Sperietoarea cea mai mare de azi este că, prin câte un loc sau altul al pământului, se apropie colapsul economic naţional şi e iminent falimentul de ţară.
Dacă urmăreşti cifrele, informaţiile, tabelele, rapoartele, poţi crede că aşa ceva e posibil, din moment ce există atâtea fundamentări analitice ale dezastrelor anunţate. De fapt, cele două noţiuni sunt nişte non-sensuri, fiindcă, oricât ar veni specialiştii sau cei ce ni se par specialişti cu dovezi contabile, cu date scriptice şi sentinţe date de foruri de birocraţi cu aere de dumnezei, atât colapsul economic naţional, cât şi falimentul de ţară nu pot avea loc în realitate, ci doar pe hârtie. În faliment şi colaps de grup nu pot intra oamenii de rând, popoarele şi ţările, ci doar intermediarii marilor afaceri, minciuni şi narcotizări colective. Acesta e motivul pentru care strigă ei, nu de grija noastră, ci de grija lor.
Cine propagă ideea-sperietoare că o ţară poate cădea şi poate intra în faliment? Băncile, tranzacţioniştii (marii negustori ai bursei transnaţionale), politicienii, militarii şi mass-media. Vedem deja o legătură între aceştia? Bineînţeles! Conform abilităţii de a minţi, pregătirii de a fi cinic şi priceperii de a manipula, toţi sunt grupaţi în secţiunile aceluiaşi club al marilor intermediari planetari.
Ce deţin şi ce intermediază ei? Bani, mărfuri, decizie şi informaţie, adică putere de toate culorile şi gradele. Ca să o păstreze şi să şi-o regenereze permanent, ei creează continuu tot felul de ficţiuni, cărora le spun produse, cu care droghează miliardele de oameni de rând ai pământului. Puterea lor există şi rezistă doar atât timp cât narcoticul îşi face efectul şi cât cei mulţi au impresia că drogul primit de la marii intermediari nu e drog, ci medicament sau divertisment. Când oamenii devin rezistenţi la aceste păcăleli, clubul tranzacţioniştilor planetari inventează, promovează, lansează şi vinde altceva nou.
Cele mai mari profituri se realizează între verigile lanţului artificial dintre intermediarii înşişi (cămătari, negustori, politicieni, militari, presă). Fiecare joacă un rol specific de a mijloci câte ceva, aprobând sau interzicând, taxând, barând sau fluidizând traficul şi creând iluzia că, de fapt, eliberează, uşurează, orientează, conduce, salvează, apără, fără să creeze nimic real. De la omul producător până la omul consumator, care sunt singurele instanţe cât de cât curate în această cocină mondială, stau la pândă tot felul de paraziţi ai intermedierii:
- bancherii joacă rolul paznicului de valori;
- comercianţii joacă rolul salvatorului care găseşte piaţă pentru producător şi marfă pentru consumator;
- politicienii joacă rolul celui care iniţiază, veghează, reprezintă, arbitrează şi călăuzeşte;
- militarii joacă rolul apărătorilor umanităţii şi creaţiilor sale;
- presa joacă rolul câinelui care latră la descoperirea hoţului.
În realitate, o mare parte a scenariului care guvernează aceste roluri reprezintă o impostură pe cât de pură, pe atât de dură:
- bancherii nu creează bani, ci doar îi tipăresc, nu produc valori, ci doar le au pe mână şi îşi extrag, în schimb, taxa uriaşă pe administrarea averii altora;
- comercianţii fac pe sprijinitorii confortului nostru, dar pun în cârca mulţimilor povara adaosului şi aplică rapace soluţii de monopol, fiind mult mai bine răsplătiţi decât producătorii adevăraţi;
- politicienii inventează orice abstracţiuni, oricum, oricând, ca să-şi justifice titlurile, scaunele şi să reacrediteze în folos propriu marele adevăr că nu toţi pot conduce şi că societatea omenească are nevoie de instituţia delegării, de reprezentare, pentru luarea deciziilor, adică pentru luarea în gestiune (dar fără sancţiuni, în caz de eşec) a banilor celor mulţi. Singura pedeapsă aplicabilă politicienilor este – vai! – faptul că nu vor mai lua voturi la alegerile viitoare;
- militarii creează pericole prin însăşi existenţa lor şi a dotării armate. Ei amorsează, ca să aibă ce dezamorsa;
- presa produce imagini discreţionare ale realităţii, iluzia informării, false priorităţi existenţiale şi sugerează agende, ca mulţimile să vadă spoieli, când optimiste, când apocaliptice, după nevoi, proiectate pe peretele murdar al problemele cotidiene grave.
Toţi aceşti tranzacţionişti, intermediari ai valorilor noastre, fac orice, în afară de a se ţine de cuvânt, de a răspunde, atunci când se ajunge la situaţii de criză. Ei îşi iau toate drepturile, inclusiv pe cel mai important, de a fi plătiţi pentru serviciile pe care cică le fac popoarelor, dar tot ei pun popoarele să plătească marea şi greaua factură a incompetenţei şi jafului de la vârf, atunci când, periodic, se goleşte sacul din care elita imposturii fură legal şi cu sârg. Căci legea o fac tot ei.
Aşa se ajunge (ca să luăm doar un mic exemplu concret – dar marile probleme se bazează pe aceleaşi mecanisme ca micile probleme) ca un ceai de plante, ieftin, accesibil, natural, sănătos şi eficient, să nu fie promovat şi oferit ca soluţie simplă pentru sănătatea celor mulţi, iar un medicament sintetic, scump, greu de procurat şi plin de efecte secundare, să fie preferat de marii intermediari, care pun sau retrag de pe piaţă marfa nu după efectul real obţinut la destinaţie, ci după profiturile parazitare succesive, dezvoltate până la destinaţie. Din profitul mic pe care l-ar genera ceaiul acela emblematic, nu s-ar putea plăti straturile de ploşniţe intermediare, pe când, din profitul mare, inevitabil în cazul unui medicament sofisticat, pot fi recompensaţi toţi pomanagiii din finanţe, comerţ, politică, armată şi chiar presă.
Fără neruşinarea şi lăcomia marilor intermediari, s-ar ajunge la esenţă şi oamenii ar înţelege că ar putea supravieţui simplu, mulţumitor sau chiar bine, cu un pat, cu o porţie de mâncare, cu o carte şi cu un cântec, lângă un fir de iarbă. Dar marii tranzacţionişti inventează produse, servicii, condiţionări şi, mai ales, impresia că, altfel, adică fără aceste invenţii artificiale, oamenii nu pot supravieţui.
Ne întrebăm prea des de ce lumea şi viaţa sunt complicate, când ar fi logic să fie simple, ca să nu fie revoltător că nu luăm nicio măsură. Facem orice, în afară să conştientizăm faptul esenţial că paraziţii ne complică şi ne încarcă existenţa, ca să poată trăi şi ei, ajungând, însă, prin abuzul lor şi prin comoditatea noastră, să fie mai mari, mai costisitori şi mai importanţi decât noi, purtătorii lor în cârcă.
Să luăm aminte: nu există, în realitate, faliment de ţară şi colaps economic naţional, ci doar faliment şi colaps al intermediarilor, tranzacţioniştilor (bănci, comercianţi, politicieni, militari şi comunicatori mediatici). Aceştia din urmă, decât să cadă ei, cei puţini, fac orice ca să convingă mulţimile de un nonsens, şi anume că ar fi posibilă prăbuşirea omenirii. Ca tot ei să vină cu soluţiile de salvare. Ca tot noi să plătim taxa pe dezintoxicare, după ce am plătit zilnic taxa pe luxul intoxicării.
Andrei Păunescu, 29 martie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu