
7 decembrie 2012
Ioana

Jale
Îmbătrânesc degeaba, suferind,
Mai bine m-aş vedea murind,
N-am rost, nu am chiar niciun rost,
Aici, acum, lângă un prost.
Îmi pare că sunt în coşmar,
Iar gustul e mereu amar,
Visez, visez, dar în zadar
Şi groaza vine, iar şi iar.
Şi „dulci” sunt dimineţile, arare,
Iar dup-amiezile sunt calme,
Dar serile-s foarte amare,
Cu-njurături, cu pumni, cu palme.
Dacă voi şti vreodată bucuria vieţii,
Voi respira şi eu un aer bun,
Un aer şi-o răcoare-a dimineţii.
Ioana Profirescu (Păunescu),
26 noiembrie 2002
Îi dedic Ioanei următoarele
versuri, pe care le-am scris în 10 septembrie 2012, după cumplitele zile în care, rămas deja fără tata şi fără ea, o
pierdusem şi pe mama noastră:
Ioana
Aşa s-a scris, ca viaţa să ne fie
O amintire din copilărie,
Un râu secat, o jale incoloră,
Un frate ce rămâne fără soră.
Copila care-a fost, mereu în
frondă,
Avea ca scut doar o şuviţă
blondă
Şi nu voia să cucerească
aştri,
Erau suficienţi doi ochi albaştri.
Ea, tot mai ortodoxă, an de an,
E azi în Cimitirul Luteran,
Contradictoria fiinţă duce
Şi peste moarte tot aceeaşi cruce.
Nu îi încarc mormântul cu vreo salbă,
Nu-nnegurez postum figura albă,
N-o voi împovăra, n-o să-i descânt,
Eu - pe pământ, iar ea – deja pământ.
Andrei
Păunescu
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
Multumim, Andrei, pentru crampeiele din viata voastra. Multa sanatate tie si celor dragi ramasi in preajma ta ! Nu ai mai scris de mult timp si daca nu o vei mai face curand iti doresc sa ai SARBATORI FERICITE ! Maria
Pentru tine
http://youtu.be/BstbEnc37mw
Trimiteți un comentariu