Băsescu şi Socrate

După ce şi-a pierdut şi farmecul, şi credibilitatea, şi sacul cu promisiuni mincinoase, şi poporul dispus să le creadă, preşedintele suspendat Traian Băsescu părea că mai avea rămas în sânge ceva nobil (nu are nicio legătură cu vinul sau cu spirtoasele): un strop de patriotism, de naţionalism frumos. Dar nu mai are nici măcar atât, dimpotrivă.

Disperat să nu piardă de tot fotoliul de la Cotroceni, despre care ştie că se poate schimba foarte repede cu un scaun din boxa acuzaţilor, în procesele îngheţate pe timpul mandatelor, Traian Băsescu preferă să sfâşie ţara, agăţându-se ca o fiară cu ghearele de hartă. Nu contează că harta poate cădea din cuiul Uniunii Europene, nu contează că se duc de râpă investitorii, leul, prestigiul internaţional şi stabilitatea internă. Mai întâi, face afirmaţia iresponsabilă că în România a avut loc o lovitură de stat (în fapt, o suspendare perfect constituţională), care a cutremurat mintea unor occidentali ce nu au timp decât de rezumate de la noi şi cred că, dacă afirmaţia îi aparţine preşedintelui unei ţări, e şi adevărată. Mai recent, domnul Băsescu recidivează şi bagă ţara şi mai rău în haznaua cu murdării greu de şters, pârând la străini că în noul guvern, pe care nu-l mai manevrează, a fost pus ministru un antisemit. Chiar dacă Dan Şova ar fi fost antisemit (ceea ce nu e cazul, fiindcă apărarea României de acuzaţia de a fi ucis evrei nu înseamnă neapărat antisemitism), Traian Băsescu trebuia să tacă şi să lase ruşinea în casă, nu s-o exporte, supradimensionată nesăbuit. Vrându-şi scaunul înapoi cu orice preţ, Uraganul Băs dă în imaginea ţării cu orice apucă, doar-doar or interveni trupele NATO, comisarii UE şi căutătorii de aur pe gratis la Roşia Montană, să-l pună înapoi în scaun.

Bun-bun, dar ce are Băsescu Traian cu Socrate Atenianul din titlu? Păi are de-a face, tocmai pentru că nu au nimic în comun. Socrate avea o logică sănătoasă, nu una de conjunctură şi, mai ales, fără a fi fost şef de stat, ci un particular care a filosofat, genialul grec, care a trăit acum două milenii şi ceva (469 - 399 înainte de Cristos), a dovedit mult mai mult patriotism decât cel care conduce România din 2004. Condamnat la moarte chiar de către atenienii pe care îi luminase, Socrate preferă să bea otrava, decât să fugă, ajutat de discipoli, şi îi mai şi ceartă pe cei care vor să-i organizeze evadarea, spunând:

“Prefer, apărându-mă în acest chip (demn), să mor, decât să trăiesc în alt chip; căci atât la judecată cât şi la luptă, nici eu, nici un altul nu se cuvine să întreprindă chiar orice, ca să scape de moarte. (...) Închipuie-ţi în clipa când am fi gata să evadăm de aici... ar veni Legile şi Statul şi, oprindu-se în faţa noastră, ne-ar pune întrebarea asta: Ia spune-mi, Socrate, ce-ai de gând să faci? Prin fapta pe care o pui la cale, crezi tu că faci altceva decât să lucrezi pe cât îţi îngăduie puterile, la pieirea noastră, a Legilor şi a Statului? Sau îţi închipui tu cumva că mai poate rămâne în picioare, fără să fie doborât, Statul acela în care hotărârile date nu mai au nici o putere, ci sunt nesocotite şi călcate în picioare de către cetăţeni?”

Un filosof particular era solidar cu statul care tocmai îl condamnase la moarte (subliniind “statul nostru”), considerând că e mai important statul (prin respectarea legii), decât propria sa viaţă. Un preşedinte român ales de două ori de români (nu mai contează cât de corect s-au numărat voturile) dă foc la ţară, provocând crize, stări limită, dacă prin acestea crede că îşi mai poate prelungi domnia.

Într-un singur aspect Traian Băsescu este socratic, dar asta nu are nicio legătură cu gândirea filosofică, ci cu năravurile, grobianismul şi minciuna de care nu s-a putut niciodată despărţi: « Eu nu-mi schimb felul de viaţă, de-ar fi să mor şi de mai multe ori » (spunea Socrate despre viaţa sa pe care a dat-o, ca să nu-şi încalce principiile).

Hegel era convins că Socrate e ce e şi prin natura deznodământului, adică şi prin felul în care a ştiut să iasă din scenă. Traian Băsescu a avut şansa pe care a avut-o şi Nicolae Ceauşescu (cu singura deosebire că Băsescu n-a făcut nimic bun pentru România): să spele la final, cu ceva demnitate, o domnie compromisă. Ceauşescu şi-a fructificat şansa şi, de aceea, felul în care a murit îl păstrează pe tabloul principal al cazurilor deschise ale istoriei noastre. Traian Băsescu a ratat şi această ultimă şansă, la fel cum a ratat totul: mandatele de ministru, de primar, de preşedinte. Nu numai că n-a construit nimic, dar a sădit şi mai adânc în solul naţional seminţele vrajbei, ale hoţiei şi ale nerespectării cuvântului dat.

Andrei Păunescu, 8 august 2012