Ne ajung să citim şi să recităm o viaţă întreagă. Le ajunge şi detractorilor să tot încerce să demoleze, dar nu vor avea niciodată ajutor de la Dumnezeu. Dar, dacă doreşte cineva slava lui Herostrate, suntem în democraţie şi, din păcate, nu-i putem opri să râvnească şi ei cel puţin la o bucată de slavă, care vine nu din lumină, ci vine din cu totul şi cu totul alte spaţii. Să-i lăsăm în plata Domnului, pentru că pe ei îi pândeşte uitarea.

Adrian Păunescu va trăi prin versurile sale şi trebuie să spunem „Ave”, astăzi, poeziei, „Ave”, poeziei ca o flacără nestinsă. Vă mulţumesc din toată inima! (aplauze, se strigă „Hai, Basarabia!”)

Nicolae Dabija: La 7 noiembrie 1989, tinerii noştri au oprit tancurile cântând cântece din repertoriul Cenaclului Flacăra

Dragi prieteni, eu vin din Basarabia lui Adrian Păunescu în România lui Adrian Păunescu, via Toronto! Chiar azi-dimineaţă am sosit din Canada, unde am participat la „Săptămâna cântului românesc”, unde s-a citit, s-a recitat şi s-a cântat Adrian Păunescu! (aplauze). Am venit în special să vă aduc câteva veşti bune: în sfârşit, începând cu 1 septembrie 2011, şcoala din comuna Copăceni, raionul Sângerei, judeţul Bălţi, Basarabia, va purta numele lui Adrian Păunescu! (aplauze) Andrei ştie, s-a întârziat un pic. De ce? Primarul comunist era cam ezitant, el spunea că, vedeţi dumneavoastră, Adrian Păunescu avea vederi de stânga şi, din motivul ăsta, a cam întârziat un pic. O altă veste bună este că primăria municipiului Chişinău a decis: la 31 august 2011, de Ziua Limbii Române, marelui poet basarabean, român basarabean, Adrian Păunescu, i se va dezveli un bust pe Aleea Clasicilor Români din Chişinău. (aplauze) Adrian Păunescu este prezent în fiecare şcoală şi localitate din Basarabia, mai ales în ultimele luni, de la moartea lui încoace. Umblă, din sat în sat, de mână cu Grigore Vieru, şi spune că suntem români, limba noastră este românească şi viitorul trebuie să fie comun, al nostru, al celor de pe un mal al Prutului şi al celor de pe celălalt mal al Prutului.

Am venit în mod special, vă spuneam, de la Toronto, ca să mulţumesc legendarei formaţii „Flacăra”. Noi, basarabenii, datorăm foarte mult acestui Cenaclu. La sfârşitul anilor '80, am obţinut limba română să fie de stat în Basarabia, cu cântecele Cenaclului Flacăra. La 7 noiembrie 1989, tinerii noştri au oprit tancurile cântând cântece din repertoriul Cenaclului Flacăra: „Trăiască, să trăiască Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!” sau „Dacă unul şi cu unul / Nu mai vor să facă doi, / Eminescu este chipul / Infinitului din noi.”. Sau „Măi, soldat de grăniceri / De dincolo de hotar, / Aş veni la piept să-ţi sar, / Că noi, frate, suntem veri. /.../ Nu te-ntreb de bunul unchi, / dar te rog, cu-acelaşi glas, / Să-i întrebi de ce mi-au tras / Graniţa peste genunchi.”, care este una dintre primele poezii, publicate după 1944, scrise în România, despre destinul nostru.

Vreau să vă spun că, la 7 aprilie 2009, când tinerii din Chişinău au luat cu asalt Preşedinţia şi Parlamentul Republicii Moldova, cântecul lor era „Trezeşte-te, tu, patrie drogată!”, pe versuri de Adrian Păunescu. (aplauze, se strigă „Trăiască Basarabia!”)

Păunescu ne-a iubit foarte mult. Nu ştiu dacă o să putem face pentru el ceea ce a făcut el pentru noi. Este prezent în Basarabia, este iubit şi noi, basarabenii, ne gândim mereu, mai ales în ultimii vreo câţiva ani, când nu putem alege un preşedinte al Republicii Moldova, că cel mai bun preşedinte al Republicii Moldova, al Basarabiei, ar fi fost Adrian Păunescu. Oricum, sufleteşte, de dincolo, unde se află, el ne binecuvântează şi ne ajută.

Este şi o seară minunată, plouă, tună, fulgeră, parcă fulgeră cu Adrian Păunescu şi dumneavoastră nu plecaţi de aicea. Suntem aici, împreună, ca să nu-l uităm pe Adrian Păunescu, să-l iubim, la fel de mult cum ne-a iubit şi el. Mulţumesc frumos! (aplauze)

Cătălin Stepa: „Nu ştie toamna să se îndure de noi, copacii fără pădure”

Vă mulţumesc tare mult, vă mulţumesc că participaţi prin cântec, mulţumesc organizatorilor că m-au invitat, mulţumesc, Andrei, pentru premiul „Copaci fără pădure - In memoriam Tatiana Stepa”. O seară faină vă doresc! (aplauze)

Ileana Vulpescu: Preţuire pentru poetul şi românul care a fost Adrian Păunescu

Doamnelor şi domnilor,

Un poet francez, Jean Cocteau, spunea aşa: „Poeţii nu mor niciodată, ei se prefac doar”. Adrian Păunescu s-a prefăcut şi, de acolo de unde este, cred că se bucură să ne vadă pe noi aici, cei care l-am iubit şi pe cei care l-au iubit. Plecarea lui Adrian Păunescu dintre noi a arătat nu numai preţuirea pentru poetul care a fost, dar şi pentru românul care a fost. Acolo unde este, Dumnezeu să-l odihnească şi să fie alături de noi tot timpul. (aplauze)

Florin Piersic: Atât de tare am iubit „Repetabila povară” a lui Păunescu, încât am avut senzaţia, când am citit-o, că eu am scris-o

Dragilor, în primul rând, pe cei care aţi rămas, nu pot să vă spun decât că vă îmbrăţişez şi, ca să vorbesc în felul domnului care a vorbit, venit de la Chişinău: vă cuprind! Aşa vorbesc basarabenii, în loc să spună „vă îmbrăţişez”, spun „vă cuprind”. Scumpilor, astăzi e Sfântul Ilie, poate nu întâmplător e ploaia asta, şi, din cauza ploii, îmi pare foarte bine că, totuşi, cei care suntem aici, în spatele scenei, ne-am adunat pentru cel care a însemnat şi va însemna pentru noi poate cea mai frumoasă decoraţie pe care am primit-o în suflet şi în minte: acest om-poet, Adrian Păunescu! Cred că, dacă astăzi ar fi aici, dumneavoastră aţi fi unii dintre cei mai fericiţi ascultători şi privitori, pentru că el avea ceva ce nu avem niciunul dintre noi. Astăzi, fiind aici, venind special pentru această zi, când marele poet al românilor, marele, minunatul poet al românilor, Adrian Păunescu, ar fi împlinit 68 de ani, vreau neapărat s-o felicit pe Carmen Păunescu, soţia lui, şi pe cei doi copii: voi sunteţi doi îngeri, Andrei Păunescu şi Ana-Maria Păunescu.

Astăzi, în aeroportul de la Cluj, în trei minute, venind revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”, s-a repezit lumea şi a cumpărat-o. Eu am reţinut-o la toate chioşcurile din Cluj, pentru că acolo stau, când îmi petrec – ca să spun aşa – concediul... nu e cazul să spun concediu, pentru că eu nu mai sunt angajat nicăieri, decât la dumneavoastră sunt angajat, pentru că dumneavoastră mă plătiţi. Or, când am văzut lumea cum o rupe din mâini, de bucurie că a venit teancul de „Flacăra lui Adrian Păunescu”, n-am putut să mă reţin - ştiţi foarte bine că eu încep uşor şi termin greu – şi am spus şi la vameşi, şi la doamne, şi la domni, şi la ăia care plecau în Spania, în Italia, pe unde plecau: eu la Bucureşti plec cu avionul, cumpăraţi „Flacăra lui Adrian Păunescu”! Toţi s-au repezit, au luat-o şi am spus: eu mă duc la Bucureşti să mă întâlnesc cu cei care l-au iubit cu adevărat pe Adrian Păunescu şi care sunt milioane! (aplauze) Acuma îi propuneam lui Victor Socaciu, care s-a ocupat de toată această seară, s-o prelungească până mâine seară, să plecăm acasă şi mâine, când iese soarele, vin eu singur şi vorbesc despre Păunescu trei ore! (aplauze) N-am să mă lungesc.

Vreau atât să vă spun şi asta neapărat: cu ani în urmă - bucuria mea este că o am înregistrată pe... DVD se cheamă, da?..., pe dividi... cu tehnica nu ştiu, eu nu ştiu de ce merg bicicletele, d-apăi „dividiurile”... Trebuie să vă spun că, pe DVD, am o emisiune care se numea „O noapte cu Adrian Păunescu”. Prezenţi erau soţul doamnei Vulpescu, Romulus Vulpescu, minunatul scriitor, poet, nu mai spun creator de teatru, regizor, un om cu o minte-brici!, el era în emisiune, lângă el era prietenul meu minunat, Florin Condurăţeanu, lângă el erau Gheorghe Zamfir, naistul, şi Dem Rădulescu, Bibanul, care era foarte necăjit în seara aceea că telefoanele sunau la domnul Adrian Păunescu şi spuneau că Banca Albina s-a desfiinţat, la care îi făcea el reclamă. Şi atunci, eu, ca să-l apăr pe Bibanul, am spus: dragii mei telespectatori, privitori, nu vă legaţi de Bibanul. Bibanul, ca şi noi toţi, face câte o reclamă, ca să câştigăm nişte diridai, dar trebuie să înţelegeţi că el nu putea să viseze că se desfiinţează Banca Albina... S-a îndreptat toată povestea, domnul Păunescu, marele poet al nostru, părintele acestui fecior-haiduc, Andrei Păunescu, a zis: „Bravo, Florine, foarte bine că ai corectat!” O am pe DVD. Dacă era o seară în care eu să vă prezint tot ce am, făceam o proiecţie şi era o nebunie tot ce vedeaţi!

Dar, la un moment dat, marele Adrian Păunescu a spus: „Florine, spune Repetabila povară”. Vă mărturisesc, vă rog frumos să reţineţi, pentru că eu am o vârstă cam înaintată, am 40 de ani... de când am împlinit 35, or atât vreau să vă spun că, în momentul când mi-a spus, eu i-am mărturisit că poezia am găsit-o într-un ziar, pe care mi l-a adus un coleg de-al meu Armand Stambuli. Nu uit niciodată. Şi eu atât de tare am iubit poezia asta a lui Păunescu, încât am avut senzaţia, când am citit-o, că eu am scris-o. Am început s-o recit – ascultaţi-mă, că e foarte frumos ce vă spun! – şi, în timp ce intram în poezie, Andrei, în momentul ăla, a sunat telefonul mobil! Aveam telefon mobil de două zile. Nu ştiam să umblu la el şi, de nervi că a sunat, în momentul în care eu eram concentrat s-o spun, să fie bine, să am emoţii, am luat telefonul de pe masă şi l-am trântit. Şi-atunci am stat, marele Adrian Păunescu n-a zis nimic, ceilalţi au amuţit, şi Zamfir, şi Condurăţeanu, şi Vulpescu, şi Bibanul. Şi atunci, eu am avut o replică, am spus aşa – mă uit cu drag la momentul ăsta: Ce tâmpenie am făcut! Cum să trântesc eu telefonul ăsta de masă? Poate m-au sunat părinţii din cer. Îmi vine să plâng. Maestrul Păunescu a spus: „Minunat ai spus, Florine! Foarte bine!” Şi atunci, eu am avut o replică, acolo: Maestre, din zece în zece luni, îmi mai vine şi mie câte-o vorbă frumoasă şi deşteaptă.

Astăzi, vă rog să-mi permiteţi, şi cu asta am terminat, să vă recit o poezie care-l defineşte minunat pe omul care nu va putea fi înlocuit niciodată, poetul, scriitorul Adrian Păunescu. Andrei, dă-mi o „Flacără” – uitaţi-vă (nota redacţiei: Florin Piersic îşi pune revista pe piept şi arată spre fotografia lui Adrian Păunescu), Ana-Maria Păunescu, care e redactorul-şef al acestei reviste, împreună cu Andrei Păunescu, ce copii ex-tra-or-di-nari! Vă întreb, câţi copii fac aşa ceva ce fac ăştia doi? Eu eram atât de nefericit că, odată cu plecarea în stele a lui Adrian Păunescu, nu se va mai tipări această revistă. Uitaţi că ea continuă, datorită acestor doi minunaţi copii ai lui, să le dea Dumnezeu sănătate şi numai bucurii! Şi-acuma, poezia de care v-am spus, care este, ca să spun aşa, „Luceafărul” sufletului meu. Se cheamă „Repetabila povară”. Pentru cei care n-o ştiţi, vreau să vă spun că titlul spune aproape tot. Ăsta (fundalul sonor) este naiul lui Zamfir. L-am ales special, pentru că el a fost mare prieten cu Păunescu şi cu mine este astăzi. Pe mine mă ajută foarte tare această melodie a lui Zamfir, pentru că, trebuie să vă spun, prima mea apariţie cu Zamfir a fost la Paris, când m-au rugat ca, într-o biserică ortodoxă, să recit pe naiul lui....

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,

Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.

Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,

Astăzi, îmbătrânind, ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc

De atâţia copii şi de-atât nenoroc.

Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,

Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo, şi ei,

Care ştiu dureros ce e suta de lei.

De sunt tineri sau nu, după actele lor,

Nu contează deloc, ei albiră de dor.

Să le fie copilul cu-o treaptă mai domn,

Câtă muncă în plus şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,

Eu îi ştiu şi îi simt pătimind undeva.

Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni,

Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni.

Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,

Dacă nu au murit, trişti în casele lor…

Între ei şi copii e-o prăsilă de câini

Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ, nu în gând,

Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.

Că, din toate ce sunt, cel mai greu e să fii

Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns,

Însă, pentru potop, încă nu-i de ajuns.

Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?

Pe pământul de cruci, numai om să nu fii.

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,

Într-un biet orăşel, într-o zare de sat

Mai aşteaptă şi-acum semne de la strămoşi

Sau scrisori de la fii, cum c-ar fi norocoşi.

Şi, ca nişte stafii, ies arare la porţi,

Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,

Cine are părinţi are încă trecut.

Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,

Unde avem şi noi înşine-ai noştri copii.

Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,

Şi, în genere, sunt şi niţel pisălogi.

Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,

Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici.

Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,

Te întreabă de ştii pe vreun şef de spital.

Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,

Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?

Ca povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa

Şi se uită la tine, ca şi când te-ar ruga.

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus

Pe conştiinţe povara acestui apus.

Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,

Se vor împuţina cei ce n-au şi ne cer.

Iar cândva vom începe şi noi a simţi

Că povară suntem, pentru-ai noştri copii.

Şi abia într-un trist şi departe târziu,

Când vom şti disperaţi veşti ce azi nu se ştiu.

Vom pricepe de ce fiii uită curând

Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând.

Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,

Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,

Deşi lumea în care părinţi am ajuns

De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

(aplauze)

Evandro Rossetti: Sărbătorim ziua lui, chiar dacă el nu e prezent, dar el e tot timpul prezent

E o plăcere să cânţi aicea, în scenariul ăsta, chiar dacă vremea nu a fost aşa cum vroiam noi să fie. Ca întotdeauna, cânt cu emoţie, şi mai ales în seara asta, când se aminteşte un personaj aşa de important cum e Adrian Păunescu. Sărbătorim ziua lui, chiar dacă el nu e prezent, dar el e tot timpul prezent! Dar aici e Andrei, sunt reprezentanţi importanţi ai familiei şi oameni care au organizat acest spectacol omagial, care a fost foarte frumos şi la care am venit cu drag de la Roma. Am lăsat totul, ca să vin aici, să fiu prezent. (aplauze)

Desigur că, pentru mulţi din voi, eu nu reprezint nimic, e important că eu am lipsit 30 de ani, dar pentru mine voi reprezentaţi foarte mult! (aplauze) Andrei spunea că la ultimul meu spectacol de la Cenaclu, în 1979, eu l-am acompaniat la chitară. La Roma, anul trecut, m-a acompaniat el. Acum, o să cânt « Cântec pentru România » şi « Dacă te afli », pe versuri de Adrian Păunescu. Sunt două piese pe care el le-a scris tocmai pentru mine. Eu am făcut muzica, el mi-a dat cuvintele:

Vă vorbeşte-n vorba plină

Nu doar un ochelarist,

Vreun italian turist

Ce agaţă din maşină,

Ci un om ce, peste toate,

Vă socoate astăzi fraţi,

Haideţi şi vă bucuraţi

Toţi, întru latinitate!

Sunt ca voi, sunteţi ca mine,

Fiii Romei, fiii buni,

Toţi romani, deci toţi români,

Prinţi ai ramurii latine.

Am simţit şi simt aroma

Primăverii româneşti,

Drumurile duc la Roma,

Adică la Bucureşti!

Fraţii mei, crezare daţi-i

Celui ce vă spune drept:

Sunteţi neam frumos, deştept

Şi vă sunt frumoşi Carpaţii.

Fraţi de stirpe latinească,

Aş cânta cu voce grea,

Să trăiască, să-nflorească

România, ţara voastră,

Care e şi ţara mea!

Trăiască latinitatea,

Ca şi idealul sfânt,

Libertatea şi dreptatea,

Pacea-ntregului pământ !

Doar atât, îmi iau chitara

Şi, în graiul românesc,

Spun să vă trăiască ţara,

Spun să ne trăiască ţara,

Să trăiţi, vă mulţumesc!

(aplauze)

•••

Dacă te afli cumva-n Europa,

Să zicem spre Est, spre Sud-Est,

Acolo e ţara de care e vorba

Aicea, în cântecu-acest,

E ţara românilor, nemuritoare,

O ţară de suflet şi dor,

O ţară ce dă a ei dulce culoare

Pământului nemuritor.

Dacă ţi-e foame sau dacă ţi-e sete,

Cum i se-ntâmplă oricui,

Copilule bun al întregii planete,

Oricărui român să i-o spui,

Iar el îţi va da pat şi pâine şi sare

Şi apă de proaspăt izvor,

În ţara românilor, nemuritoare,

Oameni şi prieteni nu mor.

E încă destul de făcut pe planetă,

Românii şi ei oameni sunt,

Dar, dacă sunt oameni ca ei pe planetă,

Nimic nu-i pierdut pe pământ,

E ţara românilor, nemuritoare,

O ţară de suflet şi dor,

O ţară ce dă a ei dulce culoare

Pământului nemuritor.

(aplauze)

Radu Gheorghe: Într-o seară ploioasă, spiritul Cenaclului Flacăra şi al poetului Adrian Păunescu !

Mulţumesc pentru premiu, domnule Andrei. Felicitări pentru ideea, pe care eu o consider extraordinară, să redai, într-o seară ca asta, ploioasă, spiritul Cenaclului Flacăra şi al poetului Adrian Păunescu! Este spiritul lui, pentru că întotdeauna se întâmpla ceva ciudat şi, atunci când nu era ceva ciudat, era Radu Gheorghe… Domnule Andrei, luaţi loc, ce a fost Florin Piersic… acum, aveţi pauză două ore. Riscaţi să rămâneţi în picioare ? « Broasca ţestoasă » a îmbătrânit, aşteptându-mă s-o cânt, are o mie de ani. Eu, fiindcă sunt mai mic, voi face varice mai mici. Dumneavoastră veţi face ditamai varicele, dacă rămâneţi în picioare. Cine n-are umbrelă… să stea în ploaie (râsete)…Ce poate fi mai plăcut decât un scaun umed şi rece, într-o seară de vară atât de călduroasă? Domnului cu cameră de aici cred că îi e frig, văd că şi-a pus blană şi la microfon. Aşa purtaţi dumneavoastră, blană pe microfon şi vara? Nu vreau să se creadă că insinuez ceva, în caz că ăla e microfon. Avem două camere deja, deci putem să spunem că avem un apartament (râsete, aplauze). De ce îmi faceţi cu ochiul? Sau nu reuşiţi să-l controlaţi pe celălalt? Sunt extraordinari operatorii ăştia: reuşesc să privească cu amândoi ochii, cu unul prin cameră şi cu unul pe alături. Ăla de alături spune ce au greşit, adică tot! Vreţi să cânt ceva? Păi de asta am venit aici ? Nu am venit să vorbim? Dumneata, de-acolo, dă-te mai încolo, să intre şi domnişoara! Nu aţi întârziat, am început noi mai devreme, să nu ne prindă ploaia (râsete). Frumoase umbrele aveţi! Sunteţi în trecere, doamnă? Aşa, băgaţi fum, să nu se vadă cine cântă. Nici fum nu mai au, a rămas doar fâsul. Dacă facem toţi « fâs », s-ar putea să iasă ceva fum. (râsete, aplauze)…

Mircea Vintilă: “Pământul deocamdată”

Timpul vieţii ni-i scurt,

Hai să-l facem curat,

Trăiesc unii din furt,

Alţii doar din ce-au dat,

Sunt săraci şi bogaţi

Laşii-i scuipă pe bravi;

Voi, ce-n lună zburaţi,

Pân’ la cer vă urcaţi

Pe spinări de noi sclavi.

Pe pământ avem de toate

Şi mai bune şi mai rele,

Bune, rele,

Şi-nchisori şi libertate

Şi-a putea şi nu se poate

Şi noroi şi stele.

Voi ce-n lună zburaţi

Cu-ale noastre izbânzi,

Nu uitaţi c-aveţi fraţi

Pe planetă, flămânzi.

Pâinea lor o mâncaţi,

Printre stele zburând,

Voi degeaba zburaţi,

Când cei subdezvoltaţi

Se târăsc pe pământ.

Pe pământ avem de toate

Şi mai bune şi mai rele,

Bune, rele,

Şi-nchisori şi libertate

Şi-a putea şi nu se poate

Şi noroi şi stele.

Lumea-i plină de răni

Şi de doctori docenţi

Şi de măşti şi de vămi

Şi de mari inocenţi;

Fiindcă naşteţi copii,

Apăraţi-i luptând,

Doborâţi monştrii vii,

Ce de-un veac de vecii

Dolii pun pe pământ.

Pe pământ avem de toate

Şi mai bune şi mai rele,

Bune, rele,

Şi-nchisori şi libertate

Şi-a putea şi nu se poate

Şi noroi şi stele.

Între cei care trag

Şi acei ce sunt traşi

Nu e loc de vreun steag

E o groapă de paşi.

Între ei sunt sudaţi,

Cu un strâmb ideal,

Cum sunt bine legaţi

Condamnatul de laţ

Şi biciuşca de cal.

Pe pământ avem de toate

Şi mai bune şi mai rele,

Bune, rele,

Şi-nchisori şi libertate

Şi-a putea şi nu se poate

Şi noroi şi stele.

Fii ai muncii, aveţi

Năduşeala pe piept,

Cum stă nurca de preţ

Pe-al madamelor piept.

Unii iau, alţii fac,

Unii dorm, alţii sunt,

Între înger şi drac

Trage omul sărac,

Înhămat la pământ.

Pe pământ avem de toate

Şi mai bune şi mai rele,

Bune, rele,

Şi-nchisori şi libertate

Şi-a putea şi nu se poate

Şi ruină şi cetate,

Genii mari şi frunţi tembele,

Vânt ce stă şi vânt ce bate

Şi martiri, dar şi lichele,

Nedreptate, şi dreptate

Şi-a putea şi nu se poate

Şi noroi şi stele.

(aplauze)

Mihai Andrei Anghel: Adrian Păunescu m-a salvat de la superficialitate spirituală

Realizam, în timp ce ascultam, în spatele scenei, cântecele copilăriei mele, că maestrul Adrian Păunescu m-a salvat. M-a salvat de la superficialitate spirituală şi de la trăiri globalizate şi desacralizate, de care societatea cotidiană nu duce deloc lipsă în ziua de astăzi. Îi mulţumesc pentru hrana spirituală, cu care m-a educat alături de părinţii mei şi m-a format ca om. (aplauze)

Ana Maria Păunescu: Marele Premiu “Flacăra lui Adrian Păunescu” – « Tot ce avem noi am făcut cu trudă - distinsului om Marius Tucă, pentru profesionalism şi caracter »

Bună seara, vă mulţumesc că sunteţi încă aici. Am mari emoţii. Am plăcerea să anunţ că decernăm Marele Premiu “Flacăra lui Adrian Păunescu” – “Tot ce avem noi afăcut cu trudă - distinsului om Marius Tucă, pentru profesionalism şi caracter”. Vreau doar să vă spun că noi, în ultimele luni, probabil am fi fost mult mai rătăciţi şi mult mai greu de adus pe un drum bun, dacă nu era Marius Tucă. Practic, nu mai ştim să trăim fără el. Îi mulţumim şi îmi pare rău că nu e cu noi în seara asta. Mulţumim! (aplauze)

Vasile Şeicaru: “Aruncarea în valuri”

Iubita mea, să ne-aruncăm în mare,

Împleticiţi în sare şi guvizi,

Să fie marea templul nunţii noastre,

Pe urmă, uşa ţărmului s-o-nchizi.

Iubita mea, te-ai îmbrăcat în alge

Şi te sărut cu univers cu tot,

Pe zarea sfâşiată de păcate

Plutim râzând şi ne iubim înot.

Iubita mea, să ne-aruncăm în mare

Şi să trăim în mare neînfrânt,

Să ne luăm dacă voieşti la vară

Trei săptămâni concediu pe pământ.

Ţi-am spus de mult că pe pământ sunt rele,

Ţi-am spus că marea-i căpătâiul meu,

Ţi-am pregătit o flotă scufundată

Şi-o nuntă pe-un vapor de minereu.

Iubita mea, să devenim acvatici,

Pământul care suntem ni-i destul,

Sătulă eşti de cele pământene,

De cele pământene sunt sătul.

Ne vor privi prin sute de binocluri,

Se vor uita ca la un alt prăpăd,

Mirându-se că doi fusesem parcă

Şi ei pe mare numai unul văd.

Dar nu-i nimic, le vom plăti aceasta,

Vom reveni în anul 2000,

Cu plete-ncărunţite mult de sare

Şi-n braţe cu o mare de copii.

(aplauze)

Nicu Alifantis : « Umbra »

Fiori prin mine umblă

Şi nu am trebuinţă,

Te rog pe tine, umbră,

Să redevii fiinţă.

Eu, umbra aceasta pe care

O semeni în sufletul meu,

Cu milă şi tristă mirare

Voi duce-o cu mine mereu.

Şi-apoi într-o zi oarecare,

În care-mi va fi cel mai greu,

Voi pune-o în vechi calendare,

Duminica trupului meu.

Flămând de iubirea întreagă,

Pe vremi cu amurg mohorât,

Când zorile noaptea-şi dezleagă,

Mă satur cu-o umbră şi-atât.

Şi sufletul meu te mai roagă,

Magnetic catarg doborât,

Tu, umbră tăcută şi dragă,

Aşază-ţi fularul la gât.

O umbră se-nchide în mine,

O umbră prin mine trecu,

E-atâta de rău că e bine,

E-atât de mult da că e nu.

Bacovia-şi iese din sine

Şi râde în a şi în u,

O umbră în viaţă mă ţine

Şi umbra aceea eşti tu.

(aplauze)

Victor Socaciu: O, Păunescu, înger vagabond, / Hai, bătrâne, vino

de sub orizont, / O, Păunescu, hohot interzis, / Redeschide teatrul /

Ce ni l-au închis!

O, Charlie Chaplin,

Înger vagabond,

Hai, bătrâne, vino

De sub orizont,

O, Charlie Chaplin,

Hohot interzis,

Redeschide teatrul

Ce ni l-au închis.

Râdeţi, râdeţi, râdeţi, râdeţi

Cu pământ cu tot,

Până când vă mai suportă

Ultimul Charlot.

Nu de el, când râdeţi, râdeţi,

Râdeţi voi de voi,

Că sunteţi grăbiţi şi cinici

Şi inculţi şi goi.

Charlie Chaplin calcă-n dodii,

Cu pantofi strâmbaţi,

Hohotiţi, dar n-aveţi ştire

Voi ce strâmb călcaţi.

Face el cum face raţa

Şi e caraghios,

Dar ce cârduri mari de raţe

Trec în sus şi-n jos.

Biet actor de filme mute,

Cum să ai tu spor,

Dacă filmele moderne

Sunt mai mult sonor?

Mergi în săli de conferinţe,

Pe la şefi de oşti,

Să-i obligi să facă pace

Şi să-i tragi de măşti.

Să le-arăţi că mai există

Genii şi actori,

Nu doar tancuri, tunuri, lanţuri,

Surzi şi închisori.

Să le-arăţi că tu, în viaţă,

De săraci asculţi,

Că tu nu eşti convertibil

Decât spre cei mulţi.

Nu mai sunt deloc parale,

Casierii trişti,

Astăzi, dau autografe,

Nu bani, la artişti.

S-au născut prea mulţi pragmatici,

Muzică nu pot,

Hai, pământ, reaminteşte-ţi

Că ai fost Charlot.

Un şofer cu leafă mică

Şi cu mult umor

Mi te-a readus în minte

Ca pe-un luptător.

Tu ai fost al celor simpli

Şi al lor rămâi,

Peste toată lumea veche,

Hohotul dintâi.

Ai să fii şi tu director,

Te vedem şi boss,

Charlie Chaplin, genialul

Nostru caraghios.

Poate că era mai bine,

Tot jucând tirani,

Să rămâi să fii tu unul,

Pentru câţiva ani.

Să vedem şi dictatura

Celor care râd,

Taie-i omului prin lege

Dreptul de-a fi hâd.

Foaie verde Charlie Chaplin,

Verde de Charlot,

Râdeţi, râdeţi, râdeţi, râdeţi,

Cu tristeţi cu tot.

Lăutarii împrumută

Bani pentru sacâz,

Cifra noastră de afaceri,

Hohotul de râs.

Facem bancă mondială

Şi băgăm în ea,

Râsul sărăcimii triste,

Ca dobânzi să dea.

Nu există omenie

Unde nu eşti tu,

Că tu eşti curajul nostru

De a spune nu.

Învârteşte-te prin ceruri,

Spune ce-i de spus,

Între-atâtea stele moarte,

Tu, planeta râs.

O, Păunescu,

Înger vagabond,

Hai, bătrâne, vino

De sub orizont,

O, Păunescu,

Hohot interzis,

Redeschide teatrul

Ce ni l-au închis !

(aplauze)

Magda Puskas : "Taina"

Dacă n-am să vin deseară, mamă, uşa n-o-ncuia,

Spune-i tatei că-s în poartă sau găsesşte tu ceva.

În seara asta, mamă, lumea e a mea, o lume de douăzeci de ani,

Priveşte, mamă, jocul şi taci, nu întreba, e foarte simplu, este seara mea.

Nu pune nicio întrebare, de întrebări m-am săturat,

Nelămurită să rămână, fie taina mea, n-o împart cu nimenea.

De te-apucă miezul nopţii şi eu, mamă, n-am venit,

Lasă telefonu-n pace, fiindcă-n noaptea asta, mamă, nu-s de găsit !

În noaptea asta, mamă, lumea e a mea, o lume de douăzeci de ani,

Priveşte, mamă, jocul şi taci, nu întreba, e foarte simplu, este noaptea mea.

(aplauze)

Andrei Păunescu: Suntem aroganţi şi Doamne, ocroteşte-i pe români!

Degeaba vă miraţi mereu

Că nu e-n ceruri nici un sfânt,

Nu poate fi lumină sus,

Când nu-i dreptate pe pământ.

Ce fel de lume ni s-a dat,

S-o tot falsificăm, stângaci,

Cu milioane de bogaţi

Şi miliarde de săraci!?

Măcar pentru aceşti copii

Un alt noroc să fi adus,

Dar, vai, sub cinice poveri,

Ei trec prin şcoli cu timp redus.

Şi după tot ce-am îndurat,

Când mai umili şi când mai bravi,

Tot noi, cei pedepsiţi din Est,

Mai devenim o dată sclavi.

De libertate amăgiţi,

În fostul nostru lagăr mort,

Azi, nu ne duce nicăieri

Umilul nostru paşaport.

E totul numai interes

Şi tot aşa va fi mereu,

O lume fără sens moral

Ce l-a ucis pe Dumnezeu.

Suntem răi şi aroganţi,

I-ncurcăm pe guvernanţi,

Vrem mâncare şi copii

Şi ne place să fim vii,

Mama noastră de zbanghii.

(aplauze)

Vă mulţumim din inimă că aţi rămas aici, că sunteţi aici şi vă propun să încheiem această seară cu o piesă cu care se încheiau Cenaclurile Flacăra în ultimii ani, scrisă pe versuri de Adrian Păunescu, « Doamne, ocroteşte-i pe români! » :

Noi, în cel dintâi război,

am ajuns prin moarte noi,

Doamne, ocroteşte-i pe Români,

am dat sânge şi sudoare,

pentru România Mare,

Doamne, ocroteşte-i pe Români!

Am dat viaţă şi soldaţi,

pentru-o patrie de fraţi,

am dat fapta, am dat zisa,

de la Nistru pân-la Tisa.

Dar pe urmă-n patruzeci,

anul marii făr’delegi,

două fiare ne-au muşcat,

Ultimatum şi Diktat.

Biata lume nu ştia

că-ntr-o zi, la Moscova,

au semnat un pact neghiob

Molotov şi Ribbentrop.

Iar fascismul mondial

ne-a luat parte din Ardeal,

şi lui Horthy i l-a dat,

fi-le-ar numele spurcat.

Stalin, cu teroarea sa,

ne-a luat Basarabia

şi, cu Hitler în acord,

Bucovina de la nord.

Ăi mai mari tâlhari ne-au frânt,

ne-au luat ţară şi pământ,

nimenea n-a auzit

plânsul nostru răstignit.

Astfel am intrat şi noi

în al doilea război,

haideţi, dom’ne Mareşal,

în Moldova şi-n Ardeal!

Noi de dor de noi luptam,

pentru ţară, pentru neam,

pentru vechile hotare,

pentru România Mare.

Şi-am pierdut şi-am fost răpuşi

şi-am fost ocupaţi de ruşi,

aliaţii au tăcut,

Stalin a făcut ce-a vrut.

Şi-am murit de mii de ori,

s-avem iarăşi Trei Culori,

şi-am plătit cât nu se poate

sfânta noastră libertate.

Ţara-i mică, vremea-i grea,

ce-o mai fi om mai vedea,

de uitat, nu vom uita

ţara noastră cum e ea.

Cât o fi român - român,

pruncul va primi la sân

adevăru-adevărat

despre tot ce s-a-ntâmplat.

Ţine minte, fiul meu,

că există Dumnezeu,

uite cum a fost şi cum va fi,

şi un jurământ te leagă,

ţara noastră nu-i întreagă,

însă asta doar până-ntr-o zi.

Când vei fi şi tu bărbat,

să te simţi mereu soldat,

Doamne, ocroteşte-i pe Români,

pentru vechile hotare,

pentru România Mare,

Doamne, ocroteşte-i pe Români!

(aplauze)

Vă mulţumim tuturor, îi mulţumesc în mod direct lui Victor Socaciu pentru felul în care s-a implicat în organizarea acestui eveniment şi vă propun să stingem lumina şi, după ce ascultăm ultima poezie a lui Adrian Păunescu, să mergem către case, cu speranţa că ne vom reîntâlni! Acum, poemul « De la un cardiac, cordial », cu vocea poetului şi tatălui nostru, Adrian Păunescu, de pe patul de spital, din 31 octombrie 2010:

De-aicea, de pe patul de spital,

Pe care mă găsesc de vreme lungă,

Consider că e-un gest profund moral

Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,

Din maxima profesorului grijă,

În jurul obositei mele inimi

Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,

Cu cine ştie ce bolnav aicea,

Alarma mi se pare un colind

Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,

Păziţi-vă şi inima, şi gândul,

De nu doriţi să vină anii grei,

Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,

De-a dreptul cardiac, precum se ştie,

Recunoscând că patul de spital

Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,

Eu însumi sunt mai omenos în toate,

Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani

Şi ţării mele minima dreptate.

(aplauze)

• Fotografii de Emilia Nicolae şi Oana Alexandra Dinu