Icoanele pe sticlă, vechi, dar noi, ale Mădălinei Păunescu

Români de dincolo de graniţă

Mădălina Păunescu este o tânără plasticiană româncă, trăitoare de câţiva ani în Danemarca, unde s-a măritat, dar nu cu un danez 100%, ci cu un român 100%, emigrat mai demult, tot artist, rockerul chitarist Radu Victor Popescu. El - plecat, de mulţi ani, să încerce să găsească, departe de ţara natală, ceea ce nu au găsit acasă : la început libertate şi împlinire, apoi linişte, stabilitate şi şanse. Ea - plecată să-şi urmeze bărbatul, ca într-o continuă poveste a Anei lui Manole, a Vitoriei Lipan, şi-a regăsit vocaţia şi s-a reapucat de lucru, româneşte, în frigiderul danez, unde s-a dat cu renii, printre acordurile de chitară ale bărbatului ei, un fanatic al amplificatoarelor şi chitarelor electrice. Fără nicio legătură de rudenie cu familia Adrian Păunescu, Simona Mădălina Păunescu este şi internaută pe FaceBook şi nu numai - pentru cine doreşte să afle mai multe şi să vadă mai multe realizări ale creatoarei - şi, înainte de a-i face soţului ei o icoană pe spatele unei chitare Gibson Les Paul sau pe carcasa unei staţii Marshall Plexi, ne-a trimis câteva reproduceri după lucrări foarte frumoase, icoane pe sticlă în stil vechi, alături de câteva cuvinte despre ea şi tehnica pe care o foloseşte:

« Pictez după izvoade, modele şi icoane vechi de la 1800-1900, pictate de meşteri iconari români şi care acum se află expuse în diferite muzee din ţară - Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, Muzeul de icoane pe sticlă din Sibiel sau în diferite colecţii particulare. Mi-au devenit dragi aceste icoane, prima dată, în urmă cu ceva ani buni, când, la lucrarea de diplomă de la Universitate, am ales să studiez pictura ţărănească pe sticlă de la Nicula - unul dintre cele mai vechi centre de pictură populară pe sticlă din Transilvania. Atunci, m-am îndrăgostit de această veche tehnică de pictură, între timp am uitat-o, iar acum am redescoperit-o şi iată-mă, azi, că pictez şi expun, umil şi stângaci, aici în "frigiderul danez".

Pictez icoane pe sticlă, aşa cum pictau vechii meşteri iconari din Transilvania, şi încerc să reproduc cât mai fidel imaginea autentică a icoanei populare. Pentru asta, folosesc tehnica veche de lucru a iconarilor noştri şi, atât cât îmi permit, materialele de lucru folosite la 1800-1900. Spun "atât cât îmi permit", pentru că ar fi trebuit şi mi-aş fi dorit să pictez fiecare icoană pe sticlă de glaja, sticlă suflată, dar, ca de multe ori în viaţa asta, trebuie să acceptăm compromisul, iar eu să pictez pe sticlă industrială, insipidă şi fără suflet - dacă o comparăm cu sticla veche populară, de o frumuseţe unică. Chiar şi aşa, lucrările îmi ies destul de frumoase şi destul de româneşti, pentru una care "s-a dat cu renii"... Aşa cum spuneam, pictez pe dosul sticlei, cu pensule din păr natural, cu care aştern culorile (pigmenţi-pulbere, frecaţi cu diferiţi lianţi, pentru a prinde bine pe foaia de sticlă), iar sticla o protejez cu o ramă simplă de lemn natural. Cam atât, pe scurt, despre tehnică.

Am trimis, printre alte lucrări, fotografia după o icoană foarte dragă mie şi singura pe care o am pictată astfel. Este vorba de icoana care ilustrează “Botezul Domnului.” Isus este în mijloc, stând în apele Iordanului, la dreapta sa e Ioan Botezatorul, iar la stânga e îngerul care ţine năframa. Deasupra este ilustrat Sfântul Duh, sub formă de porumbel. Am pictat-o 100% în tehnică veche şi cu materiale vechi, iar eu sunt singura, din istoria secţiei pe care am absolvit-o, care a pictat-o întocmai, precum meşterii iconari. Este lucrată de sticlă de glaja, obţinută prin exact aceeaşi tehnică prin care meşterii vechi obţineau sticla, în glajăriile din pădurile transilvănene - suflată într-un cilindru, apoi tăiată şi întinsă pe o placă de azbest şi topită în cuptor pentru aplatizare - exact aşa am făcut şi eu, mă rog, meşterul care s-a îndurat de mine. Apoi, desenul este tras în tuş, făcut tot de mine din negru de fum (pulberea neagră, obţinută prin afumarea unei plăcuţe de sticlă şi apoi amestecată cu lianţi), cu peniţă din pană de gâscă, smulsă de la o biată pasăre din curtea verişoarei mele de la ţară; albul este alb de var, obţinut din piatră de var şi aşa mai departe, fiecare pigment, fiecare material folosit ascunde o poveste. Apoi, ca să aştern pigmenţii, am folosit o pensulă, făcută manual din părul din vârful cozii unei mâţe. Să nu mai povestesc despre izvodul folosit, care a fost uns cu petrol, ca să devină transparent etc. În final, am înrămat icoana într-o ramă făcută şi ea manual şi trasă cu horjul de un meşter cu inimă darnică, meşter român dintr-un atelier uitat de timp de prin uliţele Bucureştilor... M-am gândit că pot fi interesante aceste detalii de tehnică şi sper să nu fi plictisit... »

Andrei Păunescu